EUGEN DORCESCU

POEZIA LUI IOAN DAN BĂLAN

I. Există cărți care conțin, în interstițiile lor, definiția cvasi-completă a unui autor și a operei sale, cărți nu atât expozitive, descriptive, ori confesive, cât rezumative și revelatorii. Ele degajă, la o lectură negrăbită, cu surprinzătoare limpezime, profilul unei personalități creatoare și specificitatea unei creații. Este o șansă pentru un lector avertizat, pentru un comentator de literatură, în general, să le descopere și este o agreabilă datorie să încerce a le descripta.
O asemenea carte mi se pare a fi, în raport cu poetul Ioan Dan Bălan și cu poezia sa, „Poemele Surplombei. Deschideri”, volum apărut, în 2018, la Editura Confluențe din Petrila. L-am primit, în versiuni pdf și print, la dorința mea, cu câteva zile în urmă, de la distinsa Doamnă Elisabeta Bogățan, scriitoare de superior talent, soția regretatului poet. Și am purces, numaidecât, la cercetarea lui.
Dar, ce este „surplomba”?
Iată definiția din DEX: „SURPLÓMBĂ, surplombe, s. f. Parte a unei stânci suspendată deasupra unui gol; zid sau parte a unei construcții ieșită în afară, în raport cu baza”.
Străduindu-mă să înțeleg, cât mai în detaliu, accepțiunea conferită de poet acestui termen, am solicitat unele deslușiri de la Doamna Elisabeta Bogățan. „Ce desemnează poetul prin surplombă?”, am întrebat. Transcriu răspunsul Dumneaei: „O peșteră mai mică, o grotă. Termen folosit în zona Munților Șureanu. La el are sensul de loc de retragere, de meditație. În permanență, el se retrăgea mare parte din săptămână la munte, unde avea o cămăruță la cantonul Ocolului Silvic Petrila. Astfel, termenii surplombă, peșteră, canton el i-a simțit ca sinonimi. Loc de însingurare pentru meditație și inspirație. De aceea el se numește uneori și sihastru și poet”.
La rându-i, poetul însuși, într-un extins, metaforizant și îndeajuns de stufos Prolog la amintitul volum, vine în sprijinul cititorului, explicând ce sensuri etalează în universul său liric lexemul respectiv:
„Ce este surplomba, de ce o sublimăm în vers ?
Iată un răspuns la întrebare, consângene, care se întinde şi se adânceşte modelând piatra, cum că e vorba de om şi de toate ale lui, adică vieţuitorul ridicat jumătate către Cer şi aplecat jumătate către Pământ, ca noi, de altfel … Da, vieţuitorul, care nu uită că viaţa este forma supremă de inteligenţă”.

Sau:
„Surplomba este, hiperbolic, corabia care începe croaziera pe marea pământeană şi o continuă pe oceanul galactic; vânturile de la pupa sunt în mâna lui Dumnezeu, care a rămas cam de mult timp în aceeaşi apariţie, cu aceeaşi făptură”.

La fel:
„Devenită arcă a Poetului, cu câtă îndrăzneală e nevoie, surplomba reazemă şi adăposteşte, ajută şi întăreşte, pune sigla poporului adevărat, care continuă să spere că germenul nemuririi îi este aproape…”

În fine:
„În viziunea de moment a Poetului, surplomba este bordeiul în care au trăit şi în care mai trăiesc chinuiţii compatrioţi, bordeiul mutat de la şes şi deltă, la deal şi munte, poate în Kogayon”.

II. Parcurgând cu atenție și cu un acut interes cognitiv textul volumului, am ajuns la încheierea că SURPLOMBA, acest termen-cheie pentru descifrarea demersului poetic al lui Ioan Dan Bălan, pe toată întinderea lui, generează două semnificații fundamentale, își asumă două funcții, cea dintâi fiind suport al complexității mesajului (desfășurarea lui în suprafață, pe orizontală), cea de a doua fiind răspunzătoare de profunzimea lui (desfășurarea lui pe verticală, în lăuntricitatea abisală a eului liric). Le vom examina pe rând, în logica asocierii lor.
Așadar:
1. Surplomba – spațiu real al meditației și reveriei.
Claustrofil („mai bine în surplombă decât sub cer”), izolat în surplombă („chilia poetului în sfântă singurătate”), eul creator, precumpănitor reflexiv („Surplombele şi peşterile sunt locuri de regăsire pentru om!”), își construiește, la început, dintr-un impuls ontologic, un univers propriu, o meta-lume, oferind, astfel, semenilor posibilitatea unei lecturi conceptuale, pe teme și motive, precum: surplomba, chilia, scobitura, peștera, poetul, poezia, scribul, schimnicul, poetul-schimnic, sihastrul, visătorul- chinovit, ktistaii, geon, muntele, stânca, pământul, penumbra, penlumina, cerul, Înaltul etc.). O metalume, ziceam, lumea operei și a vieții poetului, un „Tot”, un cosmoid sui-generis, cu o expansivitate pur imaginară, halucinat, dar și vădit, ca atare, contemplatorului singuratic, pentru care misterul pare a se fi devoalat („Nu aşteptăm înţelesuri, nici tăcerea semnelor”):

„Din surplombă se deschide calea noastră
către Cel de Sus, nemăsurată ,
El fiind prima oprire în Tot :
altcumva, de acolo se poate pleca oriunde!”

Sau:
„Cu torţa de răşină a Kogayonului
în surplombă apare nevoia de absolut
absolutul e bătaia inimii şi ritmul
e ozonul de foc al muntelui sacru
pe care copilul împletește fulgerele…”

Lectura conceptuală este urmată de o lectură emoțional- afectivă, cea care surprinde fie atașamentul, fie detașarea eului poetic, față de lumea vieții și a operei sale.
Reproducem o expresie fragmentară a atașamentului:

„Adună osemintele vechi
din adâncurile surplombei :
sunt acatiste stranii la fiecare schelet ,
citate din istorici cunoscuţi scrise
din şapte în şapte ani ,
urme de ritualuri pentru Zamolxes
cu însemne traco-daco-getice ,
care schimbă privirea de zi în cea de noapte şi invers …

O, Tempora !”

Și una, de asemenea fragmentară, a detășării, chiar a aversiunii:

„… ultimii năvălitori din
patru puncte cardinale peste
Kogayon şi Dunăre,
peste Nistru și Tisa, peste Carpaţii Daciei ;
să vină să distrugă, să fure
ce mai e de furat, apoi să plece ,
să ne lase în pacea pe care o visăm
ca pe raiul liniștit
din împărățiile lui Zamolxes sau Dumnezeu,
să ne îngrijim de oasele celor căzuți
cu ochii în stele ,
şi de sângele lor care
încă păstrează în pământ
pulsul inimii ,
pulsul puternic al inimii mari numită Ţară!”

Lectura emoțional-afectivă valorizează, la modul absolut, trecutul neguros daco-getic, ceea ce dă prilej lecturii istorico-mitice:

„A înnopta singur pe Kogayon, vară-iarnă
e uitare de sine
pentru cel dezlipit de fântâna cu vise puţine
cel care devine maratonistul izvorului binefăcător
cu startul din surplombă spre Cer…”

În fine, la o lectură estetico-stilistică se remarcă retorica amplă, încărcată, persuasivă, cu aplomb și cu aer, în genere, aulic, cu mari propensiuni egocentrice:

„Să fie întru înaltă mirare, consângeni ,
surplomba îmi împrumută rangul de stăpân
în lungul vieţii de aici şi de dincolo ,
stăpân pe partea din cer de-o văd
şi pe partea de pământ de-o pipăi …

Dacă stăpânirea mea va fi mereu aceasta
cum ar trebui să mă privească muza?”

Toată această realitate (întregul strat manifest, fenotextul) este dominată de un puternic ego, torturat nu de orgoliu, ci de obsesia identitară, de o perpetuă criză identitară, torturat de mari anxietăți privind statutul și destinul poetului, statut și destin căutate, declarate, clamate, de-a lungul întregului volum. Poetul (sihastrul, locatarul surplombei) este personajul central, poate chiar unicul personaj, al acestui extins și furtunos poem. În fond, volumul în discuție, dar și mare parte a celorlalte (cf. „Bosonopoeme. Particula lui Dumnezeu”, 2014; „Pro Logos”, 2020, „Pro Logos. De înălțarea vieții”, 2021 etc.) reprezintă ample și neliniștite arte poetice.

Enunțul decisiv în conturarea unui profil artistic, nucleul, sâmburele vital al personalității se află într-un motto, de fapt o cugetare-spovedanie a poetului însuși:

„Mă îngrozesc din ce în ce mai mult societatea şi moartea;
dacă de prima nu pot să scap, de moarte voi fugi aiurea, până
voi lipsi şi de la înmormântarea mea, Dumitre!”

Din seva acestui pasaj, necondiționat tranzitiv, răsare întreaga
eflorescență ideatică, sintactică și semantico-stilistică a poemelor.
Acum știm: Claustrofilia, de care pomeneam anterior, este
consecința agorafobiei și a thanatofobiei (ca entități estetice,
desigur).

Triada acestor stihii, triada forțelor acestora obscure, activează și
dă la iveală cea de a doua funcție a „surplombei”, funcție ce
are și referenți nemijlociți în text, dar, mai cu seamă, se
diseminează în nenumărate sugestii. Ca urmare, identificarea
aceastei funcții este, esențialmente, o izbândă a hermeneuticii.
Trebuie spus, însă, că rareori am întâlnit o creație literară mai
predispusă la o abordare psihocritică precum aceea a lui Ioan Dan
Bălan („Sihastrul, Viețuitorul, Pustnicul, Locatarul, Poetul ”).
Deci:
2. Surplomba – spațiu imaginar, abisal, simbolic, al aspirației
latente, al nostalgiei, al amneziei, al siguranței nelimitate a
sinelui:

„În casa sufletului liber
în surplomba închipuită
se adună toate neliniştile şi suferinţele
precum în cea mai bună
ascunzătoare din munte a fugarului…”

Este etapa lecturii existențiale, care abordează profunzimile
subconștiente, la două niveluri, deopotrivă succesive și concomitente, deopotrivă ontogenetice și filogenetice:
– Căutarea Paradisului pierdut și
– Regressus ad uterum.
Pentru ambele, spațiul de găzduire, imboldul și substitutul ad-hoc sunt oferite de aceeași generoasă Surplombă.

Iată dorul adânc după fericirea edenică (după „raiul liniştit
din împărăţiile lui Zamolxes sau Dumnezeu”):

„În visul sihastrului singurătatea surplombei
împleteşte bucuria liniştii cu părţi din Eden ,
unde sunt porţi deschise,
miresme şi adieri blânde ,
cu pacea de sus şi de jos, din Tot ,
pe care o dezbat iubitorii de înţelepciune ,
iubitorii de lumină şi dăruire…”

Și iată mai mult decât sugestia matricei protectoare:
„Surplomba …
… aceasta a fost, este şi va fi
placenta Poetului
însemnat între cer şi pământ de făt
ursitoarele au dat (dau şi vor da!) târcoale
îndoite precum semnul de întrebare
pus pe dreptul naşterii în lumină totală

… a fost, este şi va fi inima mamei…”

Pe acest complex de forțe intelectual-afective și abisal-imaginative s-a configurat și s-a clădit, treptat și temeinic, eșafodajul de rezistență al genotextului în scrierile lui Ioan Dan Bălan. Un complex de forțe devastatoare, ce i-a hrănit abundent poezia, dar, simultan, este posibil să-i fi subminat existența (empirică și artistică), împiedicându-l să trăiască, pur și simplu, fie și ca poet, și obligându-l să se caute, mereu și chinuitor, ca poet.
În cele din urmă, însă, importantă rămâne cronica lirică ce consemnează, cu impresionantă acuratețe artistică, autenticitatea unei atare drame:
„… între Cer şi pe Pământ se adună rostiri
care eliberează istorii din trupuri devenite noduri
şi semnele dispar precum urmele pe nisip în deşert
ori în cenuşa pe care o purtăm în noi,
de la naştere…
Se spune că surplombele sunt pentru cei
trimişi de Puterea Înaltă pe pământ
sau pentru cei care vor să plece de pe pământ
întâmpinând Puterea Înaltului :
în surplomba proprie mă învârt în jurul mâinii
care desenează ca-n preistorie nume după chipuri
care desenează urletul lupului, semnul nostru!”

by

Referinţă Bibliografică

EUGEN DORCESCU, POEZIA LUI IOAN DAN BĂLAN/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 19 iulie 2023