Scriitorul basarabean Nicolae Rusu e unul dintre cei şapte maeştri ai cuvântului din stânga Prutului, pe care, ca un privilegiu, i-am privit faţă la faţă cel puţin o dată şi cărora implicit le-am gustat darul, de fapt harul de a fi ziditori de Carte. Toţi sunt membri ai Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova, condeieri de diferite specii literare şi/sau publicistică. Trei dintre aceşti distinşi condeieri m-au onorat şi cu alesele dumnealor cuvinte, drept referinţe la volumul meu “O punte peste Prut”, proiect editorial al publicistului Vasile Şoimaru, cel mai apropiat mie dintre cei şapte magnifici la care am făcut referire mai sus.

Domnul Nicolae Rusu m-a onorat, destul de recent, şi cu atenţia sa copleşitoare, participând la lansarea volumului amintit chiar la baştina mea. Desigur, generosul scriitor şi-a rupt din timpul său creator, destinat unor cauze mai înalte (cu acelaşi sacrificiu au făcut-o şi alti doi scriitori dragi mie, domnii Vlad Pohilă şi Vasile Şoimaru), spre a participa, ce-i drept, la un eveniment ce avea o semnificaţie mai largă (un deceniu de onorante şi hrănitoare legături ale comunităţii mirosloveştene cu distinşi oameni de cultură de la Chişinău), lansarea de carte fiind doar contextualizată acestui eveniment. Şi de data aceasta, ca de fiecare dată când a venit la Mirosloveşti, ne-a donat cărţile sale. Cu prilejul amintit, ne-a dăruit cea mai recentă carte a sa, abia ieşită de la tipar, “Geniosfera” (o “opera omnia”), Ed, TIPO Moldova, 2013. Cu doar câteva luni în urmă, prin nepreţuitul prieten al comunităţii noastre, dr. Vasile Şoimaru, primisem de la Chişinău un alt volum al său, romanul “Al şaptelea simţ” (Ed. Prut International, 2013).

Nu ştiu dacă trebuia să-l conving în vreun fel pe domnul Nicolae Rusu că i-am citit toate cărţile sale dăruite mie şi/sau Bibliotecii din Mirosloveşti, şapte la număr. Presupun că dumnealui a dedus că musai aşa şi trebuie să fie. Eu totuşi i-am mărturisit că s-a întâmplat întocmai, crezând că aflând asta l-aş face fericit pentru bunul său raport cu cititorul care îi sunt. Desigur, am făcut-o ca să scap şi de o temere, anume de gândul că aş putea fi privit de generosul prozator drept un snob care îşi adună cărţile în bibliotecă doar ca să le dovedească musafirilor lui statura sa de “intelectual”.

*
Iată însă că, referitor la romanul Al şaptelea simţ, am să plusez, recurgând şi la un gest foarte riscant, anume să încropesc o impresie de lectură, în speranţa că exerciţiul meu de cititor zelos va ajunge şi sub ochii scriitorului. Evident că îmi doresc să fie asta şi un modest serviciu adus autorului, anume să atenţionez şi să îndemn potenţialul cititor la lectura romanului său. Cartea aceasta a fost citită de mine odată cu chişinăuienii înscrişi în programul Bibliotecii Municipale, “Chişinăul citeşte o carte”, aflat la a zecea ediţie. Desigur, eu, fiind “concurentul” din afară, am făcut gestul ca vrându-l o expresie a unui ecou frăţesc din dreapta Prutului. Mai participasem o dată la acest act planificat, când în programul Bibliotecii “B. P. Haşdeu” era romanul “Tema pentru acasa” al scriitorului Nicolae Dabija.

Aşadar, deşi cu un ritm necaracteristic cititorului disciplinat, am citit romanul Al şaptelea simţ în frânturi de timp care au acoperit vreo două săptămâni. Soţia mea l-a citit doar pe parcursul a două zile, ea însă fiind scutită de unii factori perturbatori pentru lectorul care locuieşte “la ţară”. În plus, eficienţa ei e datorată (a mi se scuza atitudinea pârăcioasă) şi faptului că urmează în lectură mai mult firul epic, eliminând “detaliile”. Eu însă mă situez în antinomie cu ea, pe mine preocupându-mă şi zona colaterală “poveştii”, anume contextul, detaliile, care adesea sunt hrană proteică pentru cititorul sârguincios. Asemenea gen de folos am avut, categoric, şi din lectura romanului Al şaptelea simţ.

Acţiunea romanului începe în 1986 şi se încheie în 2009. Întinderii temporale, limitată la un interval de 23 de ani, îi corespunde unui spaţiu imens, de mii de kilometri părţi, din fosta Uniune Sovietică, dar cu nucleele principale ale acţiunii la Chişinău. Un loc important în acest sens îl deţine şi Moscova, cu preponderenţă Institutul de Literatură Maxim Gorki. Timpul acţiunii este unul cu încărcătură istorică, căci se suprapune perioadei gorbacioviste, destrămării Uniunii Sovietice, Independentei Republicii Moldova şi unei perioade de tranziţie post-Independenţă.
Firul epic al romanului, îmbrăcat (“strategic”) în structura unei plăsmuiri SF, îi furnizează cititorului, încă de la primele pagini, combustia motivaţională specifică acestui gen tematic de proză literară. Dar ceea ce a vrut autorul să ne transmită în epossul cărţii, sigur, nu e nici pe departe o poveste fantastică.

Un inginer din Chişinău, Valentin Raru, specializat în energetică, este contactat la Erevan, unde se afla la o conferinţă ştiinţifică, de un armean excentric, pe nume Urar (un necunoscut pentru el), spre a-i propune să-i devină comisionar ocazional, conspirativ însă, pentru un destinatar din România. Obiectul acestei propuneri, o invenţie avangardistă, trebuia să ajungă în această ţară carpatină, explică Urar, fiindcă aici deschiderea pentru nou şi dezgheţul ideologic facilitau implementarea dispozitivului inedit . Obiectul ce trebuia predat unui intermediar de la Chişinău a fost însă interceptat de kaghebişti şi făcut dispărut. “Corpul delict” era un dispozitiv novator, conceput să descompună apa pentru utilizarea oxigenului drept carburant. Desigur, această invenţie i- ar fi atins serios în interese pe monopoliştii petrolului, aşa că ea, invenţia, nu putea fi ignorată de către securitatea bolşevică.

Dar ce-i cu acest personaj cu preocupări futuristice? Individul care îi contraria pe cei din Erevan, prin ciudăţenia comportamentului său de diletant năstruşnic, nu prea era luat în seamă de oficialităţile armeneşti, ci privit ca un individ atins de paranoia. Acesta e un profesor de geografie zelos care într-o zi, in timp ce îşi procura, direct din natură, materialul didactic pentru o lecţie legată de structura geomorfologică a Pământului, trăi o experienţă ce ţine de paranormal. În timp ce săpa după roci îl prinse o ploaie, iar un fulger, atras de târnăcopul său, îl trimise pentru câteva ore bune într-un univers paralel. Locul în care fusese fulgerat era punctul de “contopire” a “curenţilor temporali”, loc din care aceştia se “distribuie în lumile paralele”. Cu acest gen de “vehicul” miraculos, profesorul dedicat excesiv metodei didactice aplicative călătoreşte în universuri paralele, căpătând însuşiri paranormale. Deveni, urmare a acestei experienţe accidentale, un intermediar între prezentul şi viitorul semenilor săi.
Urar căpătase (cum altfel?) şi capacitatea de a prognostica evenimente de amploare ce aveau să marcheze viitorul apropiat. De exemplu, a intuit iminenţa destrămării Uniunii Sovietice, implicit independenţa R. Moldova şi conflictul armat din Transnistria; asta pe termen scurt, căci pe termen mai lung (totuşi alarmant pentru prezent) anunţă topirea gheţarilor, conflictul intergalactic, Apocalipsa (peste 18 secole) etc. Iar personajul insolit nu era unic în arealul spaţiului comunist din Răsărit, căci el însuşi, dând dovadă de fair play competiţional, îi recunoaşte bulgăroaicei Vanga capacităţile identice cu ale lui.

Între timp, previziunile geopolitice ale lui Urar se adeveresc, iar el îşi continuă misiunea de vizionar, de călător în timp, mai ales pe domeniul tehnologic. Îl contactează din nou pe Valentin, pe care îl alese drept colaborator fără a avea un criteriu serios de selecţie, ci doar urmarea unei coincidenţe: numele unuia era inversul celuilalt. A doua oară îl solicită pe Valentin pentru a pune în funcţiune un nou dispozitiv secret, adus din viitor, un stimulator al intuiţiei umane, cel de-al şaptelea şimţ (conform Dicţionarului La Rousse, ne informează romancierul), sau capacitatea de a “vedea la distanţă”, în timp şi spaţiu (după expertul american Lyn Buchanan, angajat spre a aduce servicii de “spionaj mental” Armatei SUA, n. n).

Pentru a funcţiona, acest aparat importat de dincolo de hotarul timpului nostru trebuia să acumuleze, prin atingere, energia umană a cât mai multor persone. Aşa a ajuns Urar, împreună cu mai “pamânteanul” Valentin, la soluţia descompunerii maşinăriei în şapte componente, fiecare având dimensiunea unei cutii de chibrituri – şase dintre ele fiind unitătile de angrenaj, iar a şaptea, panoul de comandă (ecranul cu tastatură). Componentele trebuiau distribuite de moldovean, aflat din nou student, de data asta la Institulul de Literatură de la Moscova, colegilor aparţinând naţionalităţilor din fosta Uniune Sovietică, care tocmai se întorceau în ţările lor după absolvirea studiilor moscovite. Valentin urma să le reprimeasca, în urma trecerii lor prin mâinile altor numeroase persone din sistemul birocratic al poştei din tările posesorilor de componente, urmând apoi ca inginerul-poet să le asambleze la primire.
Dar să nu lungesc vorba pe această filieră SF a romanului, căci, în forţa lui majoră, scenariul cărţii este cât se poate de ancorat în real. Din cât cunosc eu din surse jurnalistice, e rupt din istoria Moldovei independente în intervalul de timp deja invocat. Ba, mai mult, sunt tentat să cred că multe personaje sunt chiar eroi reali, disimulaţi în personaje fictive spre a li se respecta dreptul la confidenţialitate. Iar din câte îl cunosc, tangenţial, în contextul privilegiatei mele relaţii cu “Povestitorul” (etichetă atribuită de distinsul critic şi istoric literar Theodor Codreanu), sub masca personajelor sale (pozitive, cum altfel?) se numără şi autorul, chiar dacă transpus doar parţial.

Şi dacă nu ai apucat a te informa din surse strict documentaristice despre mersul politic, socio-economic, despre evoluţia conştiinţei naţionale şi a mentaliăţii populaţiei basarabene, legat de începuturile tinerei republici moldoveneşti şi de perioada premergătoare Independenţei, despre frământările legate de re-Unire risc (nu prea mult) să afirm că punere la curent prin intermediul romanului înseamnă, în fond, chiar însuşirea istoriei propriu-zise. O istorie însă prezentată în canon literar, motiv de a fi privită ca verosimilă de unii şi cu circumspecţie, de alţii, c-aşa-i în… literatură. Până ce Valentin Raru, personajul principal, recuperează componentele miraculosului dispozitiv, cititorul are ocazia să cunoască, într-o alternanţă dibace, care pe parcurs mută ponderea de pe ficţional, pe real, o lume în toată manifestarea ei lumească, anume lumea în/prin care s-a destrămat un imperiu, atât cât istoria a reuşit să demonteze acel superorganism statal numit URSS. În economia romanului se întâmplă toate timp de patru ani înaintea datei culminante a acestei diluări şi timp de nouă ani după, pe teritoriul Moldovei, dar şi pe eşantioane de spaţiu din alte ţări ale acelui creuzet de popoare, folosit pentru un experiment statal-ideologic de amploare, fără precedent şi echivalent în istoria umanităţii.

Prin episoadele de viaţă ale unor personaje (diverse, şi ca pondere, şi ca structuri psiho-sociale) hotarât zugrăvite şi strâns legat de contextul mediului în care acestea se exprimă, romanul capătă un pitoresc acaparator. Întâlnim în roman oameni simpli, cu problemele lor de viaţă curentă, contrariaţi, confuzionaţi, reticenţi la schimbările de sistem şi la trezirea cu privire la propria origine: moldovan sau român, cotropitori sau eliberatori, limba moldovenească sau limba română. O viaţă socială cu angoasele ei, induse de imoralitate (tâlhării,violuri, omoruri). Oportunişti isteţi, oploşiţi în politică, gata să treacă dintr-o barcă în alta, vorba Taliei ,“nici tu bob, nici tu fasolă”. Aceştia îşi trimit nevestele la facultăţi şi doctorate la Bucureşti, pentru orice eventualitate, şi le aranjează slujbe călduţe la Chişinău.
Întâlnim în roman, prin apartenenţa politică a protagoniştilor, un autentic nomenclator al partidelor din R.Moldova, aflate în evoluţia şi involuţia lor, cu Frontul Popular în frunte, cât a fost pe val, apoi în coadă, urmare a impregnării cu aluviunile din aval şi, implicit, atomizării. Sub masca stângii democrate, comuniştii se infiltrau peste tot. Lupte intestine, trădări, jocuri incorecte în alcătuirea listelor electorale. Cezar Mazăre, de exemplu, se trezeşte coborât mult pe lista comunistilor, în favoarera unor jucători incorecţi. Îl întâlnim când membru fervent al partidului comunist, când gata să-şi asume postura de cal troian în interiorul partidului, evident, mânat de dorinţa de a-l sabota. Inamiciţiile politice dereglau şi relaţiile de familie. Cezar, candidat agrarian (la un alt scrutin), ajunge să se certe cu vară-sa, Talia, din cauza adversităţii politice cu soţul ei, Valentin, candidat pe lista Frontului Popular.

Valentin Raru, personajul central, cu trăsături contrastante în raport cu însuşirile morale ale pleadei ce formează lumea precară a romanului, ne introduce şi în atmosfera literaturii spaţiului şi timpului său. Contextul e fie zona universitară de la Moscova, în cercul studenţilor moldoveni care se formau în domenii diferite, preponderanţa deţinând-o cei de la Institutul de Literatură, fie cenaclul Mateevici de la Chişinău. Lui Valentin i se adaugă, ca personaje reprezentative pentru această temă, Cezar Mazăre şi Rică Ilieş. Personaj “orgolios până la paroxism”, cu pondere în structura romanului, presupun, chiar substitutul unui politician notoriu, cel mai controversat, de la Chişinău, Rică e, pe acest segment tematic, student la istorie şi etnografie, la Universitatea Lomonosov, unde era “exilat” (s-ar părea că e un privilegiu, şi nu o sancţiune) pentru naţionalismul manifestat la Facultatea de Filologie de la Chişinău. Acesta ştia pe de rost un mare număr de poezii ale autorilor români, preferându-i mai ales pe Nichita Stănescu şi Marin Sorescu. Cezar Mazăre, vărul Taliei, un individ pitoresc, cu diverse tentative de a absolvi o facultate, indiferent de profil şi de aptitudini, era (la Moscova) deţinătorul publicisticii lui Eminescu, într-un volum ţinut în mare secret, şi epata pe seama acestui atu de bibliofil (aici sunt tentat din nou să fac referire la romanul Tema pentru acasa al scriitorului Nicolae Dabija, căci şi acolo apare prezenţa simbolică pe teritoriul marii Rusii, în condiţii clandestine, a poetului nostru naţional, ca expresie a rezistenţei la deznaţionalizare). Deşi nu studia literatura, Mazăre era un mare consumator de literatură, privilegiat fiind şi de pasiunea sa pentru poezie, dar şi de dotarea cu o memorie deosebită, căci era, la Chişinău, centrul de atracţie al cenaclului Mateevici. Era însă acest iubitor de poezie anatemizat, pe nedrept, ca mancurt, căci la şedinţele cenaclului recita mai ales din ruşii Esenini, Ţvetaeva, Blok, Pasternak,Lermontov. Nu-l plăcea pe Blaga, nici pe Stănescu, dar îl plăcea pe Coşbuc, pe care-l considera ca “descendentul direct al Poetului Anonim”. Pe prozatorii ruşi îi prefera în detrimentul lui Sadoveanu şi Rebreanu. Despre starea literaturii acelei perioade susţineau că, în condiţiile unor mişcări politico- sociale, cu declanşări de erupţii ale vieţii spirituale, procesul literar nu poate fi unul normal.

În rândul studenţilor basarabeni de la Moscova începuse să se dezvolte spiritul naţional şi să se manifeste militantismul în acest sens. Dar colaborationismul printre colegi devenise un sindrom. Asociaţia studenţilor moldoveni era condusă, conspirativ, de Rică Ilieş. Acestuia, la un interogatoriu i s-a imputat că a cântat, în timpul unei sindrofii studenţeşti, cântecul “Vine trenul din Ardeal”. E amuzant şiretlicul prin care, mizând pe ignoranţa anchetatorului, a încercat să-l păcălească pe kaghebist, invocând că de fapt versul era “Vine trenul din… Bender”. Anchetatotul, nu chiar încuiat, i-a cerut să reproducă şi versul următor. Într-o inspiraţie spontană Rică încropeşte stihul salvator: “Vine trenul din Bender/ Plin cu minereu de fier…”. Întâlnim în roman şi exemple de manifestare a demnităţii naţionale în modul hâtru, tipic basarabeanului simplu. De exemplu, în satul de origine al lui Valentin, miliţianul, un rus beţiv cu ifose de individ superior doar pentru originea lui de produs al Rusiei, îi umilea agravant pe săteni. Unchiul lui Valentin şi fiu-său, profitând de un somn alcoolic al oficialului, îl târâră într-o râpă, îi trag o mamă de bătaie, îl tăvălesc prin mocirlă şi prin urzici şi îl deposedează de pistol. După ce victima făcu ochi, miliţianul e silit să suporte şi un şantaj al acestora, intermediindu-i unuia dintre ei un privilegiu într-un proces, în schimbul condiţiei de a-şi putea recupera arma. Miliţianul îşi pierdu apoi, în urma celor întâmplate, şi titulatura postului de miliţie din sat.

Contextualizat experimentului politico-ideologic în care a fost inclusă şi Basarabia, iată şi un exemplu individual de manifestare a demnităţii umane, la modul tragic. Un element al dispozitivului lui Urar, cel de la Tbilisi, apăru la Chişinău abia dupa trei ani, din cauza războiului din Caucaz. Din scrisoarea care îl însoţea, Valentin află că prietenul său, Nadar, murise printr-un sacrificiu de înalt umanism. Se întâmplase că propriii săi conaţionali, fanatizaţi de conflictul etnic (un sindrom generalizat, indus de interesele oculte ale Rusiei), îl descoperiseră pe vecinul acestuia ca fiind de origine abhază. În timpul linşajului, Nadar încearcase să-i oprească pe civilii dezlănţuiţi, alipindu-se de trupul vecinului său, în speranţa că fanaticii nu vor risca să-l omoare şi pe el, conaţionalul lor. Au fost însă împuşcaţi cu sânge rece amândoi.

Promiscuitatea în care trăiau moldovenii plecaţi la muncă, în perioada post-Independenţă, e colorat zugrăvită în roman, pornind de la descrierea atmosferei dintr-un bar moscovit, de unde erau procurate prostitualele. Moscova, un megapolis, cu vraja “cântecului de sirenă”, atrăgea moldovenii dornici de a caştiga mai bine decât acasă. Miliţienii erau mereu puşi pe vânătoarea celor fără permis de şedere în metropolă, iar în gara centrală se aflau instalate cuşti, ca pentru animalele exotice, în care cei prinşi fără permise în regulă erau închişi provizoriu, spre stupoarea călătorilor. Femeile angajate pe şantierele Moscovei, nevoite să se cazeze şi câte cinci într-o cameră închiriată, erau supuse la locul de muncă exploatării sexuale. Unui Casanova caucazian, Rustam, îi cădeau victime toate femeile din subordinea sa. Ioana scăpă de de inevitabilul abuz al bestiei numai printr-un gest solidar al consăteanului său, Dan, acesta simulând calitatea de soţ al Ioanei, minciună în păcatul căreia căzu până la urmă. Ca un paradox, acasă, într-o simetrie perfectă, nevasta-sa săvârşea aduterul cu şoţul Ioanei.

Dezordinea indusă de ritmul alert al schimbărilor determină şi accidente care ţin de viaţa instituţiilor ce nu “combat” politic. Iată un episod tragicomic, intermediat de birocraţia dintr-un spital chişinăuian, prin care autorul pune în evidenţă felul cum se raportează uneori omul la destinul personal, atunci când acesta i se dezvăluie în tragismul său. Cezar Mazăre, om cu stare, deci în bună relaţie cu viaţa de huzur, deşi bobii unei ţigănci îi preziseseră o viaţă lungă de 92 de ani, află cu stupoare de la doctori, în urma unei banale indispoziţii de sănătate, că are cancer în fază critică. Omul se resemnează mioritic, dar decide să-şi trăiască intens restul lunilor de viaţă, sărbătorindu-şi ziua de naştere lunar, ţinând cont doar de cifra zilei. Pe parcurs constată că evoluţia bolii nu se manifestă deloc în rău, ceea ce îl determină să-şi refacă analizele. Şi uite-aşa, bolnavul află că iminenta lui moarte era cauzată doar de o încurcătură de acte medicale, determinată de numele său identic cu al nefericitului propriu-zis. Dar Cezar păstrează încă o vreme atmosfera de coşmar în familie, ca să poată beneficia de programul aniversărilor sale lunare. Asta, până ce nevastă-sa, aflând adevărul, îşi varsă asupra lui toată furia rezultată din eliberarea de sub tensiunea indusă de “ireversibila” tragedie familială.

Despre gama largă de situaţii şi personaje care dau farmec romanului Al şaptelea simţ, cititorul în care mă identific e tentat să povestească nonstop, ignorând disciplina legată de dimensiunea unui demers publicistic însemnând marginalii pe seama unei cărţi. De aceea încerc să mă cenzurez asupra cantităţii. Cel care citeşte aceste modeste însemnări pe seama operei unui prozator ilustru e musai să accepte şi că secvenţele prelucrate aici cu mijloacele cititorului comun e posibil să nu fie cele mai reprezentative pentru ceea ce implică o astfel de întreprindere. Prim urmare, numai lecturând personal romanul s-ar putea produce relevanţa efectului deosebit de confortabil şi de hrănitor asupra celui care doreşte asta.

Dar deşi constat că am recurs deja la o formulă de încheiere a demersului meu, realizez că am lăsat în suspensie povestea fantezistă care se îmbină în roman cu partea realistă. N-ar trebui să-i dezvălui finalul, ştiind că eu însumi nu-mi doresc, atunci când mi se oferă rezumatul unei cărţi pe care intenţionez să o citesc, să aflu şi deznodământul. Am s-o fac totuşi, dar foarte sumar. Valentin Raru primeşte, în sfârşit, şi cele mai întârziate două elemente ale miraculosului dispozitiv, dar asamblarea nu-şi mai are rostul. De ce? Fiindcă invenţia, de fapt, nu ţinea de vreo dimensiune extraterestră. Dispozitivul era doar expresia luptei pentru imagine, prin manipulare, a supraputerii statale (încă supraputere, cu toate ajustările teritoriale suportate) din care a făcut parte (şi sub “duhul” căreia încă mai există) şi Basarabia.

Cât despre Urar, armeanul supus experimentului extrasenzorial, acesta s-a dovedit a fi cobaiul unui pseudo-experiment, sfârşind prin a împărtăşi soarta necuvântătoarelor de laborator care-i intermediază omului evoluţia, cu cele două faţete ale ei, aici – numai cu o faţă, nicicum o faţă umană.

NOTĂ: Cartea D-lui Nicolae Rusu, îndrăgitul prieten al comunităţii mele rurale, a fost citită ceva mai de mult. Am întârziat însă cu intenţie (deşi asta sigur a diluat puterea de a o face într-o mai bună rânduială) acest modest gest al meu, ca astfel osârdia mea să fie timidul dar de cititor oferit autorului în preajma zilei sale de naştere, corespondentul unei date identice din anul 1948, când în satul Risipeni, raionul Bălţi se năştea un copil căruia destinul i-a hărăzit să ajungă ceea ce e azi, un redutabil povestitor în domeniul prozei, dramaturgiei şi eseisticii, “…un prozator extrem de viu, cu un stil alert şi captivant” (cf. Theodor Codreanu).

prof. GHEORGHE PÂRLEA 

by

Referinţă Bibliografică

Gheorghe Pârlea – “Al şaptelea simţ”, de Nicolae Rusu, romanul unui povestitor al timpului său/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 23 februarie 2015