Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » ESEU » GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU: FRANCESCO Petrarca și MIHAIL Eminescu (partea I)

GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU: FRANCESCO Petrarca și MIHAIL Eminescu (partea I)

GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU: FRANCESCO Petrarca și MIHAIL Eminescu (partea I)

„Francesco Petrarca a fost o adâncă oglindă

în care s-au reflectat multiform imaginile vieții,

ale lumii și ale gândirii contemporane.”

                         (Alexandru Balaci)

Universul liric este pogorâtor din tărâmul celest al Creației divine, din harul, fibra, unda, scânteia, izvorul, lumina, cântarea, aura și poezia LOGOSULUI – Poetul absolut al cosmosului! Universul liric este un Cer al Luminii ce se răsfrânge peste ființa-persoană a Poetului hărăzit să-și înnobileze conștiința în care să vibreze coardele simțirii diafane, sunetele culorii boreale, acordurile trăirii serafice, întru zumzetul și înfiriparea psalmodică a armoniilor cerești.

Vibrațiile trăirii, vieții lirice sălășluiesc în marile chemări și alegeri ale Poeților sacedoți în care ei oficiază sfânta experiență a tainelor, a minunilor lui Dumnezeu, a Darurilor Crăiesei Maria. Poeziile lor sunt rouă înmiresmată, flacără de cânt, țâșniri solare, picături stelare, zori de zi. Stihul se revarsă duios, înmiresmat de sus, curgând lin până jos, înmugurind, înverzind, înflorind, tremurând lacrima cetină pe slova regină, într-o harică ivire de multiplicată jertfire.

La 20 Octombrie 1302, Ser Petracco, fiul lui Ser Parenzo della Incisa in Valdarno, a fost exilat din Florența unde activa ca notar al Colegiului Priorilor, refugiindu-se împreună cu soția Eletta Canigiani în Cetatea Arezzo, unde la 20 Iulie 1304, se va naște viitorul poet genial Francesco Petrarca, iar apoi familia la puțin timp se va muta la moșia de la Incisa, lângă Florența. În anul 1307 se va naște fratele său Gherardo.

După o ședere scurtă la Pisa, familia pleacă la Avignon, noul scaun vatican francez al papei. Acolo rămâne Ser Petracco, iar Eletta cu cei doi copii s-a stabilit la Carpentras, vreme de 4 ani. Între 1316-1320, Francesco a frecventat Școala de Jurisprudență de la Montpellier, perioadă în care și-a pierdut mama. Alături de fratele său a studiat 3 ani de zile Dreptul în cadrul Universității Bologna, dar până la urmă pentru Francesco a învins tărâmul celest al Poeziei.

După moartea tatălui său Ser Petracco, la 26 Aprilie 1326, Francesco s-a mutat cu fratele la Avignon, dedicându-se în întregime Artei lirice. Acolo s-a apropiat de Giacomo Colonna, fratele cardinalului Giovanni, amândoi fii lui Stefano Colonna, nobila familie romană, protectoare a Artelor, și de savantul Raimondo Soranzo.

În ziua de 6 Aprilie 1327, parcă a coborât Cerul peste pământ, peste Francesco ori Francesco s-a urcat la ceruri. Așa a fost apariția miraculoasă în biserica Santa Chiara din Avignon a LAUREI, fiica lui Audiberto din Noves, căsătorită din 1325 cu Ugo de Sade. Înflăcăratul Amor i-a săgetat inima atât de adânc, că vreme de 21 de ani și mai mult nu s-a vindecat, după cum mărturisește poetul îndrăgostit, ani douăzeci și unu m-a țintuit în dor și chin Iubirea și încă zece după moartea Laurei.” (Alexandru Balaci, Poezia italiană a lui Francesco Petrarca, în Francesco Petrarca, Rime, trad. Eta Boeriu, Cuvânt înainte Al. Balaci, Ed. Univers, București, p. XXVI)

În anul 1330, Francesco și-a urmat prietenul Gioacomo Colonna la Lombez, în Pirinei, unde fusese numit episcop. Noul episcop l-a recomandat pe poet, fratelui său Cardinalul Giovanni Colonna, în slujba căruia Francesco va rămâne vreme de 17 ani.

Are o bogată și aleasă activitate literară, alături de multe călătorii. Scrie Epistolae metricae, după care pornește într-o călătorie lungă de studii în Franța, Flandra și Brabant, cercetând vestigii antice latine și vechi manuscrise ale literaturii antice, alături de emoția întâlnirii cu cele mai curioase locuri și frumuseți pe care le-a cuprins în Epistolae familiares.

În 1334 a scris canțona XXVIII, O, suflet așteptat în cer și sonetul XXVII, Urmașul împăratului, pentru a-i încuraja pe principii Italiei să se alăture Cruciadei pornită de regele Franței Filip al VI-lea și papa Giovanni al XXII-lea. Un an mai târziu la 25 Ianuarie 1335, a obținut un canonicat la Lombez, acordat prin bula lui Benedict al XII-lea. În anul următor, alături de fratele său a escaladat muntele Ventoux și a alcătuit prima selecție a Rimelor sale, închinate divinei LAURA.

Chipul marelui Petrarca în istoria literaturii universale se răsfrânge între contraste mirifice: om medieval și renascentist, creștinul sacru și laicul profan, frumusețea vieții și idealul ascetic, prin care a căutat, a încercat, a experimentat bucuria întru toate spectacolele vieții cotidiene. A aspirat să-și egaleze înaintașii: pe Cicero în Epistole, pe Seneca în De Vita Solitara, pe Titus Livius în Dei viris, pe Vergiliu în Africa, pe Sant Agostino în Secretum, poate chiar și pe divinul Dante.

Dacă omul creator medieval și-a fixat privirile mistice către foșnetul sideral al constelațiilor, Petrarca s-a oprit mai mult către adierile calde, diafane ale pământului, la Omul cutezător, la femeia iubită, vibrând profund și armonizându-se magistral cu frumusețile Naturii: animale, păsări, flori, munți, ape, zăpezi, mare, codru, iarbă verde, precum magnificul nostru Eminescu.

Culcată-n iarba verde, o dalbă Căprioară

   „Culcată-n iarba verde, o dalbă căprioară/ Îmi apăru cuminte cu două coarne de-aur./ Sta între două rîuri, la umbra unui laur,/ Când soarele răsare, în dulcea primăvară.// În ochii ei citit-am mîndria și sfiala -/ Și ca s-o prind, uitat-am de gândurile-mi toate/ Ca și zgârcitul care, cătând comori bogate,/ Cu marea-i desfătare își minte osteneala.// Să nu m-atingă nimeni! – sta scris pe-al ei grumaz/ Sînt liberă. Stăpînul așa voi să fiu!/ Și soarele-n amiază ardea pe boltă viu./ Privind-o, mi-erau ochii slăbiți, dar nu sătui,/ Cînd ea pieri departe, iar eu în plâns căzui.” (Petrarca, Sonete, trad., Lascăr Sebastian, Ed. Tineretului – 1959)

„Petrarca a cântat variat și colorat apa, cu care a putut fi comparat, prin oglindirea multiformă a formelor și imaginilor, cu apa care cuprinde în poezia sa toate culorile și care are toate glasurile naturii. De multe ori el se identifică cu fluviile impetuoase, cu torentele alpine, viața fiind pentru el o veșnică curgere.” (Alexandru Balaci, Studii Italiene, Ed. Literatură și Artă)

Cântă frumusețea în ființa dogoritoare a poetului!

E vremea lui în care sublimul sufletului sacru cântă!

Cerul inimii lui își netezește bolta cu reflexele ochilor Ei de safir!

Inima ei e o Femeie albă, gătită-n foșnetul-brocart de pădure!

Iubirea Ei sălășluiște în focul vestalei și-n unduirea albastră de ape!

Chemarea și alegerea, menirea și devenirea Poetului Eminescu a vibrat continuu într-o împletire originală întru Natură și Eros. Acel verb imperativ: Vino! este poarta discursului suav, miraculos, rostire a contemplației lirice în care conturează apoi elementele eterne: „codrul” și „izvorul”, scenei sale erotice înveșmântată în podoabele sacre ale intimității:

DORINȚA

Vino-n codru la izvorul/ Care tremură pe prund,/ Unde prispa cea de brazde/ Crengi plecate o ascund.” (Eminescu, Opere I. Poezii, Ed. Gunivas, Chișinău-2008) „Izvorul care tremură pe prund”, „prispa cea de brazde”, „crengile plecate” sunt elemente sacre ce se pregătesc să oficieze logodna prieteniei. Natura devine Altarul profan întru logodna iubirii îndrăgostiților!

Un crâmpei sublim de Dor atârnă pe bolta sufletului lui Petrarca, lăsând dâre serafice în inima îndrăgostitului, peste care se pogoară cânt și lumină, apă și foc, lacrimă și surâs, rugă și plâns. Sub bolta magică a minții, gândurile albe aleargă ca bulgărașii ploii de soare a Primăverii. O boare din pădurea verde îmbrățișează Florile gingașe care îl sărută cu miresmele lor, îmbătătoare. Pomii gătiți cu straie princiare de miri răspândesc în jur har, miasme și extaz.

I

      „Voi ce-ascultați în versuri tânguirea/ suspinelor ce mă hrăneau amare/ când anii tineri mă-nșelau și-mi pare/ că-n parte-alminteri îmi vorbea simțirea,/ pentru-al meu vers în care-mi spun mâhnirea/ cu lacrimi și credințe-amăgitoare,/ nădejde trag de milă și iertare,/ de-ați cunoscut și voi cândva iubirea.// Căci azi pricep că lumii nu o dată/ i-am fost prilej de râs și de ocară/ și mi-e rușine; vise, amăgire/ căință mi-au rodit și drept răsplată/ rușine-aleg și-ncredințarea-amară/ că tot ce lumii place e nălucire.” (Francesco Petrarca, Rime, op. cit.)

În ființa cosmogonică a geniului valah Eminescu, toate temele se întrepătrund, se interferează genetic, țâșnind din aceleași stări, din aceleși căutări, din aceleași doruri, din aceleași doriri, astfel încât Mântuitorul Hristos, Fecioara Maria, Neamul, Patria, Mama, Iubita, Natura devin cerurile sale, devin apropierile depărtărilor, devin armonie, cântec, lumină în inimă și-n suflet.

VENERE și MADONĂ

   „ Ideal pierdut în noaptea unei lumi ce nu mai este,/ Lume ce gândea în basme și vorbea în poezii,/ O! Te văd, te-aud, te cuget, tânără și dulce veste/ Dintr-un cer cu alte stele, cu-alte raiuri, cu alți zei.// Venere, marmură caldă, ochi de piatră ce scânteie,/ Braț molatic ca gândirea unui împărat poet,/ Tu ai divinizarea frumuseții de FEMEIE,/ A FEMEIEI, ce și astăzi tot frumoasă o revăd.

   Rafael, pierdut în visuri ca-ntr-o noapte înstelată,/ Suflet îmbătat de raze și d-eterne primăveri,/ Te-a văzut și-a visat raiul cu grădini îmbălsămate,/ Te-a văzut plutind REGINĂ printre îngerii din cer.// Și-a creat pe pânza goală pe MADONA dumnezeie,/ Cu diademă de stele, cu surâsul blând, vergin,/ Fața pală-n raze blonde, chip de înger, dar FEMEIE,/ Căci FEMEIA-i prototipul îngerilor din senin.” (Eminescu, Opere I. Poezii, op. cit.)

Însușindu-și Darul divin – IUBIREA, pogorâtă din Dragostea dumnezeească, peste menirea Aleșilor, Francesco Petrarca a reușit cu harul de Sus, să confere Liricii, o nouă Artă poetică. Poetul s-a îndumnezeit și s-a înnobilat cu o sensibilitate extraordinară, să poată vibra în toată splendoarea Naturii paradisiace, de la mirabila unduire a firului verde de iarbă până la admirabila rotire albastră a astrelor Cosmosului. Totul și toate se prind în hora armoniei celeste.

Fiți binecuvîntate Zi, Lună, An și Ceas

   „Fiți binecuvîntate zi, lună, an și ceas,/ Și țara prea frumoasă și loc și punct în care/ Privirea ei cea dulce și învăluitoare/ M-a fost pătruns, și-n mine de-a pururi a rămas.// Binecuvântat și-ntîia mea dulce întristare/ Din clipa când iubirea, vicleană, m-a robit,/ Și arcul și săgeata ce m-a străpuns cumplit,/ Și rana pînă-n suflet adînc sfredelitoare.// Binecuvîntat și zvonul stîrnit de mine-n lume/ Cînd chem Madona dragă de-atîtea ori pe nume,/ Și dorul și suspinul și plînsul ne-ncetat.// Binecuvîntat și gîndul născut numai de Ea,/ Și stihurile-mi toate și osteneala mea/ Prin cari iubitei faimă pe veci i-am cîștigat.” (Petrarca, Sonete, op. cit.)

Iubirea pământeană, curată, nobilă, dogoritoare, țâșnită din Sânul Dragostei cerești pogoară Cerul pe pământ și înalță Pământul spre ceruri. În dimineața despotică, picătura haotică a versului împletește fuiorul Dorului, în toate părțile menirii, pe toate cărțile înnoirii. Totul cântă în lumină și toate înfloresc în tină! Totul se înveșmântă în miracol și rotogoale de zbor, în nedescifrat meteor! Toate în lumina lor haină devin o sublimă taină! Totul e har și splendoare!

„În felul acesta cerurile se apropiau de oameni, pierdeau din divina lor substanță, se umanizau. Puteau și ele, în felul acesta, să verse lacrimi din pricina durerii celei noi a umanității, provocate de iubire…” (Alexandru Balaci, Poezia italiană a lui Francesco Petrarca, în Francesco Petrarca, Rime, op. cit.)

Savantul istoric Nicolae Iorga a fost pasionat și de literatura universală, pornind de la Antichitatea clasică, Evul Mediu, Renaștere, înspre parnasienii francezi. În articolele și conferințele sale în cadrul Academiei Române s-a apropiat de Alcuin, Dante, Petrarca, Vergiliu, Goethe, Lope de Vega, Leopardi, Shakespeare ș.a. Din biografia lui Petrarca, prelinge următoarea sinteză: „italian în simțire, provențal în cântec și creștin în credință.” (Zoe Dumitrescu-Bușulenga – Maica Benedicta, Contemporanii mei Portrete, Ed. Nicodim Caligraful)

III

   „Lumina blândă-a soarelui, cernită/ de mila lui Cristos, plânge-n țărână,/ în ziua când de ochii tăi, stăpână,/ legat am fost, ca pasărea momită.// Nu socoteam că-i vreme potrivită/ Iubirii să-i ții piept și să pui frână/ simțirilor; de aceea mână-n mână/ cu-a lumii jale, jalea-mi fu sortită.// Nici scut n-aveam s-o-nfrunt și nici tărie;/ își făuri Iubirea trecătoare/ prin ochii mei ce-s vad durerii toate.// Dar n-a fost drept săgeata să-și măsoare/ cu pieptu-mi fără platoșe, iar ție/ nici arcu-ntins măcar să nu-ți arate.” (Francesco Petrarca, Rime, op. cit.)

Craiul liric Emin e Bucoavna de Dor care cântă!

În El înflorește frumusețea muzicii care ne încântă!

Parcă vine de undeva dintr-o unduire mistică de adânc!

Zborul aprins se răspândește către înaltul serafic cuvânt!

Înțelepciunea ne grăiește, ne primenește, cuminecând!

Iubirea cu nardul Floarii albastre, surprinde înmiresmând!

                                   FLOARE ALBASTRĂ

   „…Acolo-n ochi de pădure,/ Lângă balta cea senină/ Și sub trestia cea lină/ Vom ședea în foi de mure.// Și mi-i spune-atunci povești/ Și minciuni cu-a ta guriță,/ Eu pe-un fir de romaniță/ Voi cerca de mă iubești.// Și de-a soarelui căldură/ Voi fi roșie ca mărul,/ Mi-oi desface de-aur părul,/ Să-ți astup cu dânsul gura.// De mi-i da o sărutare,/ Nime-n lume n-a s-o știe,/ Căci va fi sub pălărie -/ Ș-apoi cine treabă are!

   Când prin crengi s-a fi ivit/ Luna-n noapte cea de vară,/ Mi-i ținea de subsuară,/ Te-oi ținea de după gât.// Pe cărare-n bolți de frunze,/ Apucând spre sat în vale,/ Ne-om da sărutări pe cale,/ Dulci ca florile ascunse.// Și sosind l-al porții prag,/ Vom vorbi-n întunecime:/ Grija noastră n-aib-o nime,/ Cui ce-i pasă că-mi ești drag?// Înc-o gură – și dispare…/ Ca un stâlp eu stam în lună!/ Ce frumoasă, ce nebună/ E albastra-mi, dulce floare!” (Eminescu, Opere I. Poezii,op.cit.)

Hai în codrul cu verdeață/ Und-izvoare plâng în vale…” „Acolo unde dragostea apare ca un vis frumos de fericire, cadrul fizic este al unei naturi încântătoare, în care sunetele și culorile se armonizează.” (Nicolae Tudor, Iubirea, Un Nimb Primit Prea Târziu, Ed. Arefeană, Buc., 2005)

   Emin își cheamă iubita într-un loc ferit de lumea rece, mecanică, grijulie a toate, într-un colț tainic, unde în brațele întinse se cuprinde întreg raiul lor. Ridicarea „vălului” devine un gest ritualic, sacru spre chemarea înaltă a iubirii, unde ninsoarea „florilor de tei, cad înfiorate”, în părul de aur al iubitei, îmbujorându-se de mireama Dorului lor. Clipa întâlnirii îndrăgostiților este brodată într-o maramă verde de verbe diafane – „să alergi”, „să cazi”, „să desprind”, „să ridic” – care nuanțează cromatic mișcarea inimilor, contemplând vibrația sacră a sufletelor.  

„Și în brațele-mi întinse/ Să alergi, pe piept să-mi cazi,/ Să-ți desprind din creștet vălul/ Să-l ridic de pe obraz.// Pe genunchii mei ședea-vei,/ Vom fi singuri-singurei,/ Iar în păr înfiorate/ Or să-ți cadă flori de tei. ” (ibid.)

Slovele lui Francesco tresaltă de frumuseți și candoare, fascinează ca o feerie de sunete rugătoare, înmănuchind o cerească corolă de curcubeu! Stihurile lui Petrarca par o scripcă cu-o singură strună, ce se pogoară ca o auroră boreală a sufletului aprins, răspândind suav chemarea iubitei, asemănătoare îmbrățișării de foc a extazului încrustat de marele artist Michelangelo.

V

   „De câte ori suspinul meu te cheamă/ pe numele ce-n piept mi-a-nscris IUBIREA,/ cu LAUde i-ascult dintâi rostirea,/ în șoapte moi și dulci fără de seamă.// Regină aud apoi și nu mi-e teamă/ să-mi întresc, cântându-te, simțirea,/ dar Taci strigă sfârșitul, căci slăvirea/ nu-i de puterea ta ce se destramă.// Numele tău el însuși dar, ne-nvață/ cu LAUde și cu Respect a-l spune/ când ni te-arăți, mărită doamnă,-n față.// Dar poate Apollo-n vrerea-i îndrăzneață/ nu-ngăduie ca frunza lui pe strune/ s-o proslăvești cu inimă semeață.” (Francesco Petrarca, Rime, op. cit.)                              

Geniul-poet îndrăgostit atinge vârfurile cerești înzăpezite și însorite ale unui Everest de lumină și dor, de rugă și dorință, de agonie și extaz. În ființa iubitei lui pogoară toți aștrii. Se oglindesc toate frumusețile. Sălășluiesc toate cânturile. Se adună toate apele. Petrarca îmbrățișează într-o singură strofă numele unor vestite fluvii ale omenirii. „Non Tesin, Po, Varo, Arno, Adige e Tebro/ Eufrate, Tigre, Nilo, Ermo, Indo e Gange/ Tana, Istro, Alfeo, Garonna e-l mar che frange/ Rodano, Ibero, Ren, Sena, Albin, Era, Ebro;” (Alexandru Balaci, Studii Italiene, op. cit., p. 78)   Francesco Petrarca amintește aceste mari fluvii ale planetei, dar nu le poate compara cu apele râului Sorga, „clare, reci și dulci”, în care se reflectă chipul LAUREI, ce le conferă nemurire.

Zorii s-au revărsat de frumusețea cântării Luminii! Raze sublime se unduiesc în foșnet de rouă! Trandafirul însângerat de dor răsfrânge sacra mireasmă! Inima poetului cântă în pieptul națiunii și-al lumii! Slova în purpură regală binecuvântă! Ochii ei sunt de safir, bruni, negri ori verzi, ca o poiană de Acasă, unde Cerul se primenește în lacrimile de bucurie ale ierbii! Eminescu s-a întrupat să strângă în sine primăverile senine, în saltul liric cu tradiții, cu tot cu idealuri sfinte.

LA O ARTISTĂ

   „Ca a nopții poezie,/ Cu-ntunericul talar,/ Când se-mbină, se mlădie/ C-un glas tainic, lin, amar,/ Tu cântare întrupată!/ De-al aplauzelor flor,/ Apărând divinizată,/ Răpiși sufletu-mi în dor!// Ca zefirii ce adie/ Cânturi dulci ca un fior,/ Când prin flori de iasomie/ Își sting sufletele lor,/ Astfel notele murinde,/ Blânde, palide, încet,/ Zbor sub mâna-ți tremurânde,/ Ca dulci gânduri de poet.” (Eminescu, Opere I. Poezii,op.cit.)

În dreptul ferestrei inimii lirice, Aștrii Lirei veghează purpura sufletului, înflorind gândurile. Pe coardele tăcerii murmură dulci muguri de cântare. Mireasma veșniciei pogoară surâsul zărilor peste tainica legătură a firului de grâu și-a ciochinelui de vie în nectarul cuminecării. Firul vieții  lirice netezește apriga cale, cu surle, cu refren, cu osanale, într-o dăruire neîntreruptă, de creație și de luptă, păstrând amintirile, fericirile, strălucirile și toate iubirile!

În care colț din ceruri și-anume-n ce tipare

   „În care colț din ceruri și-anume-n ce tipare/ Găsi model Natura, atunci când făuri/ Făptura cea mai dragă? Creind-o, ea voi/ S-arate lumii câtă putere-n ceruri are!// Ce zână în pădure, ce nimfă la izvoare/ Atât de blonde bucle a desfăcut cândva?/ Ce inimă, atâtea virtuți a strâns în ea?/ Deși virtutea asta e-n veci ucigătoare!// Divina frumusețe e pentru toți poveste,/ Când ochii dragii mele nu i-au privit nicicând -/ Acea căutătură ce-atât de dulce este.// Și nu va ști cum Amor ucide și alină/ Acel ce n-a văzut-o cât de suav suspină,/ Vorbind atât de dulce și dulce surâzând.” (Petrarca, Sonete, op. cit.)

Orizontul liric Petrarco-Eminescian, pogorât din sferele celeste ale dumnezeirii LOGOSULUI, peste tărâmurile înțelepciunii geto-daco-traco-latine, peste ispititoarele perdele de luceferi și stele, ce răscolesc toate luminile care cresc, peste verdele pământ, înflorit în descânt, cerne demnitățile, renaște personalitățile, întronează majestățile, întru har, frumusețe, iubire și cânt!

8 Mai 2024, + Sf. Ap. și Evanghelist IOAN; Sf. Cuv. Arsenie cel Mare

Tuturor Românilor iubitori de frumos, de Înviere și cântare,

HRISTOS A ÎNVIAT!

GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU

 

 

Facebooktwitterby feather

Parerea ta...

You must be logged in to post a comment.