Aprehensiunea lui Eugen Dorcescu pentru textele sacre, în speţă pentru imnica psaltică, e cunoscută deja, din cărţile lui anterioare. Versificarea psalmilor biblici, la începuturile literaturii noastre culte de grafie slavonă, mult trudită de preacucernicul Dosoftei, cu stângăciile inerente acelor vremuri de înfiripare a limbii, e majestuos depăşită de Eugen Dorcescu. Temerarul acestor rânduri de „cronică” a trebuit să se întoarcă el însuşi la „originalul” biblic, ca să verifice, prin imperioasa comparaţie, o impresie persistentă şi, dacă vreţi, scandaloasă pentru spiritul bigot: aceea că psalmii lui Dorcescu depăşesc în profunzimea gândului, ca şi-n strălucirea desăvârşită a unei limbi poetice inegalabile, psalmii biblici ai regelui David. După părerea noastră (subiectivă, desigur, şi lipsită de orgoliul dogmatic al autorităţilor indiscutabile), Biblicele lui Eugen Dorcescu (Editura Marineasa, Timişoara, 2003) ar trebui, fără nici o prejudecată, să „corecteze” şi să completeze Cartea Cărţilor. Exegeţii textelor sacre, neîngrădiţi de tipare, de rigori formale, s-ar convinge uşor de ipoteza noastră. Cartea în discuţie reproduce pe coperta I o pictură votivă a regelui – poet, încoronat şi nimbat, privind pios în dreapta sa, în vreme ce-şi acompaniază muţenia cu un instrument cu coarde, ţinut cu mâna stângă şi „piţicat” cu cea dreaptă. Notele laudative ale lui Valeriu Anania, de pe coperta a IV-a a prezentei antologii, ar face inutil, prin suficienţa lor, orice comentariu. Dar, pentru că un plus la cele cuvenite nu face rău nici unui autor, ni l-am îngăduit şi pe-al nostru.

Substanţa poetică a lucrării ordonează, după viziunea selectivă, auctorială, patru tipuri de scrieri de „inspiraţie” biblică: cei 150 de Psalmi davidieni, 12 epistole „autobiografice”, profund meditative, ale Ecclesiastului (fiul lui David, rege al Ierusalimului), 131 de Pilde ale lui Solomon şi Rugăciunea regelui Manase. Prologul şi Epilogul ce îmbrăţişează textele acestea sunt, la rândul lor, fascinante: două pietre unghiulare ale Poeziei – Meditaţia de pe Munte şi Meditaţia din Pustiu – , predictive, în fond, şi luminătoare pentru ce va să vie sub ochiul extatic al lectorului. Ordinea răsturnată a cărţii, citirea ei retroversivă n-ar estompa cu nimic frumuseţea inalterabilă, perenă a textelor. Cântecul mut, melosul inspirat al regelui David din detaliul de frescă de pe biserica Sf. Gheorghe din Mănăstirea Voroneţ, traversând pe diagonală Ţara, ţinutul preaiubit al Sfintei Fecioare, se întrupează în cuvânt în Biblicele lui Eugen Dorcescu. Revelaţia sacrului, în simplitatea ei primordială, de pe când încă nu pierduserăm Edenul, se produce firesc, după o teurgică umanizată; consecinţele ritualice sunt cele aşteptate: „Doar eu grăiam. Şi iată că, treptat,/ Discursul în tăcere s-a mutat”. Fiinţa abisală a Omului – creatură dintâi după chipul şi asemănarea Dumnezeirii – s-a întâlnit cu fiinţa abisală a lui Dumnezeu în muţenie, în nerostire, căci „Tăcerea era drumul către El” (Prolog). Psalmii ce alcătuiesc întâia diviziune a cărţii sunt doar tangenţi cu cei davidieni, în sensul „citatelor” sugestive, montate în poeziile lui Dorcescu precum pietrele nestemate în filigranul delicat al inelelor. Discursul liric este abrupt, greu aforistic şi sentenţios-canonic, rânduindu-se după toate rigorile retoricii de cult ortodox. Vorbirea grea are frecvente solemnităţi shakespeariene şi curge tumultuos, ca o cascadă. Binele şi Răul sunt perfect disociate şi cumpănite în cântarele lui Dumnezeu, unde vanităţile omeneşti n-au greutate: „…nu-i aşa cu-aceia ce au la suflet răul!/ Ei nu pot sta-n picioare la dreapta judecată./ Cu cei cinstiţi nu-i afli alături niciodată/…/ Căci Domnul ştie bine cărarea orişicui – / Pe drept îl ocroteşte; cel rău era şi nu-i”. Regele se cuvine să fie înţelept şi blând; judecătorul – învăţat; ambii să-l slujească ne-ncetat pe Domnul, şi cinstire Fiului să dea. Invocaţia mistică, implorarea divinităţii, de strictă pioşenie, are drept corolar credinţa: „Mă culc şi-adorm pacific şi senin,/ Căci Domnul e tăria casei mele”. Alteori parcă răzbate din versuri ruga fierbinte, disperată şi tragică a lui Arghezi, din psalmii cunoscuţi: „Îndură-Te către cuvântul meu/ O, Doamne, şi alungă-mi disperarea!/…/ Ascultă-mi, Doamne, glasul dimineaţa,/ Căci eu din zori Te strig şi Te aştept”. Ca orice psalmist, dar mult mai profund şi mai dramatic, şi în cuvinte mai alese, de o orbitoare solemnitate, poetul cere Divinităţii mizericordie şi protecţie, mereu aducere-aminte şi izbăvire de fiinţiala suferinţă, linişte sufletească şi „neted drum” sub paşii săi, cu rezonanţe grave din Rugăciunea lui Goga („Părinte, orânduie-mi cărarea!”). Izbăvirea în faţa „urzitorilor de rele”, a „nemernicilor şi mişeilor”, împovăraţi de ură, are preţ în suferinţă, în lacrimi şi rugăciuni, sub convingerea salvării Divine: „Sunt risipiţi şi pier de lângă mine/ Duşmanii mei, în spaimă şi ruşine./ O, Cel Etern! Salvarea-i doar la Tine…” – textul biblic originar e stors până la ultima picătură. Temele şi motivele poeziei psaltice, desăvârşit imnice, sunt, de asemenea, sleite în aluatul unei limbi fără cusur. Aburul sacru şi parfumul biblic trimit la psalmii lui David. Lumina mistică e însă nouă, şi licărirea verbului e alta. Suprasarcina pocăinţei depline a pelerinului ajuns în pragul mântuirii e strivitoare pentru neiniţiat. Schimbarea la faţă a Fiului a rezonat, iată, peste milenii, în schimbarea la faţă a Cuvântului. Căci cuvântul poetic al lui Eugen Dorcescu este, dacă vreţi, ecoul, replica umană a Cuvântului de la-nceput. Un ecou, sau un răspuns pe care Creatorul îl aşteaptă mereu de la Creaţia sa, pentru motivarea împlinirii tuturor făgăduinţelor şi pentru restabilirea echilibrului tulburat de bezmeticia omului.

Eugen Dorcescu recapitulează şi recreează psalmi în manieră absolută, străluminând vechile înţelesuri cu sensibilităţi şi exigenţe noi, corectând, după dogmă, imaginea blagiană apocaliptică a „Paradisului în destrămare”.

Impresia finală, după parcurgerea atentă a psalmilor lui Eugen Dorcescu, este că, măcar pentru multă, multă vreme, nu se mai poate scrie poezie psaltică.

Limpezimea de cristal a frazei poetice nu e depăşită decât, poate, de calitatea absolută a lexicului. Metafora, simbolul şi podoaba fastuoasă a epitetului ornant fac jocuri de lumini orbitoare ca Slava, în care întrezărim imaginea fulgurantă a lui Dumnezeu. Lângă sonoritatea de alămuri fine şi cizelate a limbii române, Eugen Dorcescu aşază, pe acelaşi portativ „gregorian”, isonuri ebraice, presărate cu zgârcenie în „grăirea” Ecclesiastului. Secţiunea psalmilor se încheie într-un fortissimo orchestral, la care toate instrumentele participă. Senzaţia finală, asurzitor-auditivă, este supremul imn de slavă ridicat spre nesfârşitele lăcaşuri ale eternului Demiurgos: „Cu glas de corn văzduhul săgetaţi,/ Cu lira şi cu harpa. Fremătând/ În dans. Tamburul, flautul plăpând/ Se-ngemănează-n imn, ca nişte fraţi./ Sonore corzi, treziţi-vă, vibraţi!/ Şi voi, caval, chimvale, rând pe rând,/ Şi toate laolaltă, răsunaţi!/ Tot ce viaţă are pe pământ/ Să-L laude pe Cel Etern şi Sfânt./ Să-L preamărească laic şi monah./ Să-L adorăm cu toţi. Hallelu Yah!”

Ecclesiastul este, fără comentarii, cea mai desăvârşită (sic!) transpunere în versuri a vorbelor (în proză) ale fiului lui David. Amplul poem respectă cotele biblice. Satisfacţia şi lamentaţia, înălţarea şi căderea, optimismul şi deznădejdea contrapunctează versul epic sub cezura metrului endecasilab, care este pus în alertă de iamb, sub sentinţa tragică a fatalistului „Havel Havalim” (Deşertăciune a deşertăciunilor, în orig. ebraic – n. n.). Ecclesiastul lui Eugen Dorcescu reduce tragismul biblic la mâhnirea românească, făcând loc astral licărului de speranţă. Frământările, marile întrebări ale Omului, alergarea după vânt şi vânarea de vânt se aşază sub rigoarea resemnării smerite, în perspectiva întâlnirii ultime cu Dumnezeu şi a dreptei reaşezări viitoare, după a doua venire. Frazele sunt memorabile, şi recunoaştem aici deznădejdea romantică de mai târziu, schopenhaueriană. Ca să nu universalizeze această deznădejde, ce poate uşor degenera în panteism, poemul lui Eugen Dorcescu găseşte un reper, un punct de sprijin didactic, tradus prin satisfactul „Carpe diem!”: „Tu, tinere, te bucură, cât încă/ E vreme. Să te-nfrupţi pe săturate/ Din cele-ngăduite, revelate./ Ascultă-ndemnul inimii. Adâncă/ Să-ţi fie desfătarea. Şi bogată./ Să-ţi fie veghea clară. Paşnic somnul”, sub accentele anacreontice răsunând vag versurile lui Echnaton, chiar dacă aceste îndemnuri trăiriste sunt înfrânate de inexorabilul memento: „Dar ţine minte: pentru toate Domnul/ Te va chema-ntr-o zi la judecată”. Avertismentul ecclesiastic priveşte nu implacabila pedeapsă divină, urmată de veşnica osândă, ci conştientizarea kantiană a normei morale: „Iah Elohim din veşnicii ascuns e,/ Dar are sub privire toate cele,/ De la noianul mării pân’ la stele./ Şi judeca-va lucrurile-ascunse – / Pe toate: Fie bune, fie rele”.

Pildele (131) celui de-al treilea împărat al lui Israel (Solomon, cca 971 – 931 î. H. – n. a.) au aceeaşi tuşă stilistică pe care Eugen Dorcescu o aplică Ecclesiastului, iar comentariul lor ar putea alcătui un capitol distinct. Retransfigurându-le, după o poetică subiectivă, absolut impresionantă, poetul citează, subtextual, pentru eventuală „documentare”, sursele.

Rugăciunea regelui Manase („Stihuire după ultimul text din Vechiul Testament” – n. a.) aduce mult, în punctele ei de zbucium sufletesc, cu eminesciana rugăciune a unui dac, încheiată, desigur, în cunoscuta notă liturgică: „…pe Tine te laudă toate puterile cerului,/ şi a Ta este slava, în vecie. Amin!”

Epilogul cărţii este deopotrivă un crez şi o dare-de-seamă a creştinului fundamental, lepădat definitiv de trufia amăgitoare a celor lumeşti: „…sătul de idoli şi eroi/ (Eroi când în prim-plan, când în eclipsă),/ Pun jos condeiul laic. Scrieţi voi!/ Ne revedem după Apocalipsă”.

După exprimarea, în aceşti termeni, a nestrămutatei sale hotărâri, ne aşteptăm ca Eugen Dorcescu să abandoneze definitiv îndeletnicirea scrisului. Peste tema biblică nu mai poate trece. Cele laice devin tot mai robite addagiului ecclesiastic. Fără falsă mâhnire, îi respectăm decizia, recunoscând anabasisul absolut la care Eugen Dorcescu a „osândit” anevoioasa trudă a lui Dosoftei.

Chiar şi din această perspectivă, Biblicele lui Eugen Dorcescu instituie o veritabilă şi fundamentală carte de căpătâi a omului modern, sufocat de angoase.

O recenzie de Constantin Stana