Eugen Serea
Acolo

Am fost acolo, da, am fost acolo,
Când lupii tremurau în glosse solo
Scrise demult, de zei, în metru antic,
Într-un Eden nedescifrat semantic,
Pe când de teama Nornei, care toarce,
Ecouri refuzau a se întoarce
Şi când graffitti de păgâne rituri
Blasfemiau esențiale mituri,
În vremea când citatele celebre
Nu virusau axoni, priviri, vertebre…

Când am plecat, eram pe-o goeletă
Cu siluetă zveltă şi cochetă
Şi-n fluturatul albelor batiste
Mă bucuram, ca-n sfinte acatiste,
Că la Liman de veşnice răsfrângeri
Cochiliile-s trâmbițe de îngeri…
Ce bine îmi era acolo unde
Doar stelele se oglindeau în unde,
Când Luna plină, tandră, să nu doară,
Îmi povestea de-un Fiu şi de-o Fecioară,
Rătăcitori şi-acuma printre dune,
Circumvoluțiuni, aorte, strune…

Acolo, cei mai mulți îmi spuneau Qwerty,
Puțini, ce-i drept, ştiau că sunt Azerty,
Când litere de prin ecarisaje
Necesitau, la noi stăpâni, dresaje:
Copilărind aiurea, pe coclauri,
Hrănindu-se cu ouă de balauri,
Păstrau adânc în sânge, în instincte,
Impulsuri ancestrale, vii, distincte…

De adormeam, cu ochii larg închişi,
În lacrimile pruncilor ucişi,
Mă mângâia, pe visele reale,
Lumina aurorei boreale
Şi tresăream la câte-o adiere,
Blând legănat pe muzica de sfere,
Căci brusc de mă trezeam în lumea voastră,
O viață căutam o stea albastră,
Să-mi amintească nume, dar şi rost,
Din Cosmos viitor, prezent sau fost…

Acolo urşi nu pradă-n veci ştiubeie,
Culorile-s mai multe-n curcubeie
Şi te-ndulceşti cu fiecare sunet
Ca fulgerul sorbind nectar de tunet!
E Voronețul tot mereu senin,
În şerpi e-nțelepciune, nu venin,
Şi vulturul, simbolul ioaneic,
Împărtăşeşte Darul Prometeic
Acelora ce vor ca să cunoască
Foc din Potir, nu foc de ayahuască…

Acolo nu-s maeştri pe tatami,
Cocorii se-odihnesc în Origami,
Iar crinii nu-s tăcuții asasini,
Nu duc poveri ai minților asini,
Nu ştii ce e trădarea, îndoiala,
Că oamenii-şi respectă învoiala,
Chemând ades, din cele patru vânturi,
Aridelor, pustiilor pământuri,
Un Duh de Viață, fără de prinoase,
În ciuda Cititorilor de oase…

Unde-i „acolo“, nu pot să vă spun,
Nu că n-aş vrea, nu că aş fi nebun,
Dar nu ştiu desena în voi o hartă
Pe inimă, nu am această artă;
Pot doar să spun că nu e prea departe:
Doar dincolo de stările deşarte
Ce-„aici“ şi-„acum“ ne țin în lanțuri grele,
Crezându-ne Stăpâni peste Inele…

E-n iris ce deschide larg pupila
Către icoana Liniştii, umila,
În care vine tainic, lin, Cuvântul,
De nicăieri, spre nicăieri, ca vântul,
Sau, cel puțin, atât putem cuprinde
Când mintea-n dor de cer ni se aprinde
Şi nu mai vrem nimic din tot ce trece,
Decât un strop de Apă Vie, rece,
Din Fluviul cel tăcut, fără cascade,
Fără pescari, sau undițe, sau nade…

Plutind aşa, simțeam că mă-nfioară
O tânguire sacră de vioară
Şi m-am întors, fără să vreau, de-acolo,
Mai singur şi mai trist ca Marco Polo…

vineri, 27 iulie 2018

by

Referinţă Bibliografică

Eugen Serea – Acolo/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 27 aprilie 2022