Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Proza » Povestire » Eugen Oniscu: LIMITE UMANE

Eugen Oniscu: LIMITE UMANE

L-am cunoscut pe Tozaru Marian la o biserică unde venise să ceară ajutor. Printre cerințele sale se afla și dorința sa ca cineva care știa spaniolă, să meargă cu el la medic, la asistenta social pentru a-i traduce. L-am însoțit de câteva ori și am reușit să-l cunosc și să stau de vorbă cu el. Chiar acum când scriu îl văd cu ochii minții un bărbat grăsuț, înalt, tuns scurt după obiceiul căpătat în armată unde lucrase un timp ca plutonier. Cu fața rotundă nuanțată de o roșeață ce nu îi dispărea niciodată, privind cu ochii să-i șmecherește având un zâmbet ce aveam impresia că transmitea tuturor următorul mesaj: ,,Sunt căzut bine, însă voi care vreți să urmați binele trebuie să mă ajutați ca să fiți la înălțime iar eu știu să vă păcălesc așa cum îmi convine.” Era reprezentantul unui stil de viață, al unei categorii de oameni și anume vagabonzii, îi plăcea viața trăită astfel îl încânta să fie liber, să consume alcool, să aibă aventuri și apoi când dădea de greu venea repede la biserică să fie ajutat. Au unii oameni o sete de a vagabonda, de a nu depinde de o familie, de un program de viață, de a nu avea niște norme morale după care să-și organizeze viața, doar plăcerea de a trăi cum ei vor.
La început oamenii de la biserică l-au ajutat pe Marian dându-i un loc de dormit, hrană, bani, haine. Însă după ce un timp se comporta exemplar pentru a câștiga încrederea, se punea pe băut și se manifesta violent verbal iar uneori chiar fizic. Din această cauză ușile unor case unde altădată găsea mâncare și adăpost i s-au închis, ajunsese să doarmă în parc pe o banca într-un sac de dormit, mâncare avea de la un azil unde îi dădeau trei mese pe zi. Nu înțelegeam de ce nu îl primeau să și doarmă la azil el îmi tot spunea că i se făcea o mare nedreptate acolo și că era pus la cale acolo un adevărat complot împotriva lui pentru a nu i se da o cameră. Am acceptat să-l însoțesc la asistenta social ce făcea repartizările pentru azil, iar eu trebuia să-i explic situația lui Marian. Am mers cred, cam de trei ori la asistenta social ce era o adevărată doamnă în ceea ce privește educația și dorința de ai ajuta pe oamenii străzii.
Îmi aduc aminte cum stăteam în biroul ei cu Marian explicându-i situația. Ne asculta privindu-ne cu ochii ei negrii frumoși, părul de asemenea negru frumos ondulat, avea cam cinzeci si cinci de ani însă se vedea că fusese frumoasa, părea ca ultimele zile ale verii, se mai bucura încă de frumusețea ei feminină. După ce a ascultat situația l-a întrebat pe Marian într-o spaniolă perfecta:
– Și numai ai prieteni, nu este nimeni ce te-ar putea ajuta să locuiești un timp în niște condiții mai decente?
– Doamnă nu mai am pe nimeni am lucrat câteva luni la portocale m-am accidentat la un genunchi, sunt în proces cu firma unde am lucrat pentru că nu vor să-mi plătească concediul medical. Dorm în stradă, este frig noaptea a venit toamna, îmi este teama să nu mă îmbolnăvesc, nu mai am la cine sa merg vă rog dacă mă puteți ajuta faceți ceva să nu mai dorm în stradă… vorbea repede aproape fără pauze, îl opream uneori pentru a traduce.
– Nu înțeleg un lucru la azil unde primești mâncare de ce nu îți oferă o camera? Întrebă asistenta social.
– Este părtinire acolo, multa nedreptate, nu mă vor am mai stat în trecut doar zece zile iar acum nu mă mai vor. Vă rog doamna dacă puteți pune o vorba bună administratorului Jorge să mă primească ați face o mare faptă de binefacere!
– Bine așteptați amândoi puțin pe hol, în timp ce eu am să sun să văd de ce nu te primesc cei de la azil să dormi acolo, mi se pare straniu primești mâncare și nu ți se oferă o cameră, iar loc este acolo de asemenea condiții foarte bune. Voi face tot ce stă în puterea mea sa te ajut.
Am ieșit cu Marian pe hol după cincisprezece minute ne chemă asistenta social înapoi, am observat că avea o alta expresie pe față nu ne privea cu răutate ci tot cu acel zâmbet frumos feminin împletit cu bunătate însă pe Marian îl cerceta așa cum o învățătoare își cercetează un elev ce a făcut o poznă și vrea să o ascundă, i se adresă lui Marian:
– Și zici că nu știi, de ce nu ești primit la azil, nu ai nici o idee despre marea nedreptate ce ți se face acolo, nu bănuiești că ar putea fi și un motiv bine întemeiat, ceva legat de comportamentul tău?
– Nu, nu…izbucni Marian… eu sunt responsabil nu fac nimic rău servesc masa, fac duș, merg la cursurile de spaniolă, îmi văd de treabă mea, nu fac scandal stau liniștit nu știu ce au cu mine, nu mă vor acolo!
– Administratorul mi-a spus că ai o problema cu consumul de alcool, de asemenea că te comporți violent verbal și fizic după ce consumi alcool, iar pentru liniștea azilului nu te poate primi. Ce facem în situația asta poți face o schimbare? Eu nu vreau să te las în stradă dar dacă nu colaborezi nu te pot ajuta.
– Eu nu beau…strigă Marian… mă înnegrește toată lumea în această privință, eu îmi văd de treaba mea, nu știu ce au toți cu mine.
– Atunci nu vrei să recunoști și nici să colaborăm, preferi să dormi în stradă?
– Nu doamnă din contră colaborez dar cum să spun că fac un lucru dacă nu îl fac. Vă rog ajutați-mă, fie-vă milă de mine, un biet sărman ce doarme pe stradă, dumneavoastră sunteți o femeie plină de bunătate ajutați-mă vă rog, aveți toată stima și respectul meu, nu mă lăsați în stradă există doar atâta loc la azil, vă rog…
– Uite ce, am vorbit cu Jorge mi-a spus că istoricul tău de la azil este unul în care e consemnat faptul că ai băut în azil și te-ai manifestat violent. Am pledat pentru tine să ți se mai dea o șansă, cu condiția să colaborezi cu noi cei ce dorim să facem ceva pentru tine, trebuie să depui un efort din partea ta pentru a te lăsa de alcool, să devii un membru util al societății în care trăiești, să-ți reorganizezi viața. Poți să mergi chiar azi la azil te vor primi, lasă-ți bagajul acolo îți vor da o cameră, vei putea astfel să trăiești mai decent…
Auzind aceste vorbe Marian sării în picioare nemailăsând-o pe asistenta social să continue, începu să vorbească într-un amestec de cuvinte românești și spaniole:
– Mulțumesc stimată doamnă pentru cât de mult bine îmi faceți, iar despre băutură nici vorbă eu nu beau, iar dacă nu beau se subînțelege că nici violent nu sunt, e doar un complot, însă acum mă duc acolo am o cameră totul s-a schimbat mulțumesc.
Părea transfigurat de fericire îi săruta mâinile asistentei, iar la un moment dat se întâmplă ceea ce nu mă așteptam și anume acel zâmbet al lui plin de triumf, de batjocură, de superioritate, ca și cum ar spune: ,,Am învins, i-am păcălit, sunt căzut material dar îi domin, îi înving, iar în ascuns pot să beau să fac ce vreau eu, ha, ha, ha.” Râdea grotesc aș zice, zâmbetul lui mă făcea să mă rușinez aș fi vrut să-l temperez puțin, asistenta social cercetându-l spuse:
– Își bate joc de noi, îmi râde pur și simplu în față!
– Da așa cred și eu, i-am spus, însă acea doamnă continua să-l privească cu compasiune, bucuroasă că îl putea ajuta. Iar eu mă întrebam unde era adevărata superioritate? Cine învingea de fapt pe cine?
Iar Marian acolo cu zâmbetul lui batjocoritor ce pe mine mă jignea însă acea doamnă se purta cu el cu atâta clasă și bunăcuviință. Întâlnești în Spania unele persoane atât de educate și cu o inima atât de generoasă. M-am despărțit de Marian ce plin de fericire a plecat cu valiza spre azil, iar eu mă îndreptam spre casă meditând la faptul că primisem o lecție mare despre ceea ce înseamnă compasiune, maturitate, toleranță.
A doua zi primesc un telefon de la Marian, în care îmi spunea: ,,Sunt din nou în stradă în final nu au vrut să mă primească au oamenii lor, mi-au luat valiza iar pe urma s-au răzgândit și nu mi-au mai dat camera, te rog vin-o daca vrei încă odată cu mine la asistenta social pentru a o ruga să mă ajute, doar mai sunt și alte azile în Valencia de ce și ea până la urma vrea să mă trimită doar aici unde mănânc, nu vor sa mă ajute nu mai înțeleg ce se întâmplă.”
Peste un ceas împreună cu Marian eram din nou în biroul asistentei, iar după ce acea doamnă a sunat l-a administratorul azilului de unde Marian fusese dat afară ne-a spus:
– Marian ți-am spus și ieri îți spun și astăzi dacă nu colaborezi nu te vom putea ajuta, vei rămâne în stradă, Jorge spune că ieri ți-ai adus valiza acolo, ți-au dat camera, ai plecat apoi până în oraș, iar după câteva ore, ai venit beat cu băutură la tine și ai început să țipi, să înjuri, să faci scandal prin azil și de aceea te-au dat afară. De ce te-ai comportat așa nu ți-ai dat seama că îți faci rău singur?
– Nu, nu este adevărat eu nu beau au oamenii lor, iar pe mine nu mă vor, vă rog stimată doamnă suna-ți la alte azile trebuie să fie un loc și pentru mine se va găsi ceva, ajutați-mă vă implor nu mă lăsați știu că se poate vă rog ajutați-mă și vă voi dovedi că nu sunt așa cum cei de la azil spun, va rog nu mă lăsați…
Marian încerca prin tot felul de rugăminți să-i atingă din nou coardele sensibile ale sufletului acelei doamne. Asistenta a sunat l-a mai toate azilele pentru ai găsi un loc însă peste tot la acea data era ocupat, în final s-a hotărât să sune din nou, la azilul de unde fusese dat Marian afară, însă Jorge a spus ca îl primește doar cu condiția dacă merge l-a dezalcoolizare și face tratament, să vină la el cu rețeta, cu pastilele, cu dovada că a început tratamentul și colaborează cu medicul altfel nu. Asistenta ne-a trimis l-a medic, pe drum am încercat să-i spun lui Marian că situația lui este delicată.
– Marian, ar trebui să recunoști că ai o problema cu alcoolul, să colaborezi cu cei ce vor să te ajute altfel nu văd nici o cale de ieșire din situația ta.
– Eu nu beau, ți-am spus și nu vrei să mă înțelegi, auzi am să-ți spun ceva, eu nu am fost niciodată la dezalcoolizare însă un prieten mi-a spus ce este acolo, te închide pur și simplu într-un spital cu garduri de jur împrejur și tratament peste tratament, ți se aplică o disciplină spartană, nu îți dai seama de suferințele pe care le îndură un om acolo. Iar eu de ce sa îndur totul dacă nici măcar nu beau. Iar tu cine te crezi, de mă duci pe mine la un astfel de spital ce crezi că eu sunt un copil ce îl iei de mână și îl duci unde vrei tu!
– Marian uite cum stau lucrurile am viața mea, familia mea, am lăsat totul l-a o parte și am venit să te ajut, însă totul are o limită, nu consumi alcool foarte bine deși toată lumea zice că o faci, și ești cel puțin violent verbal, nu vrei să fii ajutat, respingi ajutorul spiritual care ți se oferă la biserică bine, însă eu mă opresc aici, mai departe treaba ta cum te descurci, până la urmă ai o sută cinzeci de euro pensie din România poți să-ți închiriezi o cameră, dar probabil că nu reziști din cauza comportamentului tău așa că eu plec te-am ajutat până aici însă mai departe nu mai pot ca om mă văd depășit de situație.
– Stai, stai, strigă Marian nu am vrut să spun asta m-ai înțeles greșit, merg la medic doar așa ca să îți demonstrez că vreau să colaborez cu voi toți, iartă-mă pentru ce ți-am spus era doar o izbucnire a mea temperamentală nu mă lua în serios.
– Bine Marian, dar sa știi că este ultima dată când mai merg cu tine.
Însă a doua zi am mers din nou cu el, la insistențele lui cu biletul de la medic pe care îl avea, și din care reieșea că el Marian din propria lui declarație avea o problemă cu alcoolul, devenise dependent și dorea să colaboreze cu organele competente pentru a fi ajutat. Însă nici așa asistenta nu la mai putut ajuta pentru că la celelalte azile nu erau locuri iar cei de la azilul de unde fusese dat afară au zis ca nu îl vor primi decât după ce termină tratamentul și este reabilitat complet, asta era decizia lor finală în privința lui Marian iar el era doar pe lista medicului ce urma sa-l sune. În final asistenta ne-a oferit o ultimă soluție ne-a dat o adresă a unei biserici protestante ce avea un azil. Am vrut să-l trimit singur pe Marian dar nu a fost chip să scap, așa că a trebuit să merg cu el însă ajunși acolo am constatat că se mutaseră de acolo acei protestanți ce avuseseră un azil. Am reușit să găsesc un număr de telefon dar de moment nu răspundea nimeni, i l-am lăsat lui Marian spunându-i ca în cursul acelei zile să mai încerce să sune apoi i-am spus:
– Marian îmi pare rău, nu pot mai mult de atât să te ajut am și eu viața mea problemele mele, și nici nu mai știu cum aș mai putea să te ajut, l-a biserica ți-ai închis singur ușile la acele case unde mai puteai locui, iar mai mult de atât chiar pastorul în casa căruia ai locuit o perioadă mi-a spus că te-ai manifestat și acolo violent cu niște musafiri de-ai să-i. A trebuit ca o femeie să se închidă în dormitor de frica ta, mi-a spus că făcea curat iar tu a-i venit beat și ai început să strigi amenințător la ea, iar beata femeie a fugit îngrozită din fața ta. Apoi la lift am înțeles că erai beat și te-ai luat de niște bătrâni spanioli, așa că nu văd de ce nu îți cauți pe cont propriu o cameră iar mâncare ai de la azil și îți poți rezolva singur problema. Te mai poate ajuta și Irina prietena ta, crede-mă eu personal nu mai am cu ce să te ajut.
M-a privit, numai avea acel zâmbet de altădată ce uneori deranja, era trist chiar îndurerat mi-a spus:
– Te rog primește-mă la tine acasă, promit solemn să nu fac nimic rău îmi văd de treaba mea, plătesc camera din pensia mea și va veni și Irina să locuiască cu mine după cum știi ea are de lucru te rog nu mă lăsa ajuta-mă.
Am analizat în câteva momente situația și m-am gândit: ,,Îl voi lua acasă, bine dar când plec la lucru va rămâne în casă, se va îmbăta iar soția mea va fi expusă unui pericol real, cred că în situația prezentă trebuie mai întâi să caut binele familiei mele.” I-am spus:
– Îmi pare rău dar nu pot Marian să te ajut…n-am putut termina pentru că el avea lacrimi în ochi, părea sincer că regretă situația în care se găsea. Îl priveam și eram adânc mișcat, în fața mea stătea un om matur ce plângea ca un copil. Oamenii treceau pe lângă noi unii foarte grăbiți, alții mergând normal și aruncând câte o privire acelui om ce plângea ca un copil rugându-se de mine să-l primesc în apartamentul cel aveam pe atunci închiriat. Vedeam mașinile ce treceau cu zgomot vuind pe Avenida General Aviles, soarele strălucea pe cerul senin de toamnă încălzind totul. Atunci am hotărât că trebuie să plec fără să-i spun nimic. Marian a înțeles ceea ce vreau să fac și a încercat o ultimă rugăminte, eu însă i-am întors spatele și am plecat, am înțeles atunci și acolo ceea ce înseamnă să îți cunoști limitele umane.
Peste o săptămână treceam întâmplător pe lângă un parc iar pe o bancă cu o sticlă mare de bere lângă picioare era Marian, beat ce-l puțin după fizionomia lui așa reieșea avea alături o pungă unde probabil avea mâncare și băutură, m-am gândit să mă duc direct la el să-i spun: ,,Hei acum ce mai spui, tot mai susții că nu consumi alcool.” Însă m-am rușinat de acel impuls al meu gândindu-mă că de fapt nu sunt judecătorul său și privindu-l mi-a fost milă de el am înțeles că aveam în fața mea un om prăbușit în ghearele unui viciu, al unei dependențe teribile. Peste alte doua săptămâni l-am întâlnit la biserică era cu prietena sa Irina, foarte bucuros, curat îmbrăcat am bănuit că avea camera l-am întrebat cum o mai duce, iar el mi-a răspuns plin de entuziasm:
– Am o cameră locuiesc cu Irina, niște spanioli m-au ajutat tot la un fel de azil să închiriez o cameră, plătesc foarte puțin și sunt bine, chiar foarte bine.
După un an m-am întâlnit cu el pe unul din marile bulevarde din Valencia. Era foarte umflat la față din cauza alcoolului, fața sa roșie și buhăită de alcool avea ceva grotesc. Mă privea cu viclenie iar la obiecțiile mele privind halul în care ajunsese îmi răspunse:
– Ce să-i faci dacă vinul este atât de bun.
– Unde locuiești acum?
Râse sarcastic apoi îmi spuse:
– Am cameră, ba nu, o seară dorm în incinta unei bănci apoi în altă parte pe unde pot…
Buhăit de băutură cu hainele nespălate arăta ca o adevărată epavă umană. Din acea zi nu l-am mai întâlnit.
Istoria lui mi-a adus aminte de o clasa de oameni ce trăiau pe vremurile Lui Iisus, și se îmbulzeau pe lângă El pentru că doreau foarte mult binecuvântări vremelnice, care este adevărat într-o oarecare măsura fac viața mai plăcută. Însă nu doreau acele adevăruri mântuitoare pe care Iisus venise să le dăruiască oamenilor, doreau doar darurile pe care Marele Binefăcător le oferea cu generozitate, dar nu și prezența Sa. Oare astăzi lucrurile stau altfel? Nu se întâmplă același lucru cu unii oameni ce vin din medii diferite având o educație diferită însă cu toții doresc să aibă sănătate, un loc de muncă sigur, o casă confortabilă, o familie care să-i iubească, și unde să existe o atmosferă caldă, umană, să-și vadă copiii fericiți, uitând că toate aceste binecuvântări vin de la Dumnezeu. Trebuie să înțelegem că toate darurile minunate pe care le primim în această viată le avem doar prin prisma jertfei de la Golgota. Să-i mulțumim Lui Dumnezeu că este plin de iubire și a ales să ne salveze, și nu să ne distrugă, și ne înconjoară cu atâtea binecuvântări.
Oare este atât de greu să înțelegem că nu vom fi niciodată fericiți cu adevărat dacă întoarcem spatele iubirii de la Calvar?

Facebooktwitterby feather