Rememorez azi, prin intermediul fotografiilor arhivate în fototeca mea virtuală, clipe oprite din curgere, fulgurații vizuale de timp la care am fost martor mai mult sau mai puțin conjunctural. Nu-i obligatoriu să fiu și eu în fotografii. Cele mai multe sunt opera prietenului comunității mele sătești de la malul Moldovei, dr. Vasile Șoimaru de la Chișinău.
Imaginea/ fotografia poartă în ea substanță atât de consistentă, încât un ilustrator de carte englez, pe nume Fred R. Barnard, a lăsat posterității o vorbă ce a căpătat perenitate, anume că… „O imagine/ fotografie face cât o mie de cuvinte”.
*
Iată, spre exemplu, câteva cuvinte (doar o severă autoimpunere m-a făcut să mă opresc din a continua până la o mie) resuscitate din amorțire și extrase din fotografia de aici.
Poetul, prozatorul, publicistul, tribunul basarabean NICOLAE DABIJA, membru de onoare al Academiei Române, se afla pentru a doua oară la baștina mea. Îi datoram asta profesorului chișinăuian dr. Vasile Șoimaru, prieten al poetului. Ne deplasasem la Soci, sat component al comunei mele, ca să le arătăm musafirilor basarabeni Biserica monumentală, ridicată în acest sat chiar în timpul comunismului, expresie a tenacităţii credincioşilor în a înfrunta ateismul regimului.
Ne-a întâmpinat părintele-paroh Romică Siminciuc, cel care a desăvârşit în perioada postcomunistă această operă închinată Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil. În pronausul lăcașului de închinare, oaspeții basarabeni au primit cuvinte de întâmpinare și lămuritoare de la părintele paroh. Am îndrăznit și eu una-două propoziții “strategice”, anume pentru a provoca arbitrajul Cărturarului cel ştiut ca fiind apropiat de Dumnezeu. Intenția mea ascunsă a dat rezultat. În contextul tematic, poetul adăugă tuşe proeminente acestui tablou de familie spirituală pe care eu îl admiram din afara lui, deşi făceam parte secundară din el.
Cu acest prilej am remarcat vocația de creștin a scriitorului de la Chişinău, atribut moștenit ca pe o zestre de familie, poate de la unchiul său, slujitor cu har şi jertfă al Altarului, arhimandritul care a înfruntat austeritatea Siberiei. Ne-a vorbit sumar de colecţia sa de icoane vechi, în contextul mirării noastre că a descoperit în Icoana Maicii Domnului cu Pruncul de la Biserica din Soci, pe care a sărutat-o cu evlavie, reproducerea desăvârşită a Icoanei omonime de la M-rea Neamţ, icoană făcătoare de minuni.
Si, ca o accentuare a sensului icoanei în experiența sa de creștin, poetul a adus vorba, vădit emoţionat, încărcându-ne şi pe noi cu starea sa interioară, de două întâmplări revelatoare la care a fost martor. Una dintre ele fiind întărirea faptului că da, cine știe din ce mister divin, icoanele lăcrimează. Chezaș la acest gen de revelație punându-se chiar dânsul, poetul, căci a fost el însuși martor la lăcrimarea unei icoane. Ne-a destăinuit apoi împrejurarea în care o icoană din colecția sa particulară era atârnată deasupra căpătâiului fiicei sale. Din imprudență, nu s-a gândit că sfoara de care atârna icoana poate fi vulnerabilizată de greutatea masivității ei. Și imprevizibilul s-a produs în timpul nopții: s-a desprins din legătura cuiului. Însă asta s-a întâmplat imediat după ce plăpânda lui copilă își ridicase de pe pernă capul, trezită din somn de un vis-coșmar.
Regretatul scriitor și fruntaș al luptei de dezrobire spirituală a românilor basarabeni a revenit de mai multe ori la Miroslovești, crâmpei de plai aparținător nucleului de geneză a statului feudal Moldova, parte componentă a Vetrei Mari a românității. Iar tribunul, patriotul pe care îl știm, nu putea să nu rezoneze la asta, să treacă fără a recepta semnificația locului cu ochiul inimii, „ochiul al treilea”, resortul de excelență întru metaforă al poetului de la Chișinău. Si iată proba: “De vii o dată la Mirosloveşti,/ la apele Moldovei te încearcă bucuria/ că tu, basarabeanul, singur nu mai eşti,/ că e cu tine toată România.” (Nicolae Dabija).
Gheorghe Pârlea
by 
Array
A trecut ceva timp, de la atacul informatic direct, de foarte rea-credinţă, prin care revista universală de creaţie şi atitudine culturală ARMONII CULTURALE (www.armoniiculturale.ro, înfiinţată la Adjud în februarie 2011), a fost desfiinţată aproape în totalitate. Dispariţia din spectrul online a acestei reviste, devenită în scurt timp valoroasă, prin numele care şi-au adus contribuţia la construirea acesteia, a constituit un real motiv de regret pentru cei peste 900 de colaboratori, de pe cinci continente. În perioada activităţii sale online, revista Armonii Culturale s-a constituit într-un pol pozitiv de atragere a scriitorilor valoroşi, atât din ţară, cât şi din diaspora..