Precuvântare
“Când, în primăvara lui 2009, am citit pentru prima oară – şi printr-un fericit hazard – poezia românului Eugen Dorcescu (Timişoara, 1942), am experimentat senzaţia de netăgăduit că mă aflu în faţa unui autor în care converg unele direcţii esenţiale ale liricii moderne. O adâncă scrutare a sensului transcendenţei – uneori inseparabil unit cu lecţiile misticii occidentale – îşi dă mâna, în această poezie, cu o viguroasă căutare metafizică (“metafizică, nu filozofică”, insista Juan Ramón Jiménez), al cărei centru sau axă este fiinţa în faţa eternităţii. Marea tradiţie a poeziei române, de la Mihai Eminescu până la Tudor Arghezi – o tradiţie pe care în Spania, sau în limba spaniolă, o cunoaştem, din nefericire, cu totul insuficient – , se vede asumată în fiecare vers al lui Dorcescu, sublimată în fiecare din cuvintele sale, şi se leagă cu unele dintre marile procupări care, de la Mallarmé până la Luzi sau Bonnefoy, determină limbajul şi lumea celei mai vii poezii europene a modernităţii.
Nu va fi inutil să se atragă atenţia asupra lui Dorcescu ca poet european, în ciuda faptului că împrejurările sociale şi culturale ale ţării sale, pe durata prea multor ani, l-au izolat, în mare măsură, în limitele propriei limbi, şi doar în vremea din urmă această operă a început a fi cunoscută în restul continentului. Fiindcă important este că în creaţia lui sunt puse unele din cheile cele mai adânci ale modernităţii poetice …”.
Andrés Sánchez Robayna
Universidad de La Laguna, Tenerife
Anthropos-ergon
Frumos şi pur, aşa ca la-nceput,
Mă aflu pe un ţărm necunoscut,
Un ţărm rotit din zare până-n zare
Cu vânt amar, cu scoici şi-n depărtare
Cu argintate, tulburi estuare.
Mi-s zilele şi casa de nisip;
Nici nu mai ştiu : sunt chip, sunt arhetip?
Când trupul meu se-apleacă peste unde,
Cel din adânc tresare şi se-ascunde —
Şi totuşi, fără caznă, mă regăsesc oriunde.
Căci între împrejuru-mi şi suflet nu-i nimic:
Nu pot şi nu încerc să le despic
Cerul de cer şi soarele de soare,
Marea de mări, uitarea de uitare.
Ecclesiast
Din nou răsare soarele-n zadar.
Şi, ca şi ieri, zadarnic va apune.
Zadarnici sori, zadarnicele lune
Măsoară-un timp zadarnic, iar şi iar.
Zadarnic ieşi în prag. Zadarnic pleci.
Şi-apoi te-ntorci. Şi iar le faci cu schimbul.
Străbaţi în van zadarnice poteci,
Căci spaţiu-i mai zadarnic decât timpul.
Şi tu eşti mai zadarnic decât tot.
Şi totu-i mai zadarnic decât tine.
Strivite de mesajul cosmo-glot,
Cuvintele, sărmanele, nu pot
S-absoarbă taina tainicului cod –
Şi vin la uşa Tainei să se-ncline.
.
Avatar
Dormeam. Se prelingea din trupul meu
Fluidul somn, împrospătând pământul
Ca o difuză negură. Şi eu
Spre trupul meu veneam, recunoscându-l.
Înaintam în negură. Eram
Fiinţa care-mi seamănă. Şi care
Se recunoaşte-n sine. Cum un ram
Îşi recunoaşte umbra plutitoare.
Şi-am tresărit simţindu-mă. În trup
Eram cu mine însumi împreună…
(Când m-am trezit, alăturea un lup
Se oglindea în râul alb şi-n lună).
Totem
Potăile au încolţit un lup.
Le-aude hămăind tot mai aproape.
Fac cerc în jurul lui, să nu le scape,
Se bucură că-l latră şi că-l rup.
Iar el stă neclintit în luminiş,
Sub grei copaci, sub cerul greu, în soare.
Priveşte-n tulburi lumi interioare
Cu ochii verzi şi reci, întredeschişi.
Apoi dispare lin, el ştie cum,
Căci haita latră laş, dar nu se-arată.
Dispare în pădurea eterată
La care nu ajunge niciun drum.
Añoranza
Oraş patriarhal, uituc, uitat,
Cu parc şi râu, cu munţii-nvecinat,
În floare şi-n mireasmă scufundat…
Tu, urbea fericită, de-altădat’!
Te-am cercetat, prin ani, din când în când,
Şi te-am aflat acelaşi, dormitând,
Sub arşiţă, sub ploaie, şi sub vânt.
Punct fix, precum o pajură-n zenit,
Cu fontă-n plisc şi gheară de granit,
Exact ce-ai ignorat te-a nemurit.
Oraş uituc, oraş de neuitat,
Din care-am fost, pe vremuri, alungat.
18 martie 2012
O arhielegie
Sunt fericit când rup în
palma ei,
trecând prin parc, timizii
cârlegei.
Şi palma ei, la fel ca-n
prima zi,
tresare şi acum a tresări.
Sunt fericit pe strada veche. Ea
e ca şi-atunci, demult, în
preajma mea.
Am străbătut, de nu ştiu câte ori,
aleile cu arbori şi cu
flori,
pe care primăvara a-nceput
acelaşi zumzet arhicunoscut,
cu-aromă de stupină şi de stup.
Doar ea mă mai reţine-n acest trup.
Heiligenblut
De pe platforma muntelui înalt,
privesc înspre tărâmul celălalt,
privesc înspre tărâmul nevăzut,
hrănindu-mă cu Duh.
Heiligenblut.
Pe rampa de azur şi de argint,
învăţ să plec, să uit, să mă desprind,
hrănindu-mă cu silex şi granit.
Heiligenblut: Pridvor spre infinit.
3 august 2012, Heiligenblut
O arhiamintire
Era o zi senină, ca şi azi
(Tu, chintesenţă-a zilelor senine!).
Se destrămau păduri de sumbri brazi
În urmă, pe ceţoasele coline.
Călătoream, de mult, către apus
Când drumul m-a adus într-o câmpie
Greu adâncită-n umbra viorie
A codrilor ce-o străjuiau de sus.
Şi te-am zărit. Departe, în amurg,
Fixai curbura unui spaţiu care
Înainta treptat în înserare
Cu soarele şi neclintitul burg.
Stăteai pe pod, sub ziduri. Te-am iubit
Acolo chiar, pe dalele curbate,
Şi am rămas cu tine în cetate,
Şi cred că tot acolo am murit…
Uitasem totul: codrii, lungul drum,
Cetatea, podul, gustul gurii tale…
Şi brusc, mi le-am reamintit acum,
Când mi-ai zâmbit ca şi atunci, pe dale.
Samsara
Suferinţa o poţi defini
foarte uşor.
E rana, desenată, în
zigzag, pe picior,
e stativul, perfuzia,
spasmul ce scutură fiinţa
în clipa injecţiei
intravenoase,
e carnea, ea însăşi spasmodică,
subţiată, de-atâta durere, pe
oase,
suferinţa-i delirul
dintre anestezie şi
veghe,
e atacul de panică, e
singurătatea de gheaţă
a eului,
învelită în trupul strivit,
chinuit, ca într-o
tot mai străină şi
mai potrivnică zeghe.
Suferinţa-i, pare-se, limfa
acelui primordial,
genezic eşec,
suferinţa are, se zice, un metafizic
temei.
Ci iat-o: E aici, e alături, e
tresărirea inconştientă
a mâinilor şi a
pleoapelor ei.
Mi se scurge, prin gânduri, ca
un negru culbec.
E privirea
care mă-ntâmpină
când intru pe uşa
salonului 3,
e privirea ce mă-nsoţeşte,
imensă,
când plec.
Nirvana
Pierduţi fiind, ca-ntr-un abis,
În ziua sumbră şi vulgară,
Să nu te-ndurerezi, mi-ai zis,
Cu glas timid şi indecis,
Ce-ţi spun acum să nu te doară.
Dar am visat acelaşi vis
Azi-noapte, pentru-a treia oară.
Murisem. Şi-n văzduhul pur
Al celor care nu există,
Pluteam: un fluture de-azur,
Fără esenţă şi contur.
Nici pomeneală să fiu tristă,
Să simt regret, teroare, vină,
Disarmonie, armonii…
Nimic din toate-acestea. Ci
O fericire genuină.
N-am întâlnit nici morţi, nici vii,
Nici timp, nici spaţiu, noapte, zi…
Zburam, cu aripi străvezii,
Precum lumina în lumină.
Nu erau ceruri, nici pământ.
Dar nici nu le doream. O, nu !
Mă stăpânea un singur gând:
Să te găsesc, să fii şi tu
Cu mine, unde eu eram.
Un gând, ca un fuior de vânt,
Un gând, ce mă purta vibrând.
Te căutam, te căutam,
Zbor lângă dor adăugând.
Te căutam. Şi-mi petreceam
Eternitatea căutând.
2011, decembrie
(Vom sta alături…)
Vom sta alături, uşă
lângă uşă.
În două urne
gemene-n mormânt.
Cu mâna ta firavă, de
cenuşă,
vei bate-ncet, mă
vei chema plângând,
şi-ţi voi răspunde
că acolo sunt,
dar că nu pot
deschide sumbra uşă
a morţii, că sunt mort,
că nu mai sunt
acela care-am fost.
O grea cătuşă
ne leagă cu teluric
legământ.
Să ne desprindem, deci,
tu – gând, eu – gând,
şi-aşa ne vom uni din nou,
zburând,
şi liberi,
şi eterni,
şi jubilând,
ca flacăra zvâcnită din
cenuşă.
Dorul
Dorul
e fereastra cenuşie,
în zori,
spectralizând
maligna, saturata-mi
de dor
insomnie;
dorul
sunt orele zilei,
tânjind, ofilite,
lunecând,
aşternându-se,
ca nişte thanatice
flori,
lângă urna ta cu cenuşă,
în inima mea,
în inima
ce-a devenit,
şi ea,
între timp,
cenuşie;
dorul
sunt nenumăraţii mei paşi
fără drum,
dorul
e tăcerea moartă din
cuvintele mele;
dorul
e gustul de
cenuşă şi scrum
din pâine, din
lacrimi, din paharul
cu apă, din
ale dimineţii
sinistre cafele;
dorul
e chipul morţii,
e al morţii sibilinic
discurs,
ce se insinuează în
rugăciune, ce-mi
susură,
necontenit,
în auz,
ce stăruie
pe ale amintirii
retine;
dorul
e strigătul meu peste abis,
hohotit şi confuz…
Doru-i distanţa
de neconceput,
de nestrăbătut
dintre mine şi tine.
Postbiografie
De-o vreme, locuiesc în altă casă
Cea care-a fost şi încă e a mea –
Stau pe alt scaun, m-aşez la altă masă,
Mâncarea-i alta, râncedă, şi rea.
Şi strada-i alta. Altu-i şi oraşul.
Pe cale, mulţi mă-ntreabă: “Nu saluţi?”
Dar mi-am uitat şi-amicul, şi vrăjmaşul.
Toţi cunoscuţii-mi sunt necunoscuţi.
S-au şters din minte nume şi prenume.
De când tu nu mai eşti, mi-e tot mai greu.
Trăiesc pe alt meleag, în altă lume,
Şi cel care trăieşte nu sunt eu.
Psalm
Lăudat să fii, Doamne,
pentru lumină şi soare,
lăudat pentru alba ninsoare,
lăudat pentru ploi, pentru grâne,
lăudat pentru luna şi stelele, ce
clipesc primăvara în râu şi-n fântâne.
Lăudat pentru bucata de pâine,
şi pentru paharul de apă, date mie ieri,
date azi, date mâine.
Lăudat că eşti Duh. Că-mi vorbeşti
fie-n vis, fie-n suferinţă, fie-n gând.
Fiindcă eşti.
Lăudat pentru-nmiresmatele ierburi. Pentru
frunze şi flori.
Lăudat că-n final mă omori…
Cuvântul
Cuvântul e atât de plin
De sens, că dă pe dinafară.
Precum o roză sau un crin
Care-n mireasmă se-nfăşoară,
Precum o roză sau un crin
Sub autista lor povară.
Precum o roză sau un crin
Care-n mireasma lor se-neacă,
Cuvântul e atât de plin,
Încât a hotărât să tacă.
Imagine: Eugen Dorcescu – Portret în bronz, sculptor Aurel Gheorghe Ardeleanu
byReferinţă Bibliografică |