MĂ TOT TRUDESC

Tatei, Andrei, la a 27-a aniversare a nașterii sale întru Veșnicie

Mă tot trudesc de-o Veșnicie-ncoace

Să-ți scriu răvașe, să-ți amintesc de mine,

Dar Timpul ce s-a scurs nu se întoarce

Și nici din partea ta scrisoarea nu mai vine.

Mă tot trudesc de-un veac să te tot chem

Să-ți strig și amintirea pe numele ce doare,

Dar Timpul, ce toarce al vieții noastre ghem,

Mi-aduce vești: „Învață cum se moare!”

Mă tot trudesc să-mi amintesc de tine,

Nu știu de plăsmuirea îmi este încă vie,

Dar Timpul, ce Raiul pe bolta lui îl ține,

Aduce-n suflet pacea din stelele o mie.

Mă tot trudesc să recunosc din nou

Că doare dorul tău, cu fierbințeală mută,

Dar Timpul nemilos – al zilelor garou –

Din sânge, picături îmi împrumută.

Mă tot trudesc de ziua îngeririi tale

Să-mi fac din amintire dulcele locaș,

Dar Timpul, ce-mpunge cu sulița-n petale,

Refuză totul, clipelor rămânând părtaș.

Mă tot trudesc să-ți scriu o tandră poezie,

În care dorul doare în fiecare simplu gând,

Făcută-i din petale de Vis și Veșnicie –

E însuși Timpul, pe umăru-ți plângând.

© Gheorghe A. Stroia, România

14 Răpciune – de ziua Înălțării Sfintei Cruci

VERDELE COVOR…

Tatălui meu, Andrei

a mai trecut un an

din veșnicia fără timp,

s-au perindat noi zei

prin raiul din olimp,

iar marea de talazuri

a plâns și s-a temut,

peste întinse ape

zboară un ornic mut…

eu, tot îngenunchiat

lângă a ta icoană,

cu sufletul plecat

pe-a timpului tău rană,

cu gândul dus aiurea,

în vremuri dispărute,

mi-e teamă să respir

în orele trecute.

eu, tot îndurerat,

în mâini cu poza ta,

picuri de rouă plâng

tăcuți în palma mea,

mă mușcă cu dinți aspri

a iarnă și a ger,

și nu știu ce să spun,

Cerului… ce să-i cer?

să-i cer ca dintre multele

minuni înfăptuite

s-aleagă el doar una

care să ia aminte,

să mi te-aduc-aproape

în timpul de acum,

să ne-ntâlnim pe stradă,

doi călători pe drum…

și să te strâng în brațe,

căci dorul mă omoară,

tu, tatăl meu plecat,

ascunsa mea comoară,

să nu stai în priviri

și gânduri înrăite,

tu, verdele covor

de mușchi și albăstrițe,

să te mai văd o dată,

cum erai tu, demult,

să-ți mai ascult și glasul

și inima s-ascult,

să trag în piept durerea,

s-o trec prin ghilotină,

să nu mai simt tăcerea,

să nu mai fie vină.

e-așa de mult de când

plecat-ai către cer,

e-o veșnicie albă,

al timpului mister,

trecut-au ani și clipe,

înalte cât un munte,

rămas-a doar povestea,

lumina e-un grăunte,

rămas-a amintirea

ce sufletul o cheamă,

durerea nemiloasă

care îi este mamă,

rămas-a amintirea

turnată în potir,

din care iese-aprins

parfum ales de mir.

tu, tată, ești aici,

tu n-ai plecat departe,

un zid, un prag, un cer,

doar asta ne desparte,

când clipele vor trece

și ne vom întâlni,

atunci durerea rece

nu ne va mai răni,

vom fi doar împreună,

cum stele pe cer,

ce-n albul lor mister

spre dimineață pier

și se transformă-n liniști,

pe-o pajiște de fum,

peste o zi de ieri,

ce-a fost și nu-i acum.

Gheorghe A. Stroia

by

Referinţă Bibliografică

GHEORGHE A. STROIA: MĂ TOT TRUDESC (Tatei, Andrei, la a 27-a aniversare a nașterii sale întru Veșnicie)/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 14 septembrie 2023