CU CE-S DATOR

 

Cu ce-s dator acestei albe lumi,

Care în calde brațe m-a primit,

În timpul când eram un mugur

Din miriști, fir de iarbă răsărit?

 

Mi-a dat pe rând hrană și aer, apă,

Așa cum dăruie oricărei vietăți,

Lumina mi-a trimis-o-n mare taină

În coșul mereu plin de bunătăți.

 

Mi-a dat putere să plantez o floare,

Pomul să-l cresc, ca pe-un copil,

Iar vieții mele a dat sens curat,

Să-nvingă timpul ce e prea labil.

 

Mi-a dat emoție, culoare și un vis,

Să-l împlinesc așa cum știu și pot,

S-adun în el curată înțelepciune,

Să-mi fie grabnic ajutor în tot.

 

Mi-a dat părinți, cu sufletul de stea,

Cu palme harnice și inimă de leu,

Care curând s-au prefăcut în astre,

Fără să le arăt tot ce pot face eu.

 

Mi-a dat ca binecuvântare frățiori,

Cu care-am împărțit și relele, și bune,

Cu care-am râs, am plâns, adeseori,

Dar care au plecat departe-n lume.

 

Mi-a dat iubire, cu ea m-a îmbrăcat,

Ca să cunosc a zilelor dulceață,

Să mă-nvelească a nopților mătase,

Iar dragostea de fii să îmi dea viață.

 

Mi-a dat prieteni, cu inimă de aur,

Ce-aproape sunt în clipele frumoase,

Dar și mereu, mereu, în supărare,

Cu vorbele lor blânde și mieroase.

 

Mi-a dat o casă, raiul meu de-aici,

În care totul curge spre-încântare,

Ce mă îmbie cu Raiul cel ceresc,

Gustat când fi-va ceasul de plecare.

 

Mi-a dat un suflet, licărul suprem,

De Dumnezeu însămânțat din stele,

Un râu neostoit de înalte întrebări:

Ce-s eu de pot să zbor spre ele?

 

Cu ce-s dator acestei albe lumi,

Care în brațe calde m-a primit?

Cu tot ce am, cu sufletul pus gaj,

Că Om pe mine Timpul m-a numit!

 

© Gheorghe A. STROIA

România, 29 mai 2022

Facebooktwitterby feather