Postelnicul făcea drumul de la Cândeşti la Bucureşti în două zile. Mâna o noapte la Săhăteni, la conacul nepotului Neculai Mavros, pentru odihna  lui şi a cailor. Abia a doua zi, după amiază, trecea pe lângă Snagov şi, spre înserat, intra prin Băneasa Văcăreştilor. De aici, drumul o ţinea drept spre calea tăiată odată de Brâncoveanu, cunoscută ca Podul Mogoşoaiei.

 Privea spre oraşul schimbat din anii copilăriei şi tinereţii lui. La periferie erau destule maidane şi locuri pustii, cu o îngrămădire de case amărâte şi bordeie pline cu oameni fugiţi de pe moşii, cu frica vătafilor boiereşti şi de oamenii Agiei. Aceşti amărâţi se adunau întâi pentru un timp scurt, ca apoi să-şi facă un holeab, să aibă unde pune capul. Când Agia făcea razii, amărâţii aveau modul lor de alarmă, că în câteva momente toţi dispăreau prin văi, albii de pâraie, la umbra codrilor sau prin mărăcini şi nu mai vedeai unul. Bătrâni, tineri cu copii în braţe fugeau şi lăsau sărăcia lor în paza lui Dumnezeu, până când şi urmăritorii se obişnuiau cu ei. Dacă vedeau că nu au dat autorităţile peste ei, durau ceva mai trainic, se însurau, făceau copii. Când începeau să se gospodărească, mereu apărea un popă sau un călugăr care strângea bani pentru o biserică. Şi, numai când încercau să o ridice, apărea stăpânul locului, un boier sau un arhimandrit şi-i puneau să plătească chirie pentru loc la început, apoi să-l cumpere. Numai după terminarea bisericii se considera mahala, primind numele patronului locaşului, a boierului cu moşia  sau  numele popilor ce slujeau în aceste altare.

Se minuna cum crescuse târgul, cu toate pojarurile, molimele şi bolile care secerau copii şi bătrâni şi totuşi se întindea mai departe. Ajunsese aproape de capătul Podului Mogoşoaiei şi privea cum se opinteau caii, îndemnaţi de vizitiu, să nu rămână împotmoliţi prin zona mlăştinoasă, plină de stuf din Mahalaua Dracului, care ţinea de satul Herăstrău. Era balta adunată din mustul zăpezilor de peste iarnă, care băltea pământurile Jienilor. Din primăvară, din această mlaştină pornea iute şi năbădăios un bulbuc de apă fără nume, care ocolea pământul Buzeştilor, trecea pe lângă prăvălia lui Matache Lolescu, pe lângă scaunele de carne ale lui Titircă Bot de Capră şi Vână de Bou şi cobora pe uliţa Cuibului de Barză, aducându-şi noroaiele în curţile gospodarilor din mahalaua bisericii Sfinţilor Împăraţi. Apa nu putea sălta peste digul de pământ ridicat de gospodari, la început ca o punte, unde abia încăpea un cal cu desaga închingată, apoi ca o uliţă lată, pe care treceau mahalagiii cu căruţele spre biserica Sfântul Ilie Gorgani.

Drumul boierului continua pe Podul Mogoşoaiei, unde era ruina bisericuţei cu hramul Celor 40 de Mucenici, ctitorită de vistiernicul Mihai Cantacuzino, pe locul moştenit de la nevastă. Dar, fără sprijinul ctitorului fugit în Rusia, ajunsese  o ruină. Iar domnul Mavrocordat a subordonat-o metoh a Episcopiei Râmnicului şi a miluit-o cu otcupul fabricării lumânărilor de spermanţet, în tarapanaua ce luase fiinţă în spatele ei.

Nu dintr-o poruncă domnească se balcanizase şi orientalizase acest târg, cu multe case care ieşeau cu balconul în uliţă, ca la Istambul şi Alep, de unde numai bărbaţii puteau să privească la trecători pe uliţă. Dar majoritatea negustorilor cu bani erau de pe meleaguri străine şi cu dorul de unde crescuseră, construiau conace şi case mai răsărite de formatul celor de unde plecaseră. Multe cu ziduri înconjurătoare şi foişoare în colţuri, păzite de arnăuţi şi nu vedeai nimic, afară de poarta cu un arnăut mustăcios, proptit într-un iatagan de paşă şi cu două pistoale la brâu sau trăgând din ciubuc.

Târgul avea uliţele strâmte, cu multe fundături şi întortocheri şi nu avea cine să te îndrume la o adresă, doar dacă întrebai un bătrân care-şi aducea aminte de la întemeierea mahalalei. Şi, dacă s-ar fi făcut economie de pământ ca în ţările civilizate, căci în spatele multor case boiereşti şi conace erau maidane sau livezi şi vii neîngrijite sau lanuri de cereale în care împărăţeau câini de pripas.

Vadul Comerţului era în jurul Curţii Vechi şi în Târgul de Afară. Pe uliţele ce purtau numele unor bresle adunate în jurul unei biserici, ca  uliţa Işlicarilor, Şelarilor şi Ciohotarilor sau uliţe cu numele târgurilor de unde veneau negustori cu lucruri speciale, a Gabrovenilor sau Lipscanilor.

Tineretul trimis la studii în ţările apusului începuse să aducă un nou val de modă în îmbrăcăminte şi obiceiuri, iar cu ei apăruseră şi negustorii străini cu bunătăţi şi servicii apusene. Dacă târgul avea câteva băi turceşti, unde te îmbăiai cu leşie, te masa un turc ca la Cairo, te parfuma ca la Istambul. Mai nou, apăruseră băile apusului cu camere separate, unde erai servit de lachei cu perucă, în livrele cu pantaloni scurţi, ciorapi albi ca la Beci, Lipsca. sau Paris.  În timp ce te săpuneau cu săpunuri cu arome franţuzeşti şi te clăteau, după ce te ridicai, puteai să ceri un cotlet vienez, o prăjitură sau îngheţată franţuzească sau să bei bere nemţească, chiar şampanie şi, de cele mai multe ori  îţi dădeau târcoale codoaşele cunoscute ale târgului, cu fetele noastre sau străine.

Tineretul pământean uitase sarailiile, nugalele, şerbeturile şi peltelele făcute de jupânese cu atâta trudă şi apăruseră cofetăriile apusene, unde puteai să deguşti îngheţate, prăjituri ca la Paris, în timp  ce stăteai la masă într-un cerc de tineri şi demoazele, să faci politică sau bârfa târgului.

Iar în berăriile noi apărute, te puteai simţi ca  la Munchen sau Budapesta, unde în timp ce  beai o halbă de bere nemţească, franţuzească sau englezească, puteai să faci  un wist sau faraon. Pe lângă cafenele ca la Istambul sau Cairo, unde stăteai răsturnat pe sofa între perne şi luai o peltea, un salep, o bragă sau cafea la ibric de aramă pe spuză şi serveai din narghilele pântecoase cu muştiucuri  din abanos, cele apărute în stil occidental erau mai spaţioase şi puteai sta pe scaun sau fotoliu şi cât beai cafeaua, ascultai taraful balaoacheşilor noştri sau giumbuşlucurile unor pehlivani străini. Puteai să stai cât vreai, dacă te încălzeai la o discuţie politică mai aprinsă şi cât prietenii îţi povesteau ultimele aventuri galante sau pierdeai la masa verde câţiva aspri sau un sac de taleri nemţeşti. Mai puteai să pierzi timpul în jurul mesei „jocului spaniol”, cum se numea biliardul atunci şi să asculţi cântcele mahalalelor noastre, oftate oriental. Mai era la modă în lumea bună să asculţi „Marsillieza” şi „Carmagnola”, cântate după ureche, cum se pricepeau lăutarii noştri. În cafenele întâlneai şi conţopişti de la Divan sau de la alte mădulare, discutând cum se pricepeau sau cum înţelegea fiecare politica vremii. Iar dacă erai muşteriu cunoscut şi patronul îţi asigura un bilet de intrare, mai puteai participa şi la un bal mascat.

Dacă apăruseră câteva droşti şi rădvane meşterite la Viena, imediat descălecase contele Festetiks cu dugheana cu droşti de vânzare şi fierăria lui, pentru repararea unor asemenea lucruri scumpe. Domnii priveau pe sub sprâncene la asemenea lux şi schimbarea obiceiurilor, iar când boierii au dat năvală să le cumpere, au încercat să stăvilească aducerea lor prin anaforale domneşti.

Pe lângă hanurile vechi şi închise ca nişte caravan-seraiuri, ale Brâncoveanului, Filaret, Şerban Vodă, erau cele deschise şi construite în stil italian, ca Gabroveni, Sf. Spiridon nou, Darvari, Greci, unde veneau şi descălecau străinii şi vedeau că ne orientalizăm şi mai mult.

Pe lângă călătorii şi învăţăceii trimişi în apus să aducă noi obiceiuri, mai veniseră şi ruşii şi nemţii cu cătanele lor, iar ofiţerii doreau confortul de acasă. În vremea războaielor lui Suvorov, ofiţerii ruşi care sperau să rămână veşnic la noi, doriseră şi obţinuseră aprobare pentru construirea unui Jockey Club şi a unui hipodrom pentru curse de cai. Dar se treziseră târziu şi se terminase războiul şi ocupaţia. Ştiau că pacea nu dura o veşnicie şi erau ca şi făcute în viitorul şi aşteptatul nou război.

În labirintul de uliţe prăfuite erau câteva pieţe îngrămădite, pline de dughene cu tot ce vrei şi nu vrei. Toate ieşite în uliţă măcar cu o masă, unde tarabagiii etalau marfa şi de unde te trăgeau de mânecă să le fii muşteriu. Peste toate tronau borfaşii, beţivii, peştii şi codoaşele frumoaselor care se vindeau după greutatea chimirului, după un tarif la voia codoaşei, în locuri cu dărâmături vechi, noaptea pe tarabe, rar într-o cocioabă zoioasă. Dar trebuia să ţii punga strânsă de frica şuţilor şi mardeiaşilor care roiau în jurul lor. Umblau în gaşcă şi erau şi iuţi de picior, iar după o „gaură” dată, chefuiau în speluncile pieţei pline de cerşetori, leproşi şi alţi neterminaţi ai mahalalelor.

Într-un târg, capitală, nu erau cinci uliţe podite, nici douăzeci late, să poată trece un rădvan pe lângă altul şi să nu fie obligat vizitiul să întoarcă şi să se ferească într-o curte, cu tocmeala arnăutului de la poartă.

De vreo douăzeci de ani, veniseră nişte domni mai gospodari şi construiseră fântâni cu ghizduri de piatră mozaicate, cu arabescuri stridente, stucaturi sau basoreliefuri florale, ca nişte cişmele turceşti.  Restul fântânilor erau în curţi sau se lua apă din Dâmboviţa, unde se scurgeau toate lăturile şi zoaiele oraşului, precum şi multe haznale. Vuia târgul de strigătele sacagiilor de la Vadul lor, până la cea mai amărâtă mahala, pe Podul de Pământ sau a Calicilor. Se vindea cu o para doniţa de apă tulbure şi, numai după ce-i puneai un bulgăraş de piatră acră şi o băteai bine, se limpezea mai repede şi puteai să o bei.

 Cine urca dealul Mitropoliei sau Spirii, putea să vadă mai întâi, turlele bisericilor în toate stilurile şi formele orientale, vârfurile foişoarelor boierilor şi negustorilor mai extravaganţi şi cu bani, apoi foişoarele din colţurile zidurilor păzite de arnăuţi şi o masă amorfă de acoperişuri de stuf, şindrilă,  îngrămădită printre arbori seculari, iar cam în orice anotimp şi pe secetă ardeau mahalale întregi.

În această ghenă de gunoi a civilizaţiei umane, cu uliţele strâmte şi întortocheate, vedeai care venite de la moşii în drum spre conacele  boiereşti, pline cu toate bunătăţile pământului sau caleşti făurite de fierarii noştri, rădvane lustruite, argintate, cu sau fără capac, cu doi şi patru cai, ieşite din făurăriile Beciului, sau troici ruseşti, cu toţi caii aşezaţi în linie, care spărgeau dughenele negustorilor.

Pe uliţe forfoteau oamenii pământului, îmbrăcaţi ca din străbuni sau străini în costume largi, multicolore, ca la Istambul, cu fesuri mici balcanice, costume de aba şi opinci greceşti sau bulgăreşti. Printre toţi se plimbau oamenii Agiei şi altor mădulare, cu fesuri mici şi costume arnăuţeşti, cu pistoale şi junghere la brâu şi săbii late şi încovoiate, ca nişte satâre de paşi. Negustorii mari şi zarafii jinduiau la îmbrăcămintea divaniţilor, iar negustoraşii, toptangiii şi comisionarii purtau straiele locului de unde veniseră, la fel şi slugile lor.

Baş boierii mari se vedeau rar pe jos, doar când aveau nevoie să intre într-o dugheană, dacă negustorul nu-i aducea marfa acasă, cu temenele. Divaniţii erau renumiţi prin portul oriental, cu acele işlice uriaşe, ca şi bărbile patriarhale, iar slujitorii mici cu mustăţi, ciocuri şi un işlic de mărimea unui fes cu canaf. Jupânesele erau şi mai rare, umblau mai mult în butci şi rădvane, mai toate aveau negustorii lor care le aduceau marfa acasă.

Prin târgul cu o lume pestriţ colorată,  într-un vacarm ca la Turnul Babel, plin de gălăgia tocmelii, lăudatul mărfii, strigat cu voce tare de primii olteni îndoiţi sub cobiliţe, se împleticeau necăjiţii de toate vârstele Erau iaurgii, covrigari, pitari, plăcintari şi cei ce negustoreau şi cărau în coşuri, fructe şi zarzavaturi proaspete, păsări sau brânzeturi. Mai erau renumiţii negustori balcanici, alviţarii, bragagii  şi salepgiii, cu butoiaşele lor alambicate, lustruite, cositorite, care, pentru o para, putea să servească copiii şi pofticioşii cu bunătăţile lor. Numai parlagiii şi măcelarii nu aveau voie de la Agie să plimbe marfa afară din scaune, unde, cu toate arzurile mădularelor Divanului era plină de muşte şi nu-i vedeai bine culoarea.

În timp ce rumega toate acestea, postelnicul ajunsese în mahalaua Colţii şi, cu toate încercările vizitiului de a porni mai departe, rădvanul s-a oprit într-o îngrămădeală de mahalagii şi cerşetori. O mare de oameni se îndesa în faţa porţii unui conac îngrijit, blocând circulaţia. Zadarnic striga vizitiul, să răguşească „Feriţi, marele Postelnic!” şi-i plesnea cu biciul cu vârf de mătase, că mulţimea se înghesuia şi mai tare şi nu vrea să se urnească. Vizitiul s-a aplecat spre un cerşetor, amator de spectacol şi au discutat un timp.

– Ce s-a întâmplat, Ştefane, de nu ne putem urni? a întrebat dregătorul, nervos.

–  După cum spun oamenii, un spătărel al domniei, împreună cu alte ajutoare ale lui, a bătut pe treti pitarul Stan Dimache Dudescul şi domnul a poruncit ca numbaşirul să-i dea o sută de toiege la tălpi în faţa porţii lui.

Vizitiul s-a ridicat pe capră şi a lungit gâtul, să privească. Pe uliţă a văzut venind un bărbat tânăr, ferecat în lanţuri, cu ochii privind în gol, urmat de barabanciul răpăind din tobă şi în spate, numbaşirul spătăriei şi crainicul. În spatele lor era poate nevasta osânditului, plânsă, despletită şi disperată, urmată de o mulţime de gură-cască.  Femeia avea o ploscă în mână, iar prostimea i-a făcut loc spre poarta reclamantului. Un nou răpăit de darabană şi, după ce crainicul şi-a dres glasul, a scos o hârtie şi a început să citească cu voce de stentor:

„Noi, domnul Alexandru Moruzzi, stăpânul acestei ţări, la jalba treti pitarului Stan Dimache Dudescul că a fost bătut de moarte de spătărelul Istrate Mititelu, împreună cu alte trei ajutoare şi, pentru că la  cercetările Spătăriei s-a dovedit bătaia adevărată, poruncim:

Vinovatul să fie mângâiat la tălpi cu o sută de toiege, chiar în faţa porţii treti pitarului, repede şi fără milă. Să zică bogdaprosti că a fost beat, după cum au declarat martorii. Urmează ca oamenii Agiei să-i prindă şi pe ceilalţi bătăuşi, care vor ispăşi aceiaşi osândă. Noi, aşa poruncim, întocmai să se facă, cârtire să nu se audă şi toţi să tacă”.

După citirea poruncii domneşti, numbaşirul a mers în faţa omului răvăşit şi i-a poruncit :

– Ia, mai strigă odată, mă, să te audă toţi!

– Cine mai face ca mine, ca mine să pătimească, a ţipat omul răguşit de câte ori strigase la toate răspântiile.

Femeia, disperată i-a întins plosca.

– Ia, şi bea, omule! să nu simţi cazna.

Omul a mai tras o gură lungă, fără să răsufle. În scurtul drum străbătut cu atâta ruşine şi necaz, osânditul, deşi tânăr, se clătina după înghiţitul restului de conţinut. Abia atunci a fost zărită droşca dregătorului, iar un spătărel, poate un şef, a îngrămădit mulţimea şi i-a făcut semn să treacă.

 VA URMA…

by

Referinţă Bibliografică

GHEORGHE CHIRTOC – VARIAȚIUNI PE TEMA UNUI BLAZON: CAPITOLUL IV/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 25 iulie 2015