EUGEN DORCESCU
UN CUVÂNT DESPRE POEZIA MANOLITEI DRAGOMIR-FILIMONESCU
Cu puțină vreme în urmă, Doamna Manolita Dragomir-Filimonescu mi-a încredințat spre lectură și, eventual, spre formularea unei opinii o culegere de poeme inedite, intitulată Poemul se scrie singur în palmă. Îi cunoșteam, desigur, scrisul, am și comentat unele dintre măiestritele-i tălmăciri din literatura franceză. Dar acest volum mi se pare mai incitant, în sine, decât tot ce l-a precedat, el având, în plus, și statutul privilegiat al unei sinteze semantico-tematico-stilistice, vizând întregul parcurs scriitoricesc al autoarei: o densitate extremă, o simplitate extremă, o expresivitate extremă, decurgând, toate acestea, dintr-o clarificare lăuntrică extremă. L-am citit cu interes și cu desfătare intelectuală. Și m-am simțit îndemnat a-l însoți cu o seamă de succinte glosări.
Doamna Manolita Dragomir-Filimonescu, poetă și traducătoare de prestigiu, Membră a Uniunii Scriitorilor din România, a Uniunii Autorilor și Realizatorilor de Film din România, dar și a Societății Poeţilor şi Artiştilor din Franţa și a Societății Poeţilor Francezi, ne oferă, în Poemul se scrie singur în palmă, o poezie cu o puternică personalitate, caracterizată, axiomatic, prin consistența, chiar vastitatea substanței, în original contrast cu decența, discreția și economia lingvistică ale formei. Ceea ce nu înseamnă că expresia ar fi neglijată, ci, dimpotrivă, stihul este suplu, elegant, elaborat cu talent și pricepere, impulsul creator, conștiința artistică, inteligența și cultura autoarei slujind, deopotrivă, pregnanța și polisemia enunțului. Fapt e că poeta nu caută și nu așteaptă efecte imediate, nu mizează pe retorică, pe rostirea înaltă și împodobită, ci pe mesajul surdinizat, receptat și decriptat nu în auz, ci în penumbra „sufletului” (termen dominant), în abisalitatea interioară, unde sensurile se generrează la nesfârșit, într-un păienjeniș de sugestii și ecouri. Iată spre exemplu, o definiție metaforică a „Vieții”: „Și totuși viața, acest bagaj uitat într-o gară/ Care nici măcar nu există”. (Prea târziu uneori).
Recenta carte a Doamnei Manolita Dragomir-Filimonescu se impune, într-adevăr, cum anticipam, ca un summum bonum al întregii sale creații. Arhitema poemelor, moderne și clasice în egală măsură, este durata umană, în veșnică și dureroasă confruntare cu timpul cosmic, necruțător, ermetic, auster. Scena confruntării desenează un peisaj genezic, nemărginit, esențializat, un teritoriu de început și de sfârșit de lume, actanți fiind timpul, spațiul (ruina vizibilă, palpabilă a timpului), nisipul, scoicile, perscărușii, sufletul (ființa umană), cuvântul (poemul). O melancolie grea, reținută, însă, clădită pe contemplare și reflecție, iluminează și întunecă textul, de la un capăt la altul, urmând ritmurile eternei „schimbări”: „Să ai nevoie de trupul tău pentru/ A traversa timpul primit cadou./ Să ai nevoie de vocea ta ca să poți striga/ sufletul tău în formă de cuvinte/ doritoare de zbor. Să ai forța/ unei pietricele, să-ți lovești dușmanul,/ să-l distrugi cu o lovitură rapidă/ a sufletului în formă de zbor/ fără țintă, pentru sine. Pasărea/ pe care visele o vor întâlni undeva/ în univers și aceste scoici sfărâmate/ sub pasul indiferent schimbă poate/ totul în nisip egal și etern el însuși”. (Schimbări).
Poemul însuși nu este un subterfugiu, nu salvează de la aneantizarea cosmică, el, pur și simplu, rămâne o reacție vitală, o afirmare, de o clipă, a eului în atotcuprinzătorul și fascinantul sublim al nimicniciei și al deșertăciunii: „Bucățile zilei/ tăiate în două de liziera/ vântului, cuvintele își/ împărțeau silabele/ sub aripa unei păsări efemere./ Veneau urme/ de pene/ Deșirate. Cuțitul zăcea/ în sângele apusului și/ poemul se năștea deja rănit/ cu dinții noștri pe cale de-a/ devora timpul, clipă după/ clipă. Poemul se scria/ singur în palma/ gardianului celest.// Dezordine și liniște în tunelul/ Sufletului spart în mii de cioburi”. (Poem rupt).
În secoul al VI-lea d. H. Boethius, filosof ce face trecerea de la cultura romană a Antichității la Scolastica Evului Mediu, spunea, inaugurând o extinsă și nobilă tradiție de gândire și de creație artistică: „Nunc fluens facit tempus, nunc stans facit aeternitatem”.
În ilustrul siaj al lui Nunc fluens se înscrie și poezia Doamnei Manolita Dragomir-Filimonescu, dimensionându-și, sub acest orizont, anvergura estetică, morală și spirituală.
by 
Array
A trecut ceva timp, de la atacul informatic direct, de foarte rea-credinţă, prin care revista universală de creaţie şi atitudine culturală ARMONII CULTURALE (www.armoniiculturale.ro, înfiinţată la Adjud în februarie 2011), a fost desfiinţată aproape în totalitate. Dispariţia din spectrul online a acestei reviste, devenită în scurt timp valoroasă, prin numele care şi-au adus contribuţia la construirea acesteia, a constituit un real motiv de regret pentru cei peste 900 de colaboratori, de pe cinci continente. În perioada activităţii sale online, revista Armonii Culturale s-a constituit într-un pol pozitiv de atragere a scriitorilor valoroşi, atât din ţară, cât şi din diaspora..