Către prânzul mare, boierul dădu perdeaua la o parte şi privea gânditor spre drumul vechi care lega Moldova de Țara Românească. De acolo îl aştepta pe naş-său, banul Ilie Grădişteanu, care-i promisese că la întoarcerea la mânăstirea Dălhăuţilor îl vizitează la conacul lui de la Cândeşti.  Era boier velit, mare ban sub mulţi domni şi pe lângă dregătoria de prim sfetnic, mai era şi unul din cei mai mari gospodari al ţării. Îi era drag şi-l respecta pe acest bătrân boier, care pe lângă că îl îndrumase ca un părinte în cinul lui de tânăr dregător şi împreună cu naşă-sa Maria Grădişteanca îl sfătuiseră de bine la începuturile căsniciei lui cu Ruxandra Florescu, fata marelui ban Nicolae..

Dacă de el se prinseseră sfaturile bune, de nevastă-sa, care stătea de acum să îmbătrânească, nu se prinsese nimic. Aşa era ea, rea şi cicălitoare, ca mamă-sa, Ileana Floreasca. Dacă în tinereţe îi mai tăcea  gura de ochii lumii, acum uitase tot şi după ce îi făcuse viaţa un chin, mai trecea prin gura ei de viperă veninoasă toate aventurile boierilor tineri şi bătrâni, precum şi slugile şi rândaşii mahalalelor.

Îşi aminteşte ca ieri, cum după moartea tatălui şi după ce soră-sa Ilincuţa se măritase, rămăsese fără nici un ajutor la administrarea moşiilor. Atunci, soră-sa era măritată şi cu trei copii de poale, iar el, proaspăt venit de la şcolile Patriarhiei,  era becher fără griji şi fără gând de însurătoare. Umbla teleleu cu o adunătură de feciori de boieri şi beizadele şi nu le ajungeau Bucureştii cu împrejurimile lui. Alergau la chefuri şi vânători pe la conacele de la moşii, cu toate răutăţile tinereţilor. Umbla cu toate podăresele şi jupânesele iuţi de muscă, până se încurcase cu Smărăndiţa Samurcaş, frumuseţea târgului, dar şi femeia care schimba bărbaţii mai rău decât caii geambaşilor prin iarmaroace. Îşi aminti când erau scoşi de prin iatace  de sub paturile încornoraţilor, de multe ori, îmbrânciţi pe scări de servitorii şi robii acestora, precum de cleveteala prostimii din mahalale. Dacă sor-sa Ilinca era prea tânără pentru o peţitoare, el umbla ca un geambaş prin casele boierilor cu fete de măritat, fără nici un gând de însurătoare. Dar, după câteva sindrofii l-a prins în fapt, bănuleasa Ileana Floreasca, viitoarea soacră şi, mai de ruşine, de voie, de nevoie, i-a băgat-o pe gât pe fie-sa Ruxandra, că el nu s-ar fi însurat nici atunci.

Bănuleasa Ileana fusese o frumoasă a Bucureştilor, încrezută, plină de nuri şi draci, pe care ar fi vrut-o feciorii boierilor de nevastă, dar cu felul ei de a fi, le scăpa din mână tinerilor amatori de căsnicie. Avea o gură de clevetitoare, că ştia cum erau încurcaţi până şi argaţii şi slujitorii. Aşa îl prinsese pe bietul socru-său Nicolae, om liniştit, blând şi de casă, pe lângă ea, o femeie clevetitoare şi pusă veşnic pe harţă.

Dacă stai să gândeşti, pe vremea însurătorii lui erau multe jupâniţe de măritat, frumoase, fâşneţe, bălai sau negruţe, iar nevastă-sa Ruxandra nu era nici mai frumoasă, nici cu moşii şi giuvaeruri mai multe sau vaduri cumpărate nu avea. Dar îi semăna leit mame-si, Ileana, iar după vreo şase luni de căsnicie şi-a dat arama pe faţă de muiere rea şi cicălitoare.

De obiceiurile casei jupânesei Ileana Floreasca nu a scăpat, că nici nu născuse pe Constantin şi la ei în casă începuse războiul. I-a făcut viaţa un calvar şi-i scosese peri albi, când se interesa de toate „matracucile” şi „podăresele” cu care zicea ea că se ţinuse până a se însura. Pusese în jurul lui tot oamenii ei, aduşi ca robi şi slujitori de la casa banului socru. Afla de la vizitiu şi fecior cum s-a întâlnit butca lui în uliţă cu a nu ştiu cărui „matracuci”, când venea sau se ducea el spre Divan. Şi nu-l mai lăsa din cicală şi ameninţări cu plecarea la părinţi. Cu asemenea scandal a fost obligat să trimită la moşii toţi servitorii şi robii care nu-l lăsau să trăiască şi-l pârau stăpânei. Iar soacră-sa, jupâneasa Ileana stătea să bage zâzanii, în loc să o potolească ca o mamă cu scaun la cap cum trebuia să fie la vârsta ei.

Sătul de certuri, pe care nu le apucase la casa clucerului unde crescuse, a mers la naş-su, banul Ilie Grădişteanu şi i-a povestit totul. A chemat-o şi pe naşă-sa Maria, femeie la locul ei, care înţelegea casa unde fusese primită şi respectată ca o doamnă. A rămas ca naşul să treacă pe la banul Neculai Florescu, să discute ca între bărbaţi. Ce i-au auzit atunci urechile banului Grădişteanu, îl înspăimântase. Despre traiul greu care îl dusese bietul om mai bine de douăzeci de ani. A rămas ca bănuleasa Maria să treacă cu soacră-sa Ileana, pe la nevastă-sa Ruxandra şi să-i zică cum ştiu ele ca femei, să poată trăi ca oamenii, că de acum pruncul stătea să vină. Ce i-au spus, ce au zis ele, că nevasta s-a mai potolit o vreme, dar asta pe sponci. Când o apuca paiaua, uita de toate şi casa se transforma în circ, iar de la bârfa slugilor auzise tot târgul, cu mahalale lui cu tot.

Boierul reveni din gânduri când droşca naşului, cu cei patru şargi rotaţi apăru pe drumul dinspre Dragosloveni. Erau caii de drum lung la care banul-naş ţinea foarte mult şi cu ei se mândrea oriunde pleca. Îl însoţeau şase arnăuţi pe cai moldoveneşti, îngăitănaţi în costume populare, cu cizme şi cuşme turtite pe o ureche.

Când a văzut alaiul, stăpânul a trimis pe Grigore lacheul cu poruncă să dispară tot neamul ţigănesc de la conac şi să nu lase dancii slobozi pe drum, dezbrăcaţi şi jegoşi cum sunt ei mereu. Totodată, roabele să pregătească colacul şi sarea pe tablaua care o numise el, iar Ilie Oancea să mai lustruiască ciubotele şi să facă primirea cu urări de bine. Nu se făceau asemenea întâmpinări de ospeţie între boieri, dar ţinea să-şi arate recunoştinţa faţă de un om care-i fusese ca un părinte în cinul care îl purta, cât şi în căsnicia lui.

Nerăbdător, îşi trase pe el ipingeaua şi a ieşit afară, unde se auzea  roboteala roabelor conduse de Sultana pe la bucătării, iar pe cerul vesel aerul se încălzise şi din pomi curgeau boabe mari de diamant.  Apoi, apăru şi Ilie Oancea cu cizmele lustruite şi tablaua cu pâine şi sare.  Pe poartă a apărut un vechil în galop, care pândise venirea alaiului din drumul cel mare, anunţându-i venirea musafirului. După un timp, a intrat rădvanul banului cu noroiul peste lustrul vechi, condus de un vizitiu bălai, în costum de aba, cu găitane şi ceaprazuri, după moda care încercau să o lase bătrânii noştri boieri. Rădvanul a fost tras la scară cu îndemânare şi, în timp ce finul i-a deschis uşa, Ilie îşi netezea mustaţa permanent zburlită. Gazda a întins mâna să ajute bătrânul boier care nu putea să iasă din rădvan cu  işlicul lui mare cât un bostan turcesc, de care nu se despărţea decât când mânca sau dormea. Nu era prea conservator marele ban, dar işlicul şi costumul oriental le purta în ciuda tinerilor boieri care începuseră să se întoarcă de la Viena cu veşminte occidentale.

Oaspetele era un bărbat înalt şi slab, cu ochi mari, cărunt la păr şi barba patriarhală ne atinsă de  foarfecă sau brici. La anii lui dovedea destulă sprinteneală, în anteriul de călătorie încins cu un şal de Ispahan de culoare grena, prins într-o copcă de aur şi nădragii largi, băgaţi în ciorapi de lână, peste care trăsese alţii de mătase. Se sărutară pe gură şi, în timp ce musafirul gustă din pâinea ospeţiei, Ilie îndrugă ceva de bun venit, după datina străbună. Banul, chiar dacă era în papuci, o luă pe lângă rădvan, privind printre copacii bătrâni spre valea apei, de unde se vedea un peisaj mirific. Din vârful titianei care domina valea, pe malul Dragoslovenilor se desfăşura un tablou bucolic. Printre pomii bătrâni, întunecaţi şi morocănoşi, ca în toate anotimpurile cu frunză bătută de brumă, se vedeau casele albite cu var şi oameni ocupaţi cu treburile lor.

–  Din câte conace am, nici unul nu este aşezat pe un loc cu atâta deschidere spre frumuseţile locului, s-a mirat naşul. Se vede că bătrânul clucer a avut gust când a aşezat conacul pe malul ridicat al apei.

– Aşezarea conacului a fost făcută din vechi, de acel căpitan şi clucer Mănăilă, de la feciorii căruia tata a cumpărat moşiile acestea.

– La câte mii de pogoane se întinde moşia aceasta, finule ?.

– Tata a cumpărat moşiile de deal  şi de câmpie, başca moşiile cumpărate de mine spre munte, până spre graniţa ungurească, cu păduri, fâneţe, pajişti şi livezi. Total, peste douăzeci de mii de fălci, afară de vadurile de mori, piuă, prisăcile, vadurile de cârciumi şi sălaşele de ţigani.

– Mai uşor se conduce un trup de moşie mare, unde vii odată pe an şi vezi mai totul, faţă de moşiile mici şi împrăştiate la mare distanţă, pe care nu reuşeşti să le vezi într-o viaţă.

După ce a privit din nou peisajul, bătrânul s-au întors către conac, trecând cu ochii peste un danci ascuns către grajduri, care-i iscodea cu ochi curioşi şi negri. Stăpânul s-a  încruntat la el şi danciul desculţ, numai în cămăşuţa scurtă de in, din care se vedea burta goală, o luă la fugă spre fundul acareturilor.

Naşul a fost condus în camera de oaspeţi, unde îi aşteptau soba caldă şi, după obicei, o roabă cu tablaua cu dulceţuri, şerbeturi şi apă rece. Cât timp bătrânul a lepădat papucii de drum şi anteriul de călătorie, rămânând într-unul mai subţire şi papuci uşori de culoarea tutunului, altă roabă a venit cu cana de apă şi ligheanul, în care s-au spălat boierii pe rând şi s-au şters pe prosop de in. După ce s-au aşezat turceşte, fiecare pe sofaua lui şi măsuţa între ei, stăpânul a bătut din palme, iar Grigore, valetul a primit porunca de servirea mesei.

– Zici că toată moşia a cumpărat-o bătrânul Iani, tatăl tău?

– Tata a cumpărat partea de deal şi câmpie de la cei trei feciori al căpitanului Mănăilă, iar după războiul celălalt eu am cumpărat satele de munte, până la graniţa ungurească.

– Un lucru am uitat să te întreb, pălmaşi ai mulţi?

– Să fie peste tei mii, aici intrând şi cam la trei sute de robi.

–  Asta e bine, are cine munci pământul. După cum vezi, preţul moşiei nu mai este după numărul fălcilor, ci după numărul clăcaşilor. Cu animalele cum stai, că le-a crescut preţul?

– Vreo cinci sute de vaci şi boi, vreo două mii de porci, la trei mii de oi, plus caii de povară şi nevoile casei.

–  De la o vreme, am auzit că nemţii cumpără animale la preţ bun.

– Am să-ţi spun una, dar să rămână numai între noi. Tata, numai ce declara visteriei vindea trimişilor turci. Restul îl vindea la nemţi, fără vamă. De unde se termină pădurile noastre, graniţa este peste plai. Potecaşii lor sunt amatori să câştige un ban şi se vinde mai scump decât trecute prin  vamă.

Sultana, în persoană, a venit cu mâncarea în castroane de argint şi au fost serviţi în farfurii din porţelan, adus de boier din Boemia, când fusese la Viena.

 – Naşule, ca  să ştii şi să nu zici că te-ai săturat, după ce mănânci, ţin să te servesc cu ceva ce  ştiu că-ţi place, cu nişte momiţe şi măduvioare de berbec..

– Mulţumesc finule, îmi plac şi o să am în vedere.

Întâi cinstiră o ţuică veche de prună, galbenă ca untdelemnul, uitată câţiva ani în butoi de agud.

Chiar dacă banul era lung şi slab, dar când îl vedeai înfulecând, ai fi crezut că este cât un butoi. Era încă ager şi iute în mişcări şi poate, de aceea nu se îngrăşa.

De la bucătării până în casa de oaspeţi s-ar fi sleit momiţele şi măduvioarele, care trebuiau mâncate fierbinţi, încinse chiar. Când stăteau să se sature, de undeva a venit un iz de seu încins de oaie, poate de la un grătar şi, au îndulcit sărătura măduvioarelor şi momiţelor cu un rubiniu local, vechi de ani. Când stăteau să se sature, Grigore apăru cu tablaua cu cafele şi narghilele cu miros  de tutun arnăuţesc şi discuţia a continuat:

– Naşule, dacă tot ai venit, să-ţi cer un sfat despre necazurile mele. De nevastă, pe care o ştii cu bune şi rele, nu am ce să-i fac. Vreau să te întreb de feciorul, care-mi este speranţa şi viitorul.

– Să vedem despre ce este vorba şi sfat la anii tăi nu-ţi pot da, doar o părere. Nu mai eşti la anii când te-ai însurat orfan de părinţii amândoi şi cinul care-l aveai.

– Degeaba am fost eu silitor în şcolile unde am umblat şi am luat cinul la multe domnii mai mult cu puterile mele. Dinu, feciorul meu şi finul domniei tale, în care îmi pun toată nădejdea, nu are aceleaşi apucături şi silinţă la muncă ca mine şi bietul taică-meu. Cu toţi dascălii şi meditatorii puşi cu multă cheltuială, a trecut prin şcolile domneşti ca gâsca prin apă. Este fecior de bani gata şi nu se prinde de el nici o învăţătură. Acum, când şcoala are o mare trecere spre dregătoriile gospodăreşti ale ţării, care sunt bine plătite şi scutite de multe dări, m-am gândit că, pe lângă chiverniseala de moşii şi alte vaduri, să-l las şi cu aplecare spre un cin din Divan..

– Vezi, tu, finule, nu toate odraslele au aplecare către muncă. Războaie de astea am avut şi eu cu urmaşii şi nepoţii mei. Puţini tineri se gândesc la ce spui tu şi va veni o vreme când numai şcoala va alege neghina de grâu. Sunt unii scăpaţi din ochi, care cred că totul li se cuvine. Pe vremea mea şi a lui taică-tu era de ajuns să ai moşii, iar dacă erai mai isteţ şi aveai noroc, căutai o dregătorie, cum fac unii şi acum.

– După şcolile din ţară, am gândit că şcolile Patriarhiei sunt vechi şi depăşite de cele ale Europei şi să-l dau la învăţătură mai departe. L-am trimis cu multă cheltuială la Viena. Zadarnic am irosit banii patru ani, că nu a venit măcar cu un carton de pricopseala pentru care l-am trimis.  A venit cu gusturi de mode, cai, butci şi rădvane pe arcuri, la care meşterii Vienei sunt renumiţi. Nici nemţeşte nu ştie cât mine, care am învăţat olandeza în particular, de la căpitanul de vas care ne vânduse căsuţa ce o am în mahalaua Galatei, din Istambul. S-a întors cu aere de domn, care ştie să comande şi să aibă totul dea gata. Apoi, s-a înhăitat cu o turmă de pierde vară, care chefuiesc şi dorm în cele mai deocheate case din mahalalele Bucureştilor şi nu vin acasă cu săptămânile.  Nu se leagă de el un sfat bun, părintesc, iar la mine vin numai notele de plată. Când îi spun Ruxandrei de purtările feciorului, îmi răspunde „Aşa-s flăcăii, nu ai vrea să stea închis în iatac,  să se uite pe uliţă din balcon.” La aşa cuvinte de mamă, ce poţi aştepta de la fecior?

– Lasă, finule, că şi tu eşti prăpăstios. Este tânăr şi la anii lui îi fierbe sângele în vine.

– Nu sunt prăpăstios, naşule. Neamul nostru, chiar dacă a fost de viţă veche, ne-am ridicat prin muncă şi chiverniseală, cel puţim regretatul tata. Şi, să-l rup pe fecior de şleahta de pierde vară, l-am trimis aici, la conac, unde s-a adunat din nou aceiaşi zurbagii şi se dădeau la beţii, la roabe şi fetele clăcaşilor, până mi-a trimis logofătul vorbă de necazurile care le făceau. Din nou am dat poruncă de împrăştierea liotei şi a rămas singur. Acum, pleca noaptea călare la fata unui hangiu din Dâmburi, neam de moşneni şi haiduci ce putrezesc prin ocnă, şi-i era frică logofătului să-i nu-i pună capul vreun nebun. După vorbele logofătului, fata de moşnean ar fi frumoasă şi descurcăreaţă, dar nu-i de nasul lui.

–  Dacă stau să mă gândesc, băiatul o fi semănând cu tine, finule. Şi tu ai fost zurbagiu în tinereţe. Iar dacă i-o fi fata dragă, nu ar fi rău să mai schimbaţi şi voi sângele cu o fată din popor, cum s-a întâmplat la multe curţi boiereşti.

– Eram zurbagiu, dar cinul era cin şi slujba Divanului mai mult eu o duceam, căci marii noştri postelnici erau cu numele şi de ei nu se prinsese învăţătura limbilor. Mai nou, s-a înturlicat cu fata ajutorului de staroste al măcelarilor, din mahalaua Scaunelor. Fata este frumoasă, nu spun şi iar nu-i de nasul lui. Într-o dimineaţă, a venit măcelarul la mine, cu tot neamul, să-mi spună că i-a stricat fata. Nu a îndrăznit să ceară să le pună pirostriile în cap, cum este în lumea lor. Eu, ca un tată, i-am dat zece galbeni, şi i-am spus că, dacă o ştia frumoasă şi rea de muscă, de ce nu a ţinut-o după gratii, aşa cum am ţinut şi eu fata mea. Poate nu i-am dat destul pentru fetia stricată şi a plecat mormăind. Acum, dacă nu-mi ascultă sfatul, mi-e frică să nu-l prindă iar la fată şi să-l pedepsească măcelarii după obiceiul lor. Să-l plimbe prin târg gol puşcă, umflat cu ţeava ca pe un berbec gata de jupuit sau să-l ungă cu catran şi fulgi, tocmai acum, când după atâtea războaie şi zavere întâmplate, mahalagiii şi-au luat nasul la purtare. Când nu-l văd cu săptămânile, mi-e teamă că prin lumea deocheată unde-şi face veleatul, să nu-i ia capul vreun nebun. Şi, după câte ţi-am spus, dă-mi, naşule un sfat, ce să fac cu el, să-l rup de aceşti feciori neterminaţi.

–  Dacă fata săteanului i-a căzut cu tronc, îi va fi greu să se însoare, iar dacă se însoară, poate se va potoli. Sau să plece la alte şcoli străine, cu alţi oameni mai şcoliţi.

– Îl trimiteam la Paris, unde am aflat că umblă câinii cu covrigi în coadă, dar şi acolo a fost o răzmeriţă, iar nebun şi dezmăţat cum este, îmi este frică că se înhăitează cu alţi zurbagii şi vine acasă  cu gânduri de răzmeriţă.

– Dacă nu se însoară, alta n-ai ce face. Trimite-l şi acolo şi i-o veni mintea la cap.

– Asta am de făcut acum, când mă întorc acasă. Îi fac paşaport şi îl trimit la Paris, poate se va potoli. Chiar săptămâna care vine, vorbesc cu trimisul Franţei la Bucureşti, să văd dacă s-a potolit răzmeriţa.

– Aţi primit firmanul de împuternicire a trimisului franţuz sau mai durează ani?

– Nu l-am primit. Nu ştii că Poarta lucrează cu anii? Motivul ar fi că acest Constantin Stamati este în raia turcească. Lucrează fără firman şi noi ne bucurăm că este încă un trimis în ţară, să ne mai cunoască lumea, afară de împărăţiile vecine,.

– . Trimite băiatul şi acolo, poate va găsi ceva de învăţat, să-i fie de folos la întoarcere. La Paris este alt aer, altă cultură decât la Beciul nemţesc. Am auzit că s-a potolit revoluţia, dar marile puteri ale Europei stau cu război, să aducă pe tron fratele fostului rege decapitat

– Naşule, mi-ai fost de ajutor de când eram copil aproape şi după aceea, atâţia ani. Vreau să-ţi dau o amintire pentru tot ce ai făcut pentru casa şi neamul meu. Am o roabă tânără, frumoasă şi curată, cu mult dichis la treburile gospodăriei, de care Ruxandra nu se lipseşte când vine aici, la conac.

– Asta, puteai să mi-o dai acum douăzeci de ani, când eram tânăr şi îmi mai încălzea ciolanele. Nu ştii că la anul împlinesc şaptezeci şi cinci de ani ?.                                                                                                                                                                                                                                                                                                                 –  Roaba se pricepe la dulceţuri, peltele şi la multe altele şi poate să fie de ajutor naşei Maria, care este doamnă de omenie.  Ştiu căci calul de dar nu se caută în dinţi, dar să mă ţii minte, când vin în capitală, ţi-o aduc cu diată cu tot.

VA URMA…

by

Referinţă Bibliografică

GHEORGHE CHIRTOC: VARIAȚIUNI PE TEMA UNUI BLAZON (ROMAN) – CAPITOLUL II/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 10 iulie 2015