Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » ESEU » Gheorghe PÂRLEA: Valeria (Micle) Sturza și duhul eminescian, la Boureni (III)

Gheorghe PÂRLEA: Valeria (Micle) Sturza și duhul eminescian, la Boureni (III)

Valeria moștenea frumusețea și înclinațiile artistice – în speță, muzicale și poetice – ale mamei sale. Veronica, mama, își ducea greu frustrările în privința ratărilor personale, căci vocea ei, unanim apreciată la probele ocazionale, atrase atenția unui reprezentant al Operei italiene, care îi propusese un contract pentru o perioada nedeterminată, urmând să colinde cu trupele celebrei Operei Occidentul și Orientul, pentru deplina sa formare și recunoaștere. Mamă-sa a decis însă că alternativa cea mai bună era măritișul precoce cu reputatul profesor, rectorul Universității ieșene, și sedentarizarea în urbea lor adoptivă. Veronica insistă așadar să compenseze regretele legate de propriile aspirații, nu fără a gusta și ea din bucuriile acestor așteptări, prin împlinirile Valeriei. La 20 martie 1886, Veronica îi scria lui Titu Maiorescu, cerând sprijin pentru studiile de canto în străinătate ale Valeriei. Îl ruga să intervină la regina Elisabeta, sperând în solicitudinea acesteia, căci regina era recunoscută pentru mecenat. Veronica și fiica au fost chemate la București, spre a profita, pentru Valeria, de venirea în țară a celebrei cântărețe de operă Elena Theodorini.

Devenită studentă la Conservatorul de Muzică din București, Valeria debuta la sfârșitul anului 1886 în rolul titular din „Fra Diavolo”, opera în trei acte a compozitorului francez Daniel Auber. I se remarcă frumusețea și întinderea impresionantă a vocii, ceea ce a contat în a accede la Școala De Belcanto din Paris, ca elevă a reputatelor profesoare Rosine Laborde și Caroline Pierrot. Timp de cinci ani, Valérie-Nilda (numele de scenă) a fost asociata celebrei Elena Theodorini, prima divă a liricii românești, evoluând în distribuții și turnee pe marile scene ale Europei.

A avut prima căsătorie la 26 de ani (1892) cu Nicolae Gh. Nanu, avocat, 34 de ani, domiciliat în Iași str. Carol nr. 33, fiul lui Gheorghe (Iordache) Nanu, fost senator liberal în Colegiul II, și al Mariei Nanu, de profesie „liberi”, domiciliați în comuna Siliștea, județul Neamț. Până la divorțul celor doi soți (1896), Valeria naște doi copii, pe Graziella și pe Fănel/ Fănică.

Căsătoria cu Nanu intrase într-o discretă criză, perioadă în care Valeria îl cunoscu pe Dimitrie-Mihai (Popovici) Sturza, devenit în ianuarie 1895, din fiu nelegitim (mama fiindu-i Aglaia Popovici), fiul cel mare al prințului Grigore M. Sturza (Beizadea Vițel), naturalizat și înfiat fiindcă singurul moștenitor legal al prințului (Grigore, și el) se sinucisese din eșec în dragoste.

Între timp, Valérie-Nilda revenea pe scenă, interptetând rolul titular din „Carmen”, de Gerges Bizet (aprilie 1900), la La Grand Théâtre din Versailles, primind elogii generoase: „…excelentă mezzo-soprană, interpretare ireproșabilă, temperament violent, perfect pentru dramatismul rolului, jocul unei experimentate actrițe de comedie…”.

La conacul de la Boureni se va instala în 1903, puțin înainte de căsătoria cu numitul moștenitor al Sturzeștilor. Valeria îi născuse acestuia (la București, în 1902) pe Grigore Căpitan Dimitrie Sturza (din relația încă neoficializată). Căsătoria s-a legalizat în 1904, conform Actului de căsătorie Nr. 35/24 oct. 1904 din Registrul Stării Civile aflat în arhiva Primăriei din Cristești, jud. Iași. Cei doi copii din prima căsătorie sunt recuperați de mamă de la tatăl lor și crescuți la moșia de la Boureni. Îl naște aici și pe Mihai, al doilea copil al familiei Sturza.

Stabilirea familiei Sturza la Boureni, se pare, a fost dorința expresă a fiicei Veronicăi Micle de a fi într-un areal de proximitate cu mormântul mamei sale. Poate va fi contat și faptul că meleagurile acestea moldave îi erau familiare din copilărie, când revenea la căsuța de sub Cetatea Neamțului, locuință înstrăinată târziu, când Valeria avea douăzeci de ani. Viețuirea urmă să se deruleze la conacul aflat pe locul Școlii Generale de azi. Aici e de luat în seama și probabilitatea (susținută de scriitoarea Elena Vulcănescu) că, încă înainte de căsătoria cu Dimitrie Sturza, Valeria era deja proprietara moșiei de la Boureni, cumpărând-o la o licitație impusă de grevările prințului Grigore M. Sturdza, zis Beizadea Vițel (tatăl viitorului soț), decedat la 13 ianuarie 1901.

La Boureni, pe la 1900, dealul de la răsărit de moșia Sturzeștilor era acoperit de pădurea seculară de foioase, cu arbori falnici, între care, răzlețite, și conifere. La marginea vestică a pădurii, pe coasta dealului, se afla ( încă se află) Schitul legendar care, după inscripția de pe un clopot mai mic, dăinuia de pe tipul lui Dragoș-vodă. În 1843, suprafața moșiei Boureni măsura 2.240 ha, iar cheltuielile pentru întreținerea Schitului erau pe seama stipendiei oferite de moșierii Sturzești, angajament perpetuat și de noua familie a Valeriei.

După căsătorie, consortul Valeriei plănuise să-i ridice soției aici chiar un palat. Angajase arhitect străin și începu prin a amenaja un drum care urma să lege drumul Băii (fragment din șoseaua de azi E85) de zona Schitului, în vecinătatea căruia urma ridicarea palatului. Un meșter din satului vecin Soci, pe nume Hărățu, trecuse deja la croirea șleahului de drum, când, nitam-nisam, prințul Dimitrie se răzgândi. Intervenise o criză financiară care-i afecta grav avuția. Șleahul de drum proiectat a fost numit, o vreme, „Drumul Cucoanei” și pe el, copiii satului scurtau calea când aveau poftă de scăldat în Moldova, râul care, în preajmă, la Timișești, primește ca afluent apa cea „frumos curgătoare și limpede ca cristalul”, respectiv Ozana lui Ion Creangă. (Va urma)

Gheorghe Pârlea

Notă: Bibliografia va fi atașată ultimei subunități postate.

Foto: Dr. Vasile Șoimaru (Satul Boureni – panoramă a văii Moldovei, străjuită de Masivul Ceahlău)

Facebooktwitterby feather