„Vino, Duhule Sfânt…/ Trimis de Tatăl, iubitor,/ Tu şapte daruri împărţeşti;/ Cu grai ales şi curgător/ pe cine vrei îl dăruieşti!”

(Imnul, Veni creator Spiritus, „Liturgia orelor”)

În sfârşit, prin aceste eseuri, putem să aruncăm o privire prin „învelişurile” care ascund izvorul frumosului ce clipoceşte lăuntric, neştiut de nimeni, poate, decât de scriitori, dar deodată ţâşnind prin cuvânt pentru a uda şi alte cugete însetate! Numai aşa, cei care scriem, ne putem regăsi pe noi înşine, descoperind sursa acestei chemări a Harului.

Aveam, pe linie maternă, o veche ascendenţă familială de pictori, unii doar amatori, printre care un străbunic meşter în tablouri mari, care îşi confecţiona singur pensulele si vopselele din natură, alţii cu pregătire în domeniu, precum un unchi, pictor monumentalist, sau un văr sculptor, profesor la Facultatea de Arte plastice. Încă de mică eram atrasă spre orice manifestare a armoniei din natură, ori din imaginaţia mea, care înscena de pe atunci mici spectacole artistice.

La liceu nu a fost încurajat deloc potenţialul meu de exprimare plastică, prin desene şi adevărate studii ale fizionomiei şi trupului uman, ba din contra, am riscat să ajung subiect la gazeta de perete a şcolii! Acel izvor al frumosului îşi căuta o ieşire totuşi, visând de mică să fac balet, dar renunţând la aceasta din cauza vârstei. Mai târziu când am dat admitere la facultatea de Teatru, având în prealabil şi o corespondenţă încurajatoare cu actorul Radu Beligan, am fost respinsă la examen din cauza celor câţiva centimetri în minus la înălţime, faţă de baremul cerut; era în anii şaptezeci, în plin schematism comunist.

M-am lăsat convinsă de familie să urmez o cale „normală” de viaţă, absolvind un colegiu sanitar şi profesând apoi ca asistentă medicală de laborator; prin căsătorie, cu atât mai mult mi-a fost inhibat orice fior artistic. Însă, în adâncurile cugetului meu mă simţeam neîmplinită, aşa că printr-o aparentă coincidenţă, am cunoscut o colegă poetesă care activa în cercul literar al spitalului, unde pe atunci funcţiona „Cântarea României”, aşa că asta m-a stimulat să încerc să scriu. Mai mult, fiind selectată în cadrul local al acelui for cultural, de artişti amatori, de fapt, am făcut un curs de balet şi am dansat în spectacole, am recitat pe scenă din poeziile pe care începusem să le scriu…

Într-adevăr, unele haruri de exprimare artistică sunt native, iar altele sunt dobândite, astfel că, neîmplinindu-mi vocaţia artistică la care am tânjit din copilărie, s-a produs un transfer în manifestarea căutărilor mele de a reda, prin alte moduri, frumosul care-mi umplea cu vibraţii adâncimile inimii. Este adevărat că tatonarea găsirii făgaşului pentru acel izvor creativ, care susura în scorburile firii, pentru a-l scoate la suprafaţă, mi-a întârziat mult şansele de împlinire literară, dar nu m-am dat bătută, ci am continuat pe linie providenţială paşii mei de a trece rampa spre cei care rezonau cu scrierile mele. Căci erau unii deja maturi care se regăseau şi se simţeau alinaţi citindu-mi poeziile şi văzând unele picturi ale mele, ba erau şi mulţi tineri care rezonau cu ceea ce transmiteam prin versuri, care mă vizitau ca să-mi dea unele sugestii privitoare la realizarea picturilor mele. Astfel că, paralel, am pictat tablouri în ulei, unele din natură, altele fiind icoane inspirate din noile lumini interioare, care mă călăuzeau spre a-L cunoaşte şi iubi pe Dumnezeu, am lucrat desene şi acuarele, ilustrând astfel şi viitorul meu volum de „Haiga” – haiku-uri cu ilustraţii proprii – am pictat icoane pe sticlă, iar două vitralii mari le-am pus în balcon, binecuvântate de preot pentru a răspândi harul. Dar, în special, am început o incursiune sistematică în tot ceea ce înseamnă arta srisului, valorile ei şi scriitorii care au marcat traseul literar al umanităţii.

Mânată de această pasiune nouă, ca autodidact, colindam librăriile, în popasurile mele prin oraşele mari, dar şi muzeele, căram la Huşi rucsaci încărcaţi cu dicţionare, volume de teorie şi critică literară, de poezie, eseuri şi proză, alegând din toate, ceea ce-mi hrănea sensibilitatea poetică şi o direcţiona spre forme de exprimare potrivite stilului meu. Peste ani, completând acest stadiu,cu noi forme de aşezare şi împlinire a vocaţiei, care ieşea încet în afară dintre învelişurile aşteptărilor mele esenţiale, am procedat la fel cu cărţi de spiritualitate creştină.

„Doamne, mi-ai dăruit conştiinţă, eu astfel trebuind să răspund la chemarea Ta. Eu nu reduc la tăcere cuvântul acestei chemări care îmi vorbeşte în cea mai tainică intimitate a sufletului meu. Cum l-aş putea face să tacă, dacă eu însumi, într-un mod oarecare, sunt cuvântul Tău, unul dintre acele cuvinte  în care Tu ai dorit să Te exprimi pe Tine însuţi. Sensul vieţii mele este să-ţi răspund la chemare, să mă fac ecoul Tău, să te conţin într-un mod anume, să Te exprim pe Tine în Univers!” (Thomas Merton)

Astfel, am început să scriu poezie în vers liber, marcată fiind, dintre poeţii români, de Eminescu, Arghezi, Ion Pillat, Nicolae Labiş, Nichita Stănescu, Ion Barbu, iar din lirica străină, de Rainer M. Rilke, A. Rimbaud, T.S Eliot şi alţii. Bineînţeles că am parcurs cu sete şi marii prozatori, marile romane situaţionale, care declanşau emoţii rezonante cu starea mea, pentru a mă cunoaşte şi a mă înţelege mai bine, apoi, trecând la literatura de cauzalitate, am optat pentru Dostoievski, Kazantzakis, M. Proust şi alţii.

Pentru că în orice activitate, deci şi în cea culturală, contează mult relaţionarea în cadrul unei comunităţi, am început să frecventez cenaclul local, „M. Eminescu”, condus la început de poetul I.Al. Angheluş, dar curând fiind preluat de criticul Theodor Codreanu, care m-a susţinut mult timp pe drumul autentificării talentului meu literar. Peste ani m-am ocupat şi personal, în cadrul cenaclului de la Casa de cultură din Huşi, de îndrumarea potenţialilor poeţi, dintre care unii au reuşit să străbată căile afirmării. Una dintre fetiţele de atunci este doctor în litere, poetă şi critic, un băiat este masterand la Universitatea Naţională de Arte, având şi o carte de poezii editată, alţii reuşind, prin ţară, să-şi scoată la lumina tiparului producţiile literare.

Însă, pentru că permanent am căutat în viaţă să ridic ştacheta cunoaşterii chemării mele, am cunoscut întâi, la Iaşi pe poetul Ioanid Romanescu, apoi, la Bucureşti, pe alţi scriitori întâlniţi în căutările mele, dezvoltând o relaţie de prietenie, chiar afectivă, cu poetul Gheorghe Tomozei, dar care mi-au marcat prea puţin experienţa lirică şi ascendenţa în planul recunoaşterii literare, eu debutând pe cont propriu în revista „Flacăra”, sub girul poetului Geo Dumitrescu. Apoi au urmat “colaborările cu publicaţii literare din mai toate zările ţării”, cum relatează profesorul universitar Petru Ioan, în prezentarea profilului meu literar, în antologia sa, Şcoala literară de la Huşi…– apărută în 2019 – enumerând: „Convorbiri literare”, „Cronica” şi „Moldova” (din Iaşi); „Euchronia”, „Luceafărul”, „Flacăra” şi „Haiku” (din Bucureşti); „Poesis” (din Satu Mare); „Steaua” (din Cluj-Napoca) şi, în general, din multe alte zone de activitate literară.

Pe mentorul meu adevărat, poetul Cezar Ivănescu, cunoscut ca baladist al miticului folclor românesc, l-am întâlnit în mod providenţial, chiar pe vestitele culoare de la „Casa Scânteii”, unde colabora la o revistă literară, emblematică şi pe atunci. Soţia sa, Maria, traducătoare a eseurilor lui M. Eliade, lucra la o editură tot acolo, aşa că, recunoscându-mă ca de-a lor, dl Cezar fiind moldovean dintr-un sat apropiat de oraşul meu, m-au luat acasă la ei şi, într-un fel, m-au adoptat, alături de fiica lor înfiată, ca ucenică în tainele scrisului, locuind la ei de câte ori veneam prin capitală ca să-mi confrunt poeziile cu experienţa maestrului şi, în final, să-mi pregătească prefaţa cărţii de debut, „Bolţile rugii”. Apariţia acestei cărţi, la o editură din Târgovişte, mi-a adus bucuria recenziei criticului Al. Cistelecan, „O călugăriţă din ordinul poeziei”, în revista „Luceafărul”, 1995.

Treptat, i-am însoţit pe Cezar Ivănescu şi pe familia sa, peste tot pe unde era invitat protectorul meu, la „Cenaclul de luni”, condus de el, la întâlnirile literare şi muzicale, unde dădea adevărate recitaluri din Eminescu şi din propriile poeme, puse pe melodii compuse tot de el, la Casa Scriitorilor or, peste tot, acest om carismatic atrăgea lumea culturală, dar şi pe cei care gustau stilul său artistic inedit.

Destinele artiştilor, în general, par a fi, totuşi, un câmp de jertfă de la începuturi şi până în zilele noastre! S-ar părea că pentru talentele primite, pentru genialitate şi succesul realizărilor, există un „preţ” care trebuie plătit, iar poetul nostru nu a făcut excepţie de la asta, având un sfârşit de suflet părăsit, după moartea soţiei sale! Deşi e benefică dorinţa oamenilor de a-şi valorifica dotările, de a-şi împlini vocaţiile, totuşi, talentele primite în dar, indiferent de calea de exprimare, dacă nu sunt ţintuite pe Crucea Mântuitorului, nu pot deveni „portaluri” ale mântuirii! Fericitul Carlos Acutis se folosea chiar şi de internet, dar pentru mesajele sale de credinţă, numind reţelele de socializare „Autostrada Cerului”.

Transferarea energiilor mele creatoare dinspre limitele exprimării frumosului, în exterior, spre zările adevăratei căutări a cauzei acestuia, care este Domnul, am înţeles că El ne aşteaptă să parcurgem învelişurile adâncimilor noastre, spre a observa Sursa binelui şi a frumosului, pe care O găsim în inimile noastre împăcate cu noi înşine şi cu ceilalţi. Astfel că am căutat o cale de aprofundare a acestei noi preocupări ale mele, reuşind să fac naveta într-un oraş unde să urmez, timp de doi ani, cursurile de Misiologie, care formau viitorii misionari ai credinţei. După acest demers, am înţeles că vom răspunde pentru darurile şi talentele primite şi că nu le putem închide într-un sertar! Trebuie să fim pomii roditori de lângă drum, din care toţi să poată culege roadele hrănitoare.

Drumurile sinuoase ale căutărilor mele în exprimarea literară m-au condus către Haiku, o formă concentrată de exprimare poetică adaptată la noi din Orient, citind pe nerăsuflate cartea maestrului Florin Vasiliu, care a trăit în Japonia şi a răsădit şi în ţara noastră acest nou gen prozodic, ce a prins perfect după epoca textualismului, perimat după revoluţie. Citind, în pasiunea mea, despre acest micropoem reprezentativ pentru spiritualitatea orientală, care îşi trage rădăcinile din specificul nipon de esenţializare a trăirilor şi interacţionare cu natura, cu eul propriu şi semenii, am parcurs şi am asimilat epocile creativităţii lor şi pe marii creatori de tanka, renga, renku, senryu, fiind cucerită de Matsuo Basho, marele haijin care a trăit în secolul al XVII-lea.

Nu voi face aici o teorie despre cele peste o sută de norme ale acestei poezii de atmosferă, în miniatură, constând doar dintr-un tristih, cu 17 silabe repartizate 5-7-5 pentru fiecare vers, fără rimă şi ritm, fără figuri de stil, descrieri, doar cu sugestii din unele emoţii declanşate de natură şi din stări sufleteşti.

Tot în mod providenţial, după ce am găsit acest „strai” de redare a ceea ce-mi impresiona sensibilitatea interioară, care mi se potrivea ca formă şi fond, fiind şi eu mignonă, l-am cunoscut pe dl Florin Vasiliu, familia sa şi Cenaclul „Haiku” din Bucureşti. Bineînţeles că am început o adevărată şcoală cu maestrul, pe calea poştei, trimiţându-i câte 50 de posibile haiku-uri, din care rămâneam cu 10 reuşite, apoi 20, şi aşa până au trecut cinci ani şi am fost admisă ca membră în Societatea Română de Haiku.

Astfel că, am început să peregrinez, împreună cu dl Florin şi cercul său de haijini (creatori de haiku) pe la întrunirile cenaclului lor, pe unde eram invitaţi ca să prezentăm fenomenul literar, în Bucureşti, dar care înflorea în toată ţara, la Simpozionul omagial internaţional, prilejuit de tricentenarul morţii lui Matsuo Basho – „Sfântul haiku-ului”, în 1994, la colocvii, făcând mereu deplasări din oraşul meu. Tot pe atunci a văzut lumina tiparului, în anul 1996, la editura “Haiku”, Bucureşti, cartea mea de haiku-uri, ediţie trilingvă, „Freamăt şi cleştar”, cu o prefaţă de poetul Gheorghe Tomozei, şi care a avut ecouri şi dincolo de hotarele ţării, de pildă în mica recenzie a lui David Cobb, în cadrul „The British Haiku”. În timp, beneficiind, prin această carte, ca să fiu inclusă în volumul III din monumentala „O Istorie a literaturii române”, tipărită în 2006 de către Ion Rotaru, la capitolul „Şcoala românească de haiku”.

Activitatea mea în câmpul literar s-a extins, fiind invitată să activez şi să public şi în cadrul altor cenacluri de haiku, precum cel din cadrul revistei „Albatros”, Constanţa, condus de Ion Codrescu, ori din revista „Orion”, Slobozia, condus de directorul Centrului Cultural „Ionel Perlea”, poetul Şerban Codrin, dar să particip şi la congresele organizate de ei.  Iar în aceste noi prilejuri de revărsare a energiei mele poetice, îi mobilizam şi pe potenţialii haijini concitadini, pregătiţi în cenaclul local ca să adopte acest nou stil poetic, iar unii să mă urmeze în aceste incursiuni pentru a participa la concursuri.

Fiind o perioadă prolifică în cadrul activităţii mele pe tărâm creativ, am fost inclusă în unele antologii poetice cu sonorităţi nipone, nu numai din ţară, realizate de: Marijan Cekolj, în „Vrabac/ Sparrow”, 1998, sub egida Societăţii Croate de haiku; Andre Duhaime – „Haiku sans frontiers: Une antholologie mondiale” (Editura „David”, Canada, 1999); Florin Vasiliu, „Haiku” (Editura “Haiku”, 2000); şi de alţi coordonatori de antologii. Cartea de poezie, „Floarea Cerului” (Editura „Cermi”), a apărut după un an, fiind prefaţată de criticul şi eminescologul Theodor Codreanu, iar cartea de haiku-uri şi ilustraţii proprii, „Haiga”, cu un cuvânt de întâmpinare al poetei, haijin şi eseist, Clelia Ifrim, a apărut în anul 2012, la editura „Serafica”.

În privinţa poeziei mele, am apărut şi în antologii judeţene, printre care „Voci lirice vasluiene”, sub conducerea Centrului Judeţean pentru Promovarea Culturii Vasluiene. Tot Profesorul Petru Ioan, în antologia sa, relatează: „Reflexe critice ale contribuţiilor datorate scriitoarei huşene se regăsesc în paginile unor publicaţii literare precum «Luceafărul» (Al. Cistelecan), «Semn», «Orfeu», «Modern Haiku», din Anglia (sub semnătura confratelui Robert Spiess) şi altele”. Bine că am cam terminat partea „tehnică” despre poezie, era inevitabilă, chiar dacă aici nu avem un CV! Căci scriitorii, artiştii, creativii în general, sporesc, „dilată” spaţiul frumosului, criticii însă au rolul de a-l comprima şi esenţializa în atingerea valorii. Unii creează, alţii aşază!

Haideţi să trecem la partea de proză religioasă, care pe mine mă fascinează în momentul de faţă, deşi nu este deloc uşor să treci de la poezie la discursul prozei, deşi am făcut o pauză de scris, datorată unor obligaţii familiale! Însă, eu am făcut o joncţiune inedită, adăugând la sfârşitul capitolelor, din „Sera de suflete”, câte trei poeme într-un vers, ca o îndulcire pentru cititori după textele mai solicitante de proză.

În Cuvânt de intrare în “Sera de suflete”, Pr. Profesor Tarciziu-Hristofor Şerban, de la Universitatea din Bucureşti, sugerează: „Cei care deschideţi această carte şi vă daţi timp să o citiţi veţi descoperi curând că ea vorbeşte despre sufletele voastre; că vorbeşte sufletelor voastre”. Iar în prezentarea sa, pe când trăia încă, Pr. Arhimandrit Mina Dobzeu, călăuza mea spirituală de douăzeci de ani, amintea că “Poeţii sunt nişte profeţi dintre laici prin care se preamăreşte Cel Preaînalt”. Prefaţată şi de criticul Theodor Codreanu şi editată de „PIM”, Iaşi, în 2018, această scriere este o înlănţuire de „Pelerinaje şi popasuri poetice”, cum prezintă cartea îndrumătorul meu literar, de panseuri, schiţe narative, cugetări, de confesiuni din pelerinajele făcute de-a lungul anilor în ţară şi la Medjugorje. Precum evaluează şi criticul Al Cistelecan în recenzia sa, „Pelerinajele Eugeniei Faraon”, din „Mesagerul” 2019, „Este o carte compozită, dar cu metodă, astfel încât alternanţa de scriituri să inducă un ritm muzical, cu structură contrapunctică”.

Continui să mă dăruiesc lumii prin scris în stilul meu, acela de a pendula cu metafora între tendinţele de trăire a credinţei şi cele din potecile lumii. Cine preferă întâmplările captivante şi dialogurile personajelor trimise sub peniţa mea, primeşte şi cugetarea teologică, nu cea care este deja în folosul general, ci aceea inspirată, digerată personal, şi invers!

Există o tendinţă în creştere ca să-şi scrie fiecare experienţele, dar acestea sunt manifestări ale stărilor interioare, ale stadiilor sufleteşti, aşa că va fi ca o „spovadă” generală! Chiar tragediile şi dramele consacrate, din patrimoniul omenirii, au avut ca scop mai mult efectul cultural decât cel de a deveni remedii etice, că doar LITERATURA NU ESTE SAUNĂ DE SUFLETE! Dar, şi în literatura laică sunt multe scrieri providenţiale, care au trezit conştiinţe, care au călăuzit spiritual pe mulţi, care au fost repere pentru omenire! Scrisul nu e refugiu, ci misiune, chemare, responsabilitate, dar în primul rând este mărturie de har! Înainte de a scrie cu inima către cititori, scriu în inima mea caligrafia tăcerilor, pentru a exulta apoi în convorbirile cu Domnul; sigura împlinire sufletească!

Iată-mă din nou la calculator, pentru a finaliza ultima mea carte, „Sub aripi de azur”, care sper să fie tipărită şi lansată cât de curând! Alcătuită din două volume, intitulate „Prin potecile lumii” şi „Suim spre taină” – pe care le ilustrez prin picturile şi acuarelele personale – cu o prefaţă de Pr. Profesor Şerban Tarciziu, iar în loc de pagina criticului, cu încurajarea dlui Codreanu, vor fi REPERE CRITICE formate din impresiile poetei Clelia Ifrim, haijin şi eseist, ale unui masterand în Arte frumoase şi Comunicare, ale unei profesoare de română, ale unei poete, ale unei cititoare şi ale unui preot. În această proză am îmbinat specii şi stiluri literare, răsfirând pe alocuri şi câteva poezii, ca într-un mozaic al oglindirilor din întâmplările vieţii, pe care le-am trăit personal, redându-le, de la planul narativ, la cel descriptiv sau dialogat. Dacă în primul volum, „Poteci prin lume”, mă aventurez prin realităţile din jur, cel de-al doilea, „Suim spre Taină”, este scris ca într-o revărsare din preaplinul sufletului meu luminat de Prezenţa lui Dumnezeu, este, într-un fel, ca şi cum aş scrie pe „văzduh”, dar cu speranţa că cititorii vor dori să descopere şi acele mişcări nevăzute! Iată, în avanpremieră, un dialog din primul volum al manuscrisului la care lucrez şi, care, are legătura cu „TAINA SCRISULUI”, sper să incite cititorii acestei antologii.

„INTROSPECŢIE?”

– Ce te determină pe tine, Jeni, să scrii? Pentru cine scrii? Crezi că schimbi lumea din irosirea ei materialistă, dacă trâmbiţezi pericolul ce o pândeşte? Ce semnalezi cu „licuriciul” ăsta de adevăr în bezna de indiferenţă spirituală?

– Poate că scrisul meu înlesneşte pătrunderea spre zone tabu pentru lumea exterioară! SCRISUL, dar mai ales munca de a scoate la lumina tiparului scrierile, sunt O CALE DE PURIFICARE, ISPĂŞIRE şi TĂMĂDUIRE A SUFLETULUI! Cărţile mele sunt o memorie vie a evenimentelor ce au jalonat înaintarea mea spre adăpostirea în Voinţa divină. Să cerem harul de a fi atinşi lăuntric de Învierea Domnului, căci fără acest sigiliu, în zadar ne forţăm pe cont propriu!

– Nu cumva te amăgeşti, sperând că cineva ar putea fi interesat să citească reflecţiile tale, când lumea nu citeşte nici Biblia?

– Relatând impactul la evenimentele proprii, şi ale celorlalţi, îmi înrădăcinez în conştiinţă nişte înţelesuri ale menirii omului în lume pentru a le mărturisi şi celorlalţi.

– Nu cumva, scrii din vanitate? Poate că este o compensare a frustărilor cauzate de neşansele din timpul când  puteai să-ţi împlineşti vocaţia artistică sau literară, a nereuşitei în a-ţi valorifica talentele, când credeai că ai toate dotările genetice şi atuurile pentru a fi apreciată în lume! Ştii că „vulpea cănd n-ajunge la struguri zice că-s acri?”

*

Tăcerea este „urechea” cu care auzim glasul Domnului! În acest sens, padre Olivo, iezuitul, mă îndemna să încerc o probă de renunţare pentru a nu mă alipi de scris, ba mi-a trântit-o direct, deşi sunt departe de a avea succes: „povârnişul pierzaniei constă în gloria literară!”. Între realitatea cerească şi realitatea pământească e o diferenţă pe care nu o pot reduce cu un oftat adânc! Mai ales când afirmaţia criticului Alex Ştefănescu încurajează truditorii cu peniţa, poate şi pe cei care nu sunt în top, cum că „Dumnezeu nu face asistenţă socială în acordarea talentelor, ci alege poate un scriitor la milionul de oameni.”! Fiecare om este important în orice zonă de activitate umană, având rolul său în Planul divin!

SCRIU PENTRU CA SĂ ÎNFLOREASCĂ HARUL! Dar şi pentru că trebuie să dăm mărturie,cu viaţa şi preocupările noastre, despre rolul citirii vremurilor, pentru a conduce sufletele spre întâlnirea cu sacrul!

Scrisul meu este ca o scară pe care sper să urcăm împreună spre Cer! Vreau să trag „Carul mare” cu cititori, păşind pe „spiţele” prinse în citate biblice, ale dialogului cu Dumnezeu, cu mine şi cu dumneavoastră, iar lirismul să înfioare spaţiul dintre ele, pentru a mişca „Roata” cărţii spre înălţimi…

––––––––

Eugenia FARAON

Huși, Vaslui

15 august 2022

by

Referinţă Bibliografică

Eugenia FARAON: TAINA SCRISULUI (170) ÎNVELIŞURI ALE ADÂNCIMII/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 16 august 2022