EUGEN DORCESCU
UN ROMAN DE IDEI
(Note de lectură)
Prin gentilețea domnului Ticu Leontescu, scriitor și teolog, mi-a sosit pe birou, acum câteva zile, romanul Trecutul transformat prin iubire al doamnei Liliana Gheorghe-Luca, roman pe care, stimulat și de recomandările mesagerului, n-am întârziat a-l citi.Textul este curat, aerisit, personajele sunt convingător conturate, credibile, acțiunea e bine condusă, dialogul are naturalețe, lectura rămâne, până la capăt, antrenantă.
Pe de altă parte, arta literară nu este țelul de căpetenie al prozatoarei, ci, mai curând, un mijloc, ficțiunii, în general verosimilă și necesară, revenindu-i, în cvasi-exclusivitate, menirea de a ilustra ideile directoare ale demersului epic, stâlpii de susținere ai diegezei și ai psihologiilor, anume: supremația absolută a Divinității și excelența existențială a Credinței.
Roman pledoarie, așadar, roman didactic, asemănător, până la un punct, ca statut și manieră discursivă, unor rafinate scrieri ale veacului al XVIII-lea, care adora ideile și pentru care arta putea fi, la rigoare, ancilla philosophiae, Trecutul transformat prin iubire (titlul mi se pare, totuși, prea explicit) își depășește însă programul și atinge, prin viziune și tipologie, prin lucrarea oarecum independentă a talentului, teritoriile ambiguității și profunzimii estetice.
Spre exemplu, în confruntarea lumesc – divin, altfel spus în lupta dintre carne și duh, personajele se situează diferit pe o nevăzută, dar sesizabilă intuitiv, scală metafizică: la bază, în tenebrele lumii, evoluează, jalnici în trufia lor, în obsesiile lor pecuniare, componenții familiei Callis (Miriam, Peter, Timi, duplicitari, egoiști, aroganți, robiți valorilor mundane) și chiar părinții naturali ai eroinei; la câteva trepte deasupra lor se situează eroina însăși, Fifi, precum și Andrew, doi tineri, cândva copii abandonați, care se întâlnesc sub veghea Providenței. Ca în Psalmul 26, 16: „Că tatăl meu şi mama mea m-au părăsit, dar Domnul m-a luat”. Iar Bătrânul „samaritean”, incert, plurivalent, mereu așteptat, mereu prezent în amintire, în monologul interior, dar absent din ambianța concretă, își are locașul în deplinătatea misterului, aidoma unui înger.
Sub raport ideatic, reflexiv, zborul cel mai înalt (și cel mai adânc) este înfăptuit de convingerea naratoarei că trecutul poate fi transformat (cum ne asigură însuși titlul). Or, se știe că asupra trecutului nu se mai poate face nimic. Nu pot exista proiecte pentru trecut, ci numai pentru viitor și, eventual, pentru prezent. Autoarea are aici o remarcabilă intuiție: aceea a sciziunii, a diferenței de esență, dintre timpul profan, istorie, strict omenesc (unde trecutul este dosar închis, imuabil) și netimpul sacru, divin, unde nu există prezent, trecut, viitor, ci doar Eternitate (NUNC STANS) și unde totul este cu putință: „Iisus, privind la ei, le-a zis: La oameni lucrul e cu neputinţă, dar nu la Dumnezeu. Căci la Dumnezeu toate sunt cu putinţă” (Marcu 10, 27). Este diferența netă, categorică, între imanență și transcendență.
„Nunc fluens facit tempus, nunc stans facit aeternitatem”, spunea Boethius.
La acest NUNC STANS al marilor gânditori și al marilor poeți meditează și autoarea acestui roman, mai mult decât promițător, sporindu-i, chiar prin această preocupare, anvergura. Ne facem datoria de a-l semnala.


