Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » ANIVERSĂRI » Happy Birthday, FLORICA BAȚU ICHIM! (13 aprilie, 1944-4 septembrie 2010) – Un buchet din poeziile poetei

Happy Birthday, FLORICA BAȚU ICHIM! (13 aprilie, 1944-4 septembrie 2010) – Un buchet din poeziile poetei

Happy Birthday, FLORICA BAȚU ICHIM!

(13 aprilie, 1944-4 septembrie 2010

Un buchet din poeziile poetei

ÎNTOARCERE

Mă întorc
la porţile morţilor noştri
modelată în drum
şi în rugi;

să nu întrebi:
plecări de bătrâni
spre lumină
alunecă-n frunze de nuci

Îngenunchez
la icoana de-argilă
prohod
la prohoduri lipind

cu-aceleaşi spaţiu
ţesut în cuvinte
cobor
spre Danubiu
din Pind.

STATUIA

Măreaţă sau umilă
– veşmânt pentru sentimentele altora –
fără un gest,
o lacrimă,
un ţipăt,
aşteaptă
să fie şi ea dărâmată.

Doar uneori,
când vântul o atinge,
argila tresare:
-Am fost om!…

Şi se face, la loc, nepăsare.

ULTIMA STEA

Culegeam amândoi constelaţii…
şi la ultima stea,
când s-a stins sărutarea
cum îşi sting ciocârliile cântul,
rămăsesem în braţe
numai cu ploaia,
numai cu vântul.

SCAUNUL GOL DINTRE NOI

Poate-ar fi fost un cuvânt
Sau o simplă atingere de mâini,
Dar scaunul gol dintre noi
Ne oprea
Mai mult decât hotarul
Dintre somn şi adevăr.

Poate-ar fi fost un gest
Sau un drum spre visare,
Dar scaunul gol dintre noi
Ne durea
Mai mult decât muşcătura
Prietenului transformat în şarpe.
Poate ar fi fost un sărut,
Dar fiecare
Aştepta ca celălalt să sfărâme
Scaunul gol dintre noi.

TRENUL

Îţi aminteşti?
Era un tren ciudat…
Omul în alb manevra semaforul
iar undeva,
într-un vagon oarecare
taxatorul
cu haină de vise,
ţesută de soare
presăra printre aştri bilete.
Eram pasageri clandestini,
mâinile noastre
se contopeau într-un singur bulgăr de agilă,
cuvintele
– bătrâni osteniţi –
poposeau pe o filă.
Ne-mbrăţişam
– salcâmi înfloriţi evadaţi din legendă.
Prin vorbe
prin gesturi
în fiecare gară plăteam o amendă.

DANS

Nu ştiu când,
dar odată
am să-mi desfac pletele negre
şi am să dansez printre ele,
cu ele,
până când văzduhul
va fi plin
de pletele mele negre,
până când universul
va fi negru
negru intens,
ca intensitatea primei iubiri.

ÎNTOARCERE

Într-un amurg,
lâna de aur s-a desprins de catarg.

Speranţele
s-au răstignit printre valuri,
timpul
s-a înecat
odată cu
ultimul stol de lumină.

…şi ne-am întors bătrâni înapoi…

ORĂ

Când luna se leagănă în cais
despletim amândoi primul vis.

Fără să ştim, în vuietul orei,
deschidem o cutie-a Pandorei.

DE CE?

Mergeai
mângâind salcâmii din drum.
Mă strecuram printre cireşi
ca un fum.

De ce n-am zâmbit
aceluiaşi pom înflorit?

IUBITUL

Iubitul nu a existat
sau a fost un om oarecare,
Poate chiar un salcâm
în crengile căruia
am aruncat veşmintele negre.

Iubitul nu a existat
sau a fost un nor alb
în care zefirul, din joacă,
modelase o inimă.

Iubitul nu a existat,
sau a fost un desen
făcut de o mână de copil
jucăuşă.

SEARĂ

Nu plânge, mamă:
tata-i cu noi
a plecat să aprindă lumină sub iarbă
şi se-ntoarce-napoi.

CA NORII ALBI

Ca norii albi
obosiţi de drumul prin stele.
uneori
ancorau la ţărmuri vapoare.
Noi,
de pe mal,
îi iubeam pe bărbaţii aceia
culegători de furtună
ale căror braţe
legau de catarg uragane.

Nu ştiam,
nu încercam să ştim cine sunt
soseau în amurg de pe valuri
să poată iubi pe pământ.

Dimineaţa,
femeile,
vedeau doar catarge-azvârlite pe cer
ca turlele bisericilor
prin care
flutură nunţi de eter.

MATURIZARE

E vremea
să ucidem cireşi,
leagănul
a rămas
negând printre crengi
bărci de hârtie se-mpiedică-n valuri
trotinete
lunecă
pe asfalt,
mingea
s-a rostogolit printre noi şi e seară…

e vremea să ucidem cireşi.

RUGĂ

Se scaldă cucuvelele-n sunet:
unul din noi
va trebui să ne uite.

Doamne,
lasă pasărea aceasta nemodelată
sau nu o-nvăţa să mai cânte!

JOC

Eu ţi-am spus: „Te iubesc!“
Tu mi-ai răspuns: „Ştiu!“

Tu mi-ai spus: „Te-am trădat!“
Eu am uitat să-ţi răspund.

Timpul
A râs
Şi ne-a spus: „Iadeş!“

AER

Într-o zi
vom arunca în aer toate gările universului
vom sfărâma fiecare peron, fiecare sală de aşteptare
(să nu mai existe revederi, despărţiri,
paşi împleticiţi pe treptele vagoanelor)

… apoi vom spune: „da capo!“

DRUMUL

Pe drumul acela ciudat,
punct de plecare
ţâşnit din argilă
punct de sosire
suspendat
între noi
şi primele fire de iarbă,
pe drumul acela ciudat
– îţi aminteşti, iubite? –
culegeam alune.

Eu eram ploaie,
tu erai vânt…

BUCURIE

Ai venit!
Din oglindă-mi zâmbeşte
Un cireş înflorit:
– A venit!

PANTEISM

Fiecare mort – e un pom.
Fiecare pom – e un mort.

Fiecare tulpină
e un braţ fugit din pământ.
Fiecare trup de iubit
e o tulpină mai caldă.
Fiecare pereche de buze
se transformă într-o frunză.
Fiecare frunză
e o sărutare.

Unde să te caut?
Cum să mă îmbrac?

SEARĂ

Să megem, Gretel.
se face seară,

pe străzi
am aruncat
în fiecare pom câte-un an:
braţele se îmbracă în negru –

se face seară, Gretel,
începe câmpia…

NEÎMPLINIRE

şase ore pe zi
sunt copil;
privirile mele
desenează azurul
aruncând printre nori chipul tău;

şase ore pe zi
sunt mişcare:
fire de nisip
copiind
linia planurilor tale
…luni,
marţi,
miercuri…

trec zilele mele
numai cu douăsprezece ore.

C NTEC

Alte priviri te-or duce pe oceane,
cu bărci de vise printre amintiri
şi alte mâini
îti vor întinde, poate,
în zori
abia-nfloriţii trandafiri.

Tu
vei porni pe drumul din legendă
alături cu alte gânduri de femei
din alte plete-ai să culegi luceferi,
în alte buze ai s-aprinzi văpăi.

E toamnă. Razele de lună
au împietrit în ramuri de argint;
doar Solveig
cântu-şi leagănă-ntre stele:
– Vino iar,
Întoarce-te, Peer Gynt!

ÎMPREUNĂ

Poate într-o noapte,
poate într-o zi,
spaţiul dintre noi va muri.
Timpul
gonit înapoi
şerpuind printre noi,
ne va contopi într-o singură oră.

Din soare, din lună,
ne vom naşte împreună,
vom muri împreună.

F NT NĂ
pentru Mitrel

Să ne rugăm împreună,
până când,
cumpăna
se va rupe între doi.

Una din mâini
se face mistrie

– care din noi
va fi creatorul
şi care zidirea? –

Am ajuns la fântâna meşterului Manole,
de unde nu mai există întoarceri.

O CLIPĂ

O clipă
privirile noastre s-au întâlnit
în crengile aceluiaşi măr înflorit.
Dar am rupt poezia şi-am aruncat-o în vânt
înainte de-a scrie întâiul cuvânt.

SEARĂ CU CEAŢĂ

Seară cu ceaţă
în care oamenii nu se văd
dar tot nu se simt mai străini.

Seară cu ceaţă
în care visele
nu se mai pot înălţa
lovindu-se de nepăsare.

Seară cu ceaţă
în care buzele se opresc
înainte de-a spune cuvântul
ce-ar trebui să unească.

…Seară lumească…

DACĂ

Dacă ai fi lângă mine
– lumină târzie –
poate-am găsit al doilea cuvânt
la prima mea poezie.

PRIETENEI MELE

Ana Maria
cireşele s-au copt

buzele noastre
nu se mai întorc
înspre ele
degetele
nu se mai înalţă spre vulturi.
Poteca a murit
sau
poate-i pierdută
în
basmul cu zâne,

paşii
se-ntorc pe alte poteci.

Numai
în insula noastră, Ana Maria

plopul mai cheamă
– drapelul iubirii
şi insula fuge în alt anotimp.

TRANSCENDENŢĂ

Trupurile noastre
– bulgări de argilă
printre rădăcinile pomilor –
din nou
se vor căuta:

Şi poate odată,
un îndrăgostit
va modela o statuie a iubirii
fără să ştie
că sub dansul degetelor,
evadate din groapa comună,
lutul meu,
lutul tău,
se cunună.

AŞTEPTARE

Mi-e teamă…
Fluidizantă,
noaptea picură în raze,
în fluturi,
în flori,
cernindu-le.
Umbre sărută poteca,
o-nvăluie,
o ascund,
iar undeva
crengi de salcâm se îndreaptă spre cer,
ca braţele îndrăgostiţilor
care-aşteaptă aceiaşi iubită.

Vino!
Doar tu mai păstrezi între pleoape
O fărâmă de zi.

ÎN FIECARE ZI

În fiecare zi
oamenii pierdeau amintiri.

Alergam în urma femeilor
să le dau înapoi
umbrele paşilor,
umbrele buzelor,
găsite pe străzi.

Încercam să redau tuturor bărbaţilor
unduirile trupurilor
pe care le-au pierdut
fără să ştie dacă le-au avut vreodată.

Şi urmele amintirilor de bărbaţi,
urmele amintirilor de femei,
se contopeau în privirile mele
născând simfonia tăcerii.

RIŞCA

Mi-am aruncat iubirea în nori
şi am început
să aştept:

– Vei veni?
– Am pierdut?

EU NU ERAM

Oamenii
hoinăreau printre stele,
mângâiau luceferi
şi uneori
încercau să iubească.

Dar eu,
neştiind că trebuie să mor,
nu avusesem timp să mă nasc.

ÎNFR NŢII

Iubesc înfrânţii,
pentru visele pe care le-au pierdut
la jocul de cărţi
sau poate
le-au modelat pe-un trup de femeie.

Iubesc înfrânţii
pentru nopţile
de care nu-şi mai amintesc,
pentru serile
în care
se transformau în flori de gutui
gonind înapoi dimineaţa.

Iubesc înfrânţii
pentru că eu,
eu pendulez între învingători şi
înfrânţi,
fără să pot deveni un învins,
fără să pot învinge vreodată.

POSTUMĂ

În buzunarele unui mort
s-au găsit:
un vis,
un chip
şi-un sărut.

Printre ele, integre,
alergau nebuneşte
amintirile albe, amintirile negre.

NOAPTE

Noaptea,
străzile invadează oraşul:

…străzi cu paşi de bărbaţi,
străzi cu paşi de femei…

Doar undeva,
într-un bulgăr de cer
sculptat în tăcere,
paşii se-mbrăţişează,
trotuarele fug de pe o stradă pe alta
şi nu mai rămâne
decât o linie modelată în lut,
de pe care femeile
dimineaţa
îşi culeg amintiri.

VEŞMINTE

În amurg
femeia bătrână bate la porţi.
Copiii,
speriaţi
că hainele o iau la fugă înapoi,
încep să le vândă;

părinţii
fură hainele bunicilor

iar aceştia,
pentru a muri puţin mai departe,
îşi aruncă veşmintele-n nori.

ANII

Nu mă atingeţi,
nu mă priviţi!

Fiecare zi
– o graţie verticală;
fiecare noapte
– o graţie orizontală.

Douăzeci şi trei.

Pădure de zile,
pădure de gratii.

RANĂ, LUMINII…

Rana zăpezii apasă privirea –
au mai rămas întrebări…
mai dor tăinuiri…

Marea
se zbate
să scape
de lună,

Luna chemând,
mai adânc…mai adânc…
peştii se zbat
să tacă-n adâncuri,
mai naşte-o nervură…în algă…în cerc…

Luna chemând se ridică în alge
meduze o strâng…o sărută…o strâng…
imaginea lunii se sparge de pietre
mai naşte o rază
din piatră,
ţipând,

Imagini de raze se sparg printre solzii
bătrânului peşte, adânc înnoptând –
şi luna o cheamă…şi luna o cheamă…
marea se zbate să scape, puţin…
peştii se zbat
să rămână în valuri,
peştii mai mici… tot mai mici… tot mai mici…

Peşte bătrân,
înnoptează în sine
luna-i se sparge, în solzi picurând
şi nu ştiu…şi nu ştiu…
nasc cumpeni în taină,
racii se cer, pe cer luminând
meduzele cheamă… rechinii cuvântă…

Rechinii lucesc,
de lună
pe trup.

Peştii părinţi
se roagă la alge
alge la valuri
şi valuri
la lut,
Şi lut la nisipuri…nisipului, încă…

Peştii părinţi
se întorc în tăceri…

Şi Luna îi cheamă…şi lutul…nisipului…
alge se roagă preapeştilor seri
Şi peştii se roagă…şi peştii se roagă
şi noapte şi noapte şi noapte în mări
şi peştii se roagă şi peştii se roagă
şi creşte chemarea
de lună, de zări
şi peştii se roagă în rugă de peşte,
bătrânilor peşti, se întorc, întrebând,
şi peştii se roagă, se roagă, se roagă –
Luna se zbate în colţuri de luni,
peştii se roagă, în solzii de peşte…

Întoarce năvodul… Lină, lumină,
peşte primar zămislind din lumini,
peşte curgând…
în ceruri? în ape?
…Peştii se roagă, se roagă adânc,
şi noaptea-i durere…Şi raze…şi noapte…
şi peştii se roagă şi-i noapte…şi frig…
şi peştii se roagă…, se roagă…, se roagă.

Luna se bate cu lină lumină –
Peştii se roagă…şi peştii au vânat
e noapte-n grădini…în arbori…în ape…
peşti au adormit…au uitat…au uitat…

E noapte în ziuă…tot tremură noapte
în trupuri de peşti… pescarii jelesc
…Şi luna îi cheamă…îi cheamă…îi cheamă.
În trupuri de peşti, pescarii jelesc
şi Luna îi cheamă, îi cheamă, îi cheamă…
Lină lumină, lină lumină,
peşte primar adânc dinspre cer,
lină lumină, lină lumină,
peşte primar adânc dinspre cer,
Lină lumină, lină lumină…

…peştii plângând şi plângând şi plângând
şi noapte…tăcere…tăcere…şi noapte –
peştii rugând şi plângând şi rugând –
suliţi de lună împung printre solzii
ca boabe de vii, în mări,lăcrimând…
lină lumină…, lină lumină…

Bătrânul pescar se întoarce pe mare…
marea-l primeşte…îl bate…îl vrea…
şi-l cere…şi-l bate…şi iarăşi îl cere;
marea se zbate, se zbate în ea
şi luna o cheamă…, o cheamă, nebună;
Pescarul bătrân o opreşte în ea
şi luna o cheamă, o cheamă, lunatec.
Pescarul se roagă… şi peştii îl cer
şi marea se roagă, nebună, la cer,
şi luna o cheamă…, pescarul, opreşte…
…şi totul e zbor…şi totul e gând
şi totul e teamă de zbor şi de frâng
Şi totul e teamă şi totul e rugă
şi totu-i a fi şi a fi şi a fi.

…Lină lumină… Pescarul, năvodul,
peştii curgând…în adânc…din adânc…

MELC

Dintru somnu’ de adânc
mă trezi de cu descânt,
dintru somnu’ de vegheri
mă trezesc de cu mai ieri…

– Melc, melc, codobelc,
tu ai sânge-n pe sub casă…
– Uite: …las’. Ascultă: …lasă.
Cer înalt, tot mai înalt,
suliţi joacă zări asfalt,
Soare-adânc, tot mai adânc,
casă leagă zări oblânc
uite stele-nsevuind
chicotind
reamăgind
uite nour alb de nor –
luce lună în ulcior…

Uite
mână-n
cer
stăpână,
uite ceru’ lângă talpă
(pentru talpă, cale calpă) –
haide, vii? nu vii?…te-aştept…
cerul drept…, adâncul drept…

– Melc, melc, codobelc,
cine mie te-a trimis?
– Cerc
înscris
în cerc
înscris,
mai adânc…, tot mai adânc…
în departe se răsfrâng
în departele de stâng…

– Melc zăblâng…tot melc zăblâng…
pentru că mă scoli din somn?
umflă iarnă-n
viforeană
timpii-mi vin
din declin,
albul bate
din răzbate –
îmi e frig…mi-e frig de gheaţă…
uite lună cum îngheaţă
peste cerul îngheţat…
în păcat
adun păcat –
e pătratul numai frig…
melc, plăpând, de pipirig…
nu mai vin…hai du-te…lasă…

– Trece melcul lui prin casă.
M-auzi cerul cum se lasă
tot aproape, pentru tine…?
Uite timpu’ce te vine
în fântână…în pridvor…
stea zbătândă de cocor…

– Mergi încet…atât de-ncet…
– Duc lumină în brădet,
printre seve ţipă ziuă
se sparg zările la piuă
în adâncuri timpii mor –
creşte jertfă în prior…

– Melc, sărace…und’te duci?
– Preste nuci…
să moară nuci…
Înflorească numai ziuă
(ziuă, Ziuă, Sfântă ZIUĂ)
când pământul cuminecă
să culeg duminecă –
O Duminecă mereu
dintru drum de curcubeu…

-Haide, hai la Dunăre,
Îţi dau apă tulbure…
-Drum de ape limpezind
nu m-aştepţi dintru’colind?
Tu nu ştii? nu ai aflat?
moare timpu’ blăstămat
nască timpii pentru vii…
– Au nu vii
din Sânt’Mării?
Melc, curate… m-am pierdut…
ceasurile-au fost stătut,
în adâncuri de spirală
trec, cu luna tot mai goală;
în de-a stânga de spirală
timpu’mi-e de oră boală…

– Uite: …las’. Ascultă: …lasă
– Hai cu mine-n pe sub casă.
De cu vineri în adânc,
doare bocet la oblânc,
de trei zile creşte noapte
până ceasuri s-or fi coapte,
de trei ceruri, timpu-i gol
pentru timpii de ocol,
de trei nume, numai Eu…
…doare jertfă-n curcubeu…

– Melc prieten, nu-nţeleg…
– Se plămadă timpu-ntreg…
– Melc iubire…este frig…
– Şi te strig…şi te tot strig…
dintru lume, printre lume,
(doarme mare de cu spume)
dintru lume de zălog
(…uite rugă de olog)
dintre timpii ce se sorb
(…uite rugă de cu orb)…
– Melc Părinte…nu-nţeleg…
– Plus
întreg
înalţă
’ntreg
(…este junghi
în triunghi…)

((……………………….…………..))

…Du-te, vezi: la Dunăre
nu-i mai apă tulbure…

SEARĂ LUMEASCĂ

Autoportret
plus,
încercând înspre plus.
argilă în nume, posibil de cumpeni…

C NTEC PENTRU CEL CE NU-I

Zburătorule, mi-e teamă…
S-a frânt codrul de aramă
şi inelele se mint…
Creşte codrul de argint,
creşte dorul de frunzar…
Zburătorule, în zar
doare drum şi drum de foc…
Râd potecile în joc

Cin’te minte a chemări?
Solzi de şarpe, dans în zări…
Cin’te minte a păduri?
Zâna zilei printre furi…

– Spune-mi, tată, unde-i drumul?
– Mestec ceasul cu uiumul…
– Trup de floare, cum să-l chem?
…şi petalele se tem…
– Drum de melc, cum să-l descânt?
…trup de dor, trecut în vânt…

Zburătorule, mi-e teamă,
s-a frânt codrul de aramă
şi inelele se mint…
Creşte codrul de argint…

RĂNI DE CIREŞ

Cu cât încerc spre tine
aluneci mai departe
– o rană-i întrebarea
în trunchiuri de cireşi –
mi-e teamă să chem ziuă
din ramuri, prealumină
coborâtoare-n linii
prin timpii tot mai denşi
Mi-e teamă de răspunsul pe care dimineaţa
încet, îl modelează şi-n coarnele de melc.
E-atâta noapte-n mine;
duc stelele în doliu
închise în tăcerea balaurului cerc.

Dar cum să-mi neg argila?
Vreau unduiri de soare
cu ramuri de lumină să-ntorc înspre a fi
…e frica de-ntrebare?
În mine, cine plânge?
…sau poate-n cumpănire
duc frica de a şti…?

ZONĂ PĂG NĂ

Zonă păgână, târziul de-a scrie
când totul-i oprit în lacrimi şi dor
când cerul murdar
cerşeşte la colţuri
şi pomii se-ntorc
în lut fără rod.

Frică de ziuă se zbate în trupuri
doar câinii jigăriţi
prin ore călcând
a gard putrezit la margini de curte
şi casă
cu gând de chirpici.

Dar unde e câmpul şi iarba şi zborul?
Omida se coace în palme de grâu
şi bulgării ţipă
şi ţipă sub aer
şi mor albatroşii de alge striviţi.

De unde e cerul şi apa şi dorul?

SĂ NINGĂ

Iubirea noastră de astăzi pe mâine
cât de ciudat ne întoarcem în petale –
de ce neapărat
să ningă, să ningă,
şi pomi îmblânziţi de atâta zăpadă
pe garduri tac straturi de alb şi de alb
cu ce am greşit în urmele şterse?
o stradă
şi frica de drumuri
şi drum –
culoarea zăpezii pe cizme şi altfel.

Pantof de bărbat
întrebări de femei
şi iar paralel şi iar împreună
şi gheaţa şi gheaţa şi gheaţa-n copaci
şi mâinile calde
pe trupuri de lună.

Se zbate un lup în frica de nouri
şi câinele urlă la cer fără sens
auzi câtă gheaţă coboară în trunchiuri
şi pârâie stâlpii albastrului dens.
Vino: e clipa adâncă de linişti –
doar noi mai putem să oprim înnoptări!

CLIPĂ, CU NOI

e ceasul
în care se frânge tăcerea
păienjenii coboară în margini de timp-
auzi
cum se zbate
în flori,
liliacul
auzi în nervură cum urcă nervuri…?

ce zări s-au întors,
în pragul-ntomnării,
ce linişti din nou, ne zidesc în lumini…
auzi
cum în frunze
se naşte
culoarea,
auzi în petale cum plâng vremuiri…?

…Clipa aceasta…adâncă…adâncă…

CLIPĂ, ÎN DOI

dacă ai şti
cât de mult
clipa mea se cere spre tine
înserarea
ar uita să bată în luturi,
frigul oprit ar naşte lumini
e-o teamă de naşteri
nervurilor oază –

dacă ai şti
anotimpul
s-ar lăsa mai altfel pe arbori
şi mâinile noastre ar muri pe lumini,
– luminile-ar naşte şi mână şi trupuri
Şi glas şi privire şi gând şi tăceri-

dacă ai şti
iarba
ar plânge sub talpă
şi-adânc bucurie în seva de zi –
dacă ai şti
s-ar dărâma universul…
…şi-ar naşte un altul,
din noi
pentru noi!

DOR

mi-e dor…şi nu mai ştiu să spun…
se zbate vântul,
încă
în trupuri de alun
(e-atâta cald în palme…
…şi palmele se-ating)
dinspre adâncuri, încă, zăpezile se sting –
şi cum să chem?…

…m-aştepţi? nu ştiu să vin…nu pot…
e clipă de tăgadă salcâmilor înnopt
şi urcă
a lumină
tăcerile din noi…
e cerul
frânt în palme…şi pâine, pentru
noi…
se colorează-a lună…şi urcă,
lună,
nouă…
ne mai rămâne gândul…
şi chipul prins în rouă
şi trupul prins în arbori
(…şi urme în câmpii…)
mi-e dor atâta dor de tine………!
(……………………….) nu vii…?

OGLINDĂ ÎN NEGRU

ce lene…
adânc, mă cheamă mocirla…
sunt viermi…
lipitori…
un şarpe de bălţi…

ce zbucium…
înalţ strigări de albastru…
păsări chemând
văzduhului dălţi.
vântul porneşte…
mă frige…
mă cheamă…
adânc, se agaţă de mine brădet.
oglinzi pentru cumpeni…
şi baltă
…văzduhul…

*
mai cresc cu o frunză, încet, mai încet…

PUNCT

Există – fiinţei există închideri,
timpul
se-nchide în sine,
plângând,
floare a noapte iubind a lumini;
drumuri se-nchid întru ele –
lumini ale florii
oprite
în coajă de ghindă –
linii,
infinitele linii oprite în punct.
Nu mai e nimic de-aşteptat
– stejarii aşteaptă… aşteaptă… –
sunt om,
mai am un singur drum
numai unul:
Infinitul…Imensul…

Şi nu ştiu…
e Noaptea
sau
Explozia ghindei?!

CALEA FRIGULUI

Şapte iepe drumuri sug
ierbilor sub tăvălug.

Peste ape cu odihnă,
cale-pâine înspre tihnă,
cu făclii curgând a vale.
Cale multă…multă cale…

– Babă Radă, und-te duci?
– Semăn nuci, semăn nuci…
Dincolo de vale mută
obosesc pentru cucută.

Frunză bate dor de ram:
am o floare…n-o mai am…
Plânge plopul lângă geam:
am frunzare …nu mai am…
Şi alunec întru timp:
frică frig de anotimp –
Şi alunec înspre floare:
frică n-are, frică soare –

Poate baba cu descântec
a lăsat o teamă-n cântec,
poate baba „până când“
să pornească şchiopătând.
Ştie baba până-n stele…!
printre ele…fără ele…
Poate-n lut se culcă una…
Ştie baba, câte luna…!

– Hai la baba să ne spună!
– Seară bună…nu-i a bună…
– Hai la baba să ne spele!
– Trei surcele, sprâncenele…
– Hai la baba să ne culce!
– Teiul dulce, somnul dulce…

Sub acoperiş de nori
straturi iarbă, straturi flori…

– Babă Radă, ce mai faci?
– Puii mamii, dau colaci!

SINGURĂTATE

noapte ciudată în duhul fântânii
braţul acesta mă cheamă intens –
bulgări în cer – stele, frunze
câmpul concret
în stele strivind.

adânc zodiac
întors în spirală
pe stele dormind târziu scarabeu
doar iarbă aleargă
din iarbă
în iarbă –
mi-e dor de fântână în timpii
uscaţi…
…de ce întrebaţi?…de ce
întrebaţi?

VÂRSTĂ PRIMARĂ

Soare!!!
Pleoapele cad pe gene de lună
pietre întorc luminii câmpii –
razele vârstei primare se zvântă…

Tac. Îmi e dor…Lumini lunecânde –
mai cresc înapoi cu un cerc de lumini,
copacul se frânge de-atâta tăcere –
degete râd…şi râsuri visează…
Lumină, pe gene… departe…
departe…
mai scad cu un unu…, mai scad cu un
doi
urc cercul de cercuri…în centru,
lumină,
raze râzând în plete…, pe trup –
sunt rază…sunt zâmbet…rază
dansează
alb înscriind, în stele de lut –
sunt dansul…
sunt raza…
sunt steaua din stele…
(adânc…, mai adânc…)
(mai adânc!!!…mai adânc!!!…)
sunt clipa…sunt iarba…nervura de
nour.
şi sunt om!
şi sunt om!
şi sunt Om!!
…şi SUNT OM!!!!

*
*
*
…Raze ciudat îmi leagăn în gene –
E vremea să urc…

ZBUCIUM

această iubire târzie în mlaştini
albastru exact cădea pe nisip
nufăr zbătând în lacrimi noroiuri –
zenituri
în trupuri de algă
tu…
niciodată
lumină şi noapte.
şi vuiet frunzare… şi tăceri…şi
tăceri…
noi înspre noi…şi noi, niciodată…
…zbucium de iarbă, zbucium de
meri…
adâncă iubire târzie în stele
nisipul exact cădea peste cer
noroi înstelam a lacrimi de nufăr –

în linii de algă,
zenit…

Facebooktwitterby feather