Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Proza » NUVELE » Eugen Oniscu: INIMA STRĂINULUI (6)

Eugen Oniscu: INIMA STRĂINULUI (6)

În acel timp veni la el un vechi prieten de-al său din Spania pe nume Titu ce era un tânăr înalt, cu părul șaten, nu prea corpolent, având o minte ageră și ducând un stil de viață de aventurier. Titu trăise cu mai multe femei și mai mereu lucra puțin, apoi pleca mai departe atras fiind de alte locuri, nu rămânea prea mult într-un loc pentru a prinde rădăcini, căuta doar aventura și plăcerea de a călători și a vedea locuri noi. Se instală în locuința lui Eusebiu dormind pe un pat rabatabil. Îi povesti lui Eusebiu tot ce mai făcuse în ultimul timp și cum locuise în ultimile luni la un caritas din Hamburg și cum fu trimis de la acel caritas să lucreze la o tipografie. Încercă să-l lămurească pe Eusebiu să se mute în Hamburg unde viața era mai prosperă și mai frumoasă. Lucră aproape două luni cu Eusebiu la fabrica de dulciuri, după care își luă salariul și plecă la Viena unde un prieten de-al său îi promisese să-l angajeze la o fabrică de încălțăminte.

Eusebiu nu putea înțelege cum Titu având mari calități și doar treizeci și șase de ani, umbla dintr-un loc în altul fără să-și facă un rost în viață. Un vagabond mereu pe drumuri care își dedicase viața doar în căutarea aventurii și a călătoriilor nesfârșite. ,,Oare care este rostul vieții lui Titu? Se pare că doar aventura. Dar eu pentru ce trăiesc care este rostul meu pe acest pământ? Pentru ce mă zbucium pentru a avea o locuință, un loc de muncă, într-un cuvânt un rost pe lume? Și poate că curând îmi voi găsi o femeie și mă voi însura și apoi? Poate voi avea copii, dar oare acesta este adevăratul sens al vieții pe pământ? Trăim, muncim, suferim, ne întemeiem o familie, avem copii și viața ne este brăzdată de această iubire umană egoistă și apoi totul se termină la moarte! În fața morții nu mai contează cine am fost în această viață pentru că devenim cu toții foarte neputiincioși și moartea ne cuprinde pe toți! Dar ce este moartea, o trecere în altă lume sau sfârșitul tuturor lucrurilor? Poate că idealurile creștine de care este însuflețită Flavia sunt cele mai importante în viață? Dar până la urmă și creștinii practicanți mor și rămân în morminte, iar raiul și iadul nu știu dacă există? Deși cred că Dumnezeu există pentru că pe când eram foarte pasionat de astronomie și citeam cărți în domeniu, găseam acolo ideea că universul este proiectat de o minte infinită. Deci Dumnezeu există, dar probabil că El este undeva în universul vast și nu privește atât de mult spre suferința noastră a oamenilor de rând. Iar toată această viață a noastră nu este altceva decât o goană după a avea puțină fericire ca apoi în fața morții să capitulăm cu toții. Toată această realitate dură a vieții mă înspăimântă! Simt uneori că există ceva deosebit în această viață pe care omul trebuie să descopere pentru a fi cu adevărat fericit sau măcar pentru a simți că trăiește cu adevărat.”

Toate acele gânduri și frământări ale sale, Eusebiu și le purta adânc în sufletul său neînțelegând de ce viața era așa de nedreaptă. Vedea oameni cu familii și nefericiți, alții aveau o bună situație materială dar părea că le lipsește ceva, și foarte puțini păreau cu adevărat fericiți. Unii oameni luptau din greu pentru a avea cu ce să se descurce lună de lună. În fond ce era un salariu de 1200 de euro pe care îl primea de la fabrică. Erau banii de care avea nevoie lună de lună pentru a supraviețui. Și mereu aceeași cursă nesfârșită pentru a termina luna și apoi o lua din nou de la capăt fără a înțelege rostul vieții! Și așa trăiau foarte mulți oameni ce nu avea altceva decât munca lor și puțină distracție la sfârșit de săptămână și nici un orizont luminos în viața lor.

Unii se mândreau cu copiii lor, dar și acolo erau mari probleme pentru că copiii creșteau și apoi își dezamăgeau părinții și totul se termina cu suferință, certuri, abandonuri. Deci viața era un șir întreg de suferințe mai mici sau mai mari pentru că peste tot vedea oameni stresați, oameni depresivi, oameni săraci, sau oameni care ca și el aveau răni pe suflet și atunci care era soluția? Nicidecum dependența de droguri, alcool, senzualitate. Atunci care era calea? Primise acasă o educație axată pe bun simț și valori morale, dar totul nu era decât ca o mică luminiță într-o lume întunecată și plină de răutate. Viața umană i se părea ca un uriaș vălmășag de ființe umane ce își căutau fericirea pe un drum greșit. Peste omenire trona un întuneric spiritual îngrozitor. După toate aceste constatări peste sufletul lui Eusebiu se așeză o durere adâncă, simțea că viața lui până atunci fusese un mare eșec, crezuse că o femeie îi va lumina viața dar fusese însurat și nu trăise acea fericire neașteptată. Atunci se tot întreba care era calea de aș depăși condiția de om ce se zbătea în acel întuneric dens în care trăiau atât de mulți oameni? Oare exista o cale sau totul era pierdut pentru oameni?

Poate idealurile creștine de care Flavia era animată, însă el nu înțelesese mai mult din ceea ce ea încerca să-i spună pentru că în acea perioadă era prea concentrat pe faptul dacă să o accepte pe Flavia ca nevastă sau nu. Avea tot mai mult impresia că făcea parte dintr-o omenire sortită pieirii și un întuneric moral grozav învăluia viața oamenilor. Era impresia ce zi de zi i se adâncea tot mai mult în mintea sa. Și lucru straniu, oamenii nu își dădeau seama că trăiau într-o condiție spirituală atât de detestabilă, ba unii chiar se simțeau destul de bine cu acea stare în care se găseau. Dar el tânjea după altceva, și în adâncul ființei sale se simțea ca acel pui de vultur ce crescuse între găini și când veni vremea să zboare simțea că trebuie să se înalțe spre văzduhuri însă nu putea fiindcă se simțea neputiincios. Până ce la un moment dat, gospodarul ce îl văzuse crescând între găinile sale l-a luat în mâini și l-a dus la câmp unde a început să-i spună vulturului: ,,Tu ești vultur și trebuie să zbori.” Apoi a început să-l arunce în sus pentru al determina să se înalțe în zbor, și după mai multe nereușite deodată vulturul și-a luat zborul spre înălțimi depășind condiția de găină în care trăise până atunci.

Dar poate că în fiecare om exista condiția de a zbura spre înălțimi spirituale, și doar trebuia conștientizat de posibilitatea de a se ridica peste toată condiția de vremelnicie a vieții omenești. Tot acel dor imens din sufletul său spre ceva mai înalt era prea conștient că nu putea să-l umple cu distracțiile mundane cu care cei mai mulți în puținul lor timp liber își umpleau viața. Poate că fiecare om la un moment dat în viața sa tânjise după înălțimi spirituale, dar negăsind calea se refugiase în alcool, droguri, senzualitate. Dar nu asta era totul, simțea că trebuia să existe și o altă cale pentru că dacă exista Dumnezeu, atunci trebuia să existe și o cale. Chiar dacă lui i se părea că Dumnezeu este acolo în sfera lui prea distant față de oamenii de rând, sau poate că se înșela și trebuia să facă pași pe calea cea bună. Dar cum, unde, spre cine să se îndrepte?

Se gândi să o caute pe Flavia pentru ai împărtăși toate frământările sale. Însă își dădea seama că totul se terminase între ei. Își aduse aminte de bucuria de pe chipul Flaviei și într-adevăr ea dădea impresia că zbura peste condiția de vremelnicie omenească. Deci creștinismul ascundea ceva tainic ce trebuia descoperit? Sau poate că calea era alta. Însă un lucru era sigur, calea spre nemurire exista, și pe acea cale nu puteau umbla decât oameni animați de sentimente nobile, având idealuri înalte, și având parte de o iluminare ce era într-un vădit contrast cu tot întunericul spiritual în care trăiau atât de mulți oameni și lucru straniu, unii se simțeau atât de bine în acea beznă morală în care trăiau. Dar el se simțea asemenea puiului de vultur și voia să zboare să se avânte spre înălțimi, să contemple tot ce era măreț, nobil, să caute drumul spre nemurire pentru că Dumnezeu exista, era ferm convins de acel lucru. Și atunci exista și posibilitatea de a intra în eternitatea Sa pentru ei oamenii de rând ce aveau parte de dureri și dezamăgiri în drumul vieții lor.

Eusebiu începu să-și trăiască viața plin de astfel de frământări și căutând calea spre nemurire, constată că nu îi era ușor să găsească acel drum minunat, ba din contră mai mereu se împotmolea și dădea de fundături. Și totuși acea dorință de a zbura din punct de vedere spiritual nu dispărea din inima sa pentru că era convins că dorea ceva mai mult și că în realitate oamenii se nenoroceau singuri apucând pe căi greșite. În adâncul ființei sale se cuibărise convingerea fermă că avea să descopere adevărata menire a omului pe pământ, simțea că trebuie să întâlnească oameni ce ca și el avuseseră astfel de frământări și descoperiseră calea și primiseră lumina și puterea de a se înălța din punct de vedere spiritual mai presus de condiția de păcătoșenie și vremelnicie umană.

,,Ar fi prea absurd ca totul să se termine doar aici unde totul uneori este extrem de dureros. Trebuie să descopăr și să contemplu adevărata frumusețe spirituală.” Acele gânduri îi aduseseră lui Eusebiu un freamăt în întreaga sa ființă, era ca și cum o atingere divină venită de dincolo de stele îi atinsese inima și întreaga sa ființă vibrase la acea atingere consimțind să înceapă marea aventură a cunoașterii.

Va urma…

Facebooktwitterby feather

Parerea ta...

You must be logged in to post a comment.