În clandestinitate o femeie tânără supravieţuieşte în Berlin 1940-1945

Este o mărturie pe cât de incredibilă, pe atât de adevărată. Evreica Marie Jalowicz a supravieţuit anilor dictaturii hitleriste în inima imperiului nazist, în Berlin. Timp de 3 ani a locuit ilegal, cu documente false, în 19 locuri diferite, ajutată de vreo o sută de oameni, unii cumsecade, alţii ticăloşi, comunişti şi nazişti.

După eliberarea din 1945, a reluat legătura cu un vechi coleg de şcoală, Heinrich Simon, care emigrase în Palestina în 1939. Simon s-a întors la Berlin, s-au căsătorit, au avut doi copii şi amândoi au făcut o carieră universitară, Heinrich Simon, profesor de iudaistică şi filosofie arabă, Marie, profesoară de literatură şi istorie culturală a antichităţii clasice la Universitatea Humboldt din Berlin. Fiul lor Hermann Simon, istoric si director al Fundaţiei Neue Synagoge Berlin – Centrum Judaicum, a înregistrat povestea mamei sale, puţin timp înainte de decesul ei în 1998. După 15 ani de editare a transcripţiilor celor 77 de benzi şi verificare minuţioasă a persoanelor menţionate şi a evenimentelor, relatarea acestei lupte extraordinare pentru viaţă a fost publicată sub titlul Untergetaucht. Eine junge Frau überlebt in Berlin 1940 – 1945. Cartea, imediat tradusă în engleză şi franceză, a fost primită cu stupefacţie admirativă de cititori si de critici.

Marie Jalowicz îşi atribuie supravieţuirea norocului. Hazardul este factorul principal în orice poveste de supravieţuire, afirma ea într-o prelegere în 1993 despre U-Boote, „submarine”, cum erau numiţi cei în clandestinitate. Personalitatea ei a jucat, totuşi, un rol covârşitor, cu toate că nimic nu o predestina „carierei” de luptătoare. La 19 ani rămâne orfană, mama murind de cancer în 1938, iar tatăl, avocat care îşi pierduse dreptul de a-şi exersa profesia, în 1941. Marie a crescut într-un mediu familial pătruns de tradiţia iudaică şi de idealul sionist, de cultura lui Goethe, Bach şi Kant. În 1942, când o familie după alta primeşte ordinul de deportare, tânăra femeie ajunge la concluzia că deportarea însemna sfârşitul. În toiul pregătirilor pentru deportare, unchiul ei este indignat că Marie nu poartă steaua galbenă, nu înţelege de ce ea nu se conformează măsurilor naziste. Răspunsul ei: „Vreau să supravieţuiesc”.

Inteligenţa, luciditatea, ingeniozitatea, curajul şi voinţa de a trăi o salvează. Unele episoade din periplul ei sunt de-a dreptul amuzante. Cu aplomb, declară poştaşului că persoana cu numele Marie Jalowicz a fost deportată şi astfel dispare din evidenţa evreilor din Berlin. Improvizând rapid, reuşeşte să îi convingă pe poliţiştii veniţi să o aresteze că trebuie neapărat să dea o fugă să cumpere pâine. Ajunsă în stradă în cămăşuţă de noapte, primeşte o haină de la un bătrân, mulţumit că poate să joace o festă naziştilor. La un moment dat, locuieşte la un nazist care „miroase” pe evrei de la o poştă şi are, încadrat pe perete, un fir de păr care ar fi aparţinut câinelui lup al Führer-ului.

Pentru a nu fi remarcată, se confundă cu mediul înconjurător: vorbeşte dialect berlinez, foloseşte expresii vulgare, scuipă, se fereşte să amintească ceva ce i-ar putea trăda educaţia. Locuieşte un timp cu un olandez de treabă, dar cu năravul de a o lovi cu cizma. Vânătăile sunt un camuflaj util, spune Marie Jalowicz. Se logodeşte cu un chinez, apoi cu un bulgar, cu care ajunge în Bulgaria, dar nu reuşeşte să evadeze în Turcia şi se întoarce în Germania, în gura lupului. Adoptă identitatea unei femei, Johanna Koch, protectoarea ei, cu care are o relaţie ambivalentă. Adăpostită de o pereche de comunişti, este nevoită să suporte noaptea vizitele bărbatului. De multe ori plăteşte în natură. Nu există oameni buni şi răi, nici apartenenţa politică, nici nivelul de cultură nu sunt criterii pentru omenie. O prostituată o ajută, nu din principiu, ci din pură generozitate şi compasiune. O bătrână, nazistă până-n rărunchi, îi devine apropiată.

1.700 de evrei au supravieţuit în Berlin din cei vreo 7.000 care au încercat să supravieţuiască în clandestinitate, iar în toată Germania, 7.000 din aproximativ 15.000. Asta înseamnă mii de oameni care au ajutat concret, alte mii care ştiau de existenţa acestor „submarine”. Când un vânzător îi oferă o bucată de cârnat, Marie îşi dă seama că el îi cunoaşte identitatea şi nu numai el, ci jumătate din cartier. Ba unii, în mod discret, veghează asupra ei. Nu a fost denunţată. În perioada când făcea muncă obligatorie la Siemens, contramaiştrii erau atât de cumsecade, că se întreba des: „Wie konnte es zu dieser furchtbaren Judenverfolgung kommen? Es gibt hier eigentlich gar keine Antisemiten, die Leute sind doch alle nett.” (Cum s-a putut ajunge la oribila prigoană a evreilor? De fapt, nu există antisemiţi, toţi sunt cumsecade.) Stereotipurile care ne structurează viziunea asupra lumii sunt puternic zgâlţâite în povestirea Mariei Jalowicz, în care se înghesuie germani nazişti şi germani comunişti, comunişti altruişti şi comunişti fanatici şi cruzi, evrei deştepţi şi evrei limitaţi, evrei solidari şi generoşi şi evrei egoişti şi trădători.

Nici urmă de de patos sau de autocompătimire în naraţiunea sobră, directă, fără intenţia de a obţine efecte speciale. Marie Jalowicz povesteşte despre sine, despre alţii, despre evenimente, pe un ton neutru şi detaşat de observator, fără pic de sentimentalism, cu o sinceritate absolută. Rare sunt expresiile de indignare, de  revoltă. Nu se cruţă pe sine, dar nici pe alţii. Pe alocuri poate da impresia de a fi dură, intransigentă, insensibilă. Din postfaţa scrisă de Hermann Simon, aflăm că după război, Maria Jalowicz a suferit două crize de depresie puternice. Apoi a tăcut până aproape de sfârşit. Nu putem decât să ne înclinăm în faţa personalităţii ei puternice, a vitalităţii şi francheţei ei, a triumfului ei asupra voinţei de a o distruge, în faţa acestei mărturii fulminante.

––––––––

Getta NEUMANN

7 decembrie 2016

Geneva, Elveţia

by

Referinţă Bibliografică

Getta NEUMANN: MEMORIILE MARIEI JALOWICZ SIMON/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 15 decembrie 2016