Azi, sâmbătă, 5 mai 2018, iar am poposit temporar, deocamdată, într-un cimitir. Am fost, împreună că Sorin Burlacu, fost coleg de redacție, și cu Irina Mirică, actuală colegă de redacție, la unul din cele două cimitire ale satului Căldărăști – arondat orașului Pogoanele -, satul în care Marin Preda s-a documentat pentru romanul ”Moromeții” (vol. I). Am fost la parastasul de șapte ani al marelui scriitor buzoian Gheorghe Ene. I-am citit crucea, după ce am trecut și prin biserica din sat. Apoi am fost și le cele tradițional-culinare, la o gustare de mâncăruri fenomenale și diverse băuturi. Evenimentul zilei a fost, pentru mine, dincolo de cutumele religiei noastre creștine, faptul că l-am (re)întâlnit pe Gheorghe Iova, un teoretician literar exclusiv liber despre care, spre rușinea mea inconfundabilă, nu prea am pomenit în anii de după coborârea la metru pătrat a socialismului multilateral cefal depiStat. În acea zi, în cele două cimitire căldăreștenite, au avut loc 13 parastase. La restaurantul unde a avut loc tragerea cortinei, am discutat câte ceva vital (nu de la vită la viță) cu Gheorghe Iova. Am primit reproșuri oneste, meritate. Pentru mine Gheorghe Iova e un fel prim (nu doi) Constantin Noica. De la Iova și de la Gheorghe Ene am învățat cum se scrie fără să scrii, cum se scrie pe aer, în mijlocul flăcărilor, în centrul tăcerilor impuse. Le sunt dator cu toate cărțile mele. Am intrat în camera în care Gheorghe Ene și-a scris timpul. Am lăcrimat.Văzusem acea cameră de mai multe ori. Nu am văzut-o pe mama lui Gheorghe Ene, a văzut-o Irina, colega mea, și mi-a spus că încă e o femeie cu niște ochi unici la cei vreo 92 de ani, o vârstă la care muncește ca și cum ar lua-o de la capăt. În cimitirul nou, preotul chiar remarca faptul că mama lui Gheorghe Ene, și a surorilor sale princiare, încă se ocupă de grădinărit. Am văzut puțin și am uitat mult. Gheorghe Iova mi-a oferit o carte scrisă în limba română, cu citate din alte naturi lingvistice, despre care, după câteva pagini răsfoite, Irina Mirică mi-a spus ceva în genul ”așa ceva nu e scris pentru oricine, e un scris greu”. Replica mea a fost simplă: ”Acesta este Gheorghe Iova”. Aș fi stat la Căldărăști o veșnicie. Am plecat de acolo cu senzația că tot subsolul țării nu e plin de petrol, de gaze și de apă, ci de niște cimitire ”productive”. Căldărăștiul e satul salcâmilor. Am văzut aici, nu sute, ci mii de salcâmi înfloriți, un spectacol al naturii. Cred că de aici a ”furat” și Marin Preda un ”pui” de salcâm pentru ”Moromeți”. Nu scriu un reportaj. Am nevoie de o descărcare energetică a creștetului. Nu-mi vine să cred că un parastas poate fi un prilej de revigorare a gândurilor crustate cu obsesii native. Azi, lângă Gheorghe Iova, lângă doamna director al Școlii Gimnaziale din Căldărăști, Maria Grădină, lângă foștii colegi ai profesorului Gheoghe Ene, am simțit că Gheorghe Ene nu va muri prea curând. A fost o zi specială, în care, inclusiv natura (meteo carevasăzică) și-a ținut discursul ei. Gheorghe Ene mi-a fost prieten ”la cataramă”, cum se spune. Am ajuns acasă, după această replică bisericească, după toate frumusețile triste ale celor 13 parastase, după șapte ani de la plecarea lui Gheorghe Ene, zicându-mi în mintea mea că sunt singur și că, de nu m-ar iubi și pe mine copiii și femeia vieții mele, deja aș fi ca și cum nu aș mai exista. Pe Gheorghe Ene îl iubea toată lumea care îl putea înțelege, iar el nu iubea tot ce pricepea că nu e ”ceas”. Nu-i plăcea politica. Nu avea dușmani naturali, era în vârful ”lanțului trofic” al literelor. Ca și Gheorghe Iova! Ei sunt scriitorii despre care cândva se vor face adevărate istorii și legende literare. Știu că mă aprind repede, că uneori mă exalt, ca să zic așa, însă, de multe ori am avut dreptate chiar și când m-am înșelat. Nu sunt un căutător de comori. Vreau să mă lămuresc pe mine însumi în public, exact ca în vremurile în care democrația grecoasă și romanoasă erau mai literare decât acum. Pentru Gheorghe Ene, pentru lumea sa indescriptibilă, intimă, pentru prietenul său Gheorghe Iova, mulțumesc acestei zile netrase de păr. Ei, scriitorii, potcovari de litere, nu pot fi îngropați nici măcar în ”istorii literare”. Dacă aș fi un fel de ”ministru al vieții” aș da lege, ca, atât timp cât voi fi în funcție, să nu moară nici un scriitor. Gheorghe Ene, odihnă pe abecedar, pe litere, pe suflet. Cât ai fost pe aici nu ai lăsat uitare în urmă. Domnul fie cu tine! Îți pup crucea! Fruntea acesteia! Și mâna cu care ai scris!
Marin Ifrim, 5 mai 2018









Foto: Irina Mirică



![]() |
Referinţă Bibliografică |