Vorba (I)
Nu e vorba decît că s-ar putea
încă o dată şi încă o dată
odată pentru totdeauna
să nu mai fie vorba
niciodată.
Să nu mai fie nici o vorbă.
Nici măcar despre ce
am vorbit adineauri.
Chiar adineauri
cînd ne-am închipuit
cu vorbe
că acum
acum-acum o să fie vorba
despre ce am vrea noi
să ne fie azi
vorba.
Dar uite că tocmai acum
şi tocmai aici
mai cumplit de fulgerător
decît îmi şoptesc
aceste vorbe despre vorbă
vine o vorbă
că iar n-o să mai fie vorba
despre nimic
că iar n-o să mai fie
la locul ei
nici o vorbă
în limba română.
Nici măcar
nenorocita de vorbă
care ne urlă la toţi
peste tot
totdeauna:
E vorba!
Între
Între întristările mele şi seara aceasta
între predispoziţia cronică
spre o răvăşire care nu-şi poate fixa poziţia
şi propoziţia din urmă
între întrevederea mea cu Doamna Moarte
din fiecare enunţ
şi analfobucuria la care tot renunţ
prin scris şi numai prin scris
între condiţia mea de muritor de rînd
şi ultimul rînd la eternitate
între ceea ce fac şi ceea ce-mi urlu
în gînd că încă se poate
între
AJUNGE! şi
LASĂ-TE DRACULUI DE LITERATURĂ!
între ne
norocirea mea şi foarte patriotica ură
care mă condamnă de-a pururi
să exist la curbură
să-mi curbez
tot ce întîmplător textuez
mai ţîşneşte o fărîmă de crez:
dacă mai scriu
şi numai dacă mai scriu
înviez!
Despre
Ce scriu eu la nesfîrşit
într-o continuă sfîrşire
într-o neîncetată
sfîşiere a propriului eu
altul
cînd cu fiecare enunţ
îmi mai sfîşii un gînd
un proiect
un ideal
o speranţă
un ceva ce m-ar face cumva
să nu mai renunţ
să nu mai ajung
sfîşiat şi sfîrşit
după ultimul punct
e cel mai sfîşietor
sfîrşitor
ultim gînd.
Sfîrşite îmi sînt toate începuturile.
Nimic nu mai continuă
cum a-nceput
în viaţa mea sfîşiată
de atîtea sfîrşituri.
Şi mai vine şi vorba la urmă
şi urlă:
De ce nu se mai sfîrşeşte odată?…
Cum
Un sunet pur
mă prinde pururi
intonînd
ce-mi stă
sau îmi vine
deodată
pe buze
din gînd.
Eu însă
fulger răpus
de prea plinu-i
nu mă arunc
în gol să-l exprim
chiar dacă un ton
pe măsură
şi lipsei de sunet
eu pot să-i imprim
în plăcerea
de chinu-i.
Cît ar fi el de pur
ori de sunet în sine
transpus în cuvinte
cu toată a mea
singurime
va să facă-ntr- o zi
un ocean de puroi.
Şi cine
să nege acum
că există o bubă
ce vrea să ajungă
buboi
deşi nu se simte
nici într-un murmur
c-aş trăi
în vreun sens
în vreun fel
de gunoi?
Şi cum să ajungă
un gînd ca acesta
fără cuvinte
la eul din voi?
Cum
nici armata de eu
să nu fie
la glonţul în piept
cu
fărîma de noi?…
Îndemn
În probabilitatea
în care
axiomatic
tot ce-i posibil
devine
urgent improbabil
hai să vedem
şi nematematic
cine stă cel mai bine
şi în afară
şi-n sine
cu realitatea
cu probabilitatea
cu posibilitatea
cu infernitatea
care sugrumă
şi-n rime
singurătatea.
Fiindcă
luînd-o
noi şi aşa
şi oricum
după atîta
petrecere-n
ceaţă
şi foc fără fum
n-o să ne fie
greu nicidecum
să ne tot retrezim
în ireal de reala
noastră tristeţe
de piaţă.
Căci numai în ea
e posibil probabil
să fie probabil
posibil
tot ce în patria mea
în fără cuvînt
ideală
îmi face viaţa
non stop
peste tot
infernală.
Eu nu
Cică să fiu
şi să scriu
dincolo de rău
şi de bine.
Dar numai despre
frumoasele zile
şi clipele lor
orbitor
de senine.
Ca şi cum
nici n-ar fi
în cuvintele mele
vorba chiar
despre mine.
Iară eu
şi cu trup şi cu nume
să nu încetez
nici sub aşternut
să rimez
cu minunata
în vorbele lor
noastră lume.
În care
cică trăiesc
în chipul cel mai
calificabil
lumesc
numai şi numai
să le poezeesc…
Le urlu
din toată tăcerea-mi
doar gîndul acesta
foaieverdesc
românesc:
eu nu
mă împăunesc!
Îmi mulţumesc.
El
E un fel de fel de EL
mai peste tot pe unde
apar întîmplător şi eu
cu toate felurile mele
întîmplătoare de eu.
Ce fericit m-aş simţi
de ar rima
în gînd cu Dumnezeu!
Însă oriunde oricum
şi mai ales oricît
m-aş forţa să apar
la întîmplarea mea
eu ca eu
ţîşneşte întruna un EL
într-o armată de ei
care doar asta aşteaptă:
să vin (ă!) eu.
Iar eu
la rîndul meu
să nu mai aştept altceva
decît să vină ei
nişte ei
mulţii ei
toţii ei
şi aşa
orice aşteptare a mea
să dispară urgent.
Eu să trăiesc
doar aşteptîndu-i pe ei
şi să-mi dictez
chiar şi cînd aiurez
că altceva nu am cum să aştept.
Nu am voie!
La ce dracu’ te mai aşteptai, eule, tu?
N-ai văzut de cînd te aşteaptă
oricînd şi oriunde
oricum .şi oricît
că aşteptarea lor e plină de tine?
Că ei sînt singurii ei
care ştiu ce-i aşteaptă?
Că sînt atît de fericiţi
ei de ei în de ei
şi că altă fericire nu au
şi nici nu aşteaptă?
Fii fericit, eule, tu,
că nu mai ai ce aştepta
nici măcar pe tine
în tine ori întru.
Că-n aşteptarea lor de tine
în răul spre sine
care nu are în faţă
nici o fărîmă de bine
să-ţi urlu
zilnic îmi vine:
Vezi, eule, tu, cît de EL
mă trezesc eu în tine?
Cică
Cică
ei se ocupă cu cică.
Cu cică eu
m-aş ocupa cu de ce
se ocupă ei tocmai cu cică.
Si cică
tocmai acum
m-am nimerit eu în dreptul
lui cică al lor
care cică chiar spune
că eu aş fi gîndit
că aş fi oricînd în stare
să scriu că ei se ocupă
cu cică al meu
şi că atît îmi mai trebuie
cică.
Exact atît îmi mai trebuie!
Fiindcă eu
chiar gîndesc
şi chiar şi scriu
că în clipa de faţă
mă ocup cu cică al lor
şi-l şi urlu pe pagina asta:
CICĂ!…
Alde Cică
Alde Cică sînt peste tot.
Alde Cică sînt şi pe-aici.
Şi aici
chiar aici
şi aici şi aici
şi “Aici,Chimiţă!”
Şi şi aici
unde scriu
că ei sînt peste tot
şi chiar şi aici
şi aici, şi aici, şi aici
şi şi pe unde
pielea mea dacă mai scriu
chiar ce scriu
ar vrea alde Cică
să mi se facă arici…
Mă ghiceşti tu, măi Cică,
dacă îţi urlu aici
că asta fac eu
asta scriu:
MĂ GHICI?
Complice
O artă e
cum se tot zice
să-ţi zici şi tu
acolo
unde-ţi taci
că eşti un oarecare
şi novice
pe-un cîmp
neinvadat
de trandafiri şi maci
şi că întruna
tu înveţi
înveţi, înveţi şi iar înveţi
în toate ale tale vieţi
şi îi dai bice
bice, bice
la tot ce ţi se pare
că te transformă
pînă la bicepşi
în complice
la marea lor
neruşinare.
Mai poţi
cu arta asta oare
să întrebi:
Cum o mai duci, amice?
Ce dacă scrii
cum scrii
ce scrii
sau faci un fel
de aşa trebi?
Prăjeală e
la soare.
N-o să se-aleagă
nici o price…
Din volumul ”VORBA!” de GHEORGHE ENE
by 
 |
Referinţă Bibliografică |
Gheorghe Ene, îți pup crucea. Fruntea acesteia. Și mâna cu care ai scris! …de Marin Ifrim
Array
A trecut ceva timp, de la atacul informatic direct, de foarte rea-credinţă, prin care revista universală de creaţie şi atitudine culturală ARMONII CULTURALE (www.armoniiculturale.ro, înfiinţată la Adjud în februarie 2011), a fost desfiinţată aproape în totalitate. Dispariţia din spectrul online a acestei reviste, devenită în scurt timp valoroasă, prin numele care şi-au adus contribuţia la construirea acesteia, a constituit un real motiv de regret pentru cei peste 900 de colaboratori, de pe cinci continente. În perioada activităţii sale online, revista Armonii Culturale s-a constituit într-un pol pozitiv de atragere a scriitorilor valoroşi, atât din ţară, cât şi din diaspora..