Desigur, Mişu există. E un personaj de proză scurtă. Uneori foarte scurtă, alteori lălăită de dragul visării, aşa cum te trezeşti dimineaţa în mijlocul unui vis frumos şi încerci să-l mai prelungeşti un pic trucînd realitatea. Dacă se întîmplă să ai un coşmar, tot rămîi în pat, strîngi ochii tare şi vrei cu tot dinadinsul să-i construieşti un happy-end.
Nu, Mişu nu e real. Sau e aproape real, în mod indirect. Cum vine asta?! Păi aşa: Mişu e personajul altui scriitor, eu doar l-am împrumutat. Că nu se face?! Chiar aşa criză de inspiraţiune să fie?! Dar nu l-am luat pur şi simplu, copy-paste, şi l-am plantat pe altă foaie de hîrtie! Nuuuu… I-am dat o nouă şansă – de a cunoaşte un univers paralel, i-am dat libertatea să se răzbune, să iasă din personaj, să fie văzut şi din perspectivă feminină!
Mişu e numai un nume, la urma urmei. Patru litere care conclucrează armonios astfel încît auzul nostru să fie plăcut gîdilat, ca de o şotie copilărească!
Dacă mă gîndesc bine, Mişu e totuşi real. Scriitorul cu pricina, care mi l-a împrumutat spre studiu, de voie-de nevoie (că nu alegi singur să fii broscuţa disecată, dar ce delicios e acest gînd!), nu l-a inventat aşa, pur şi simplu! E un alter ego al său, un fel de caricatură drăguţă – că, nu-i aşa, cînd te ironizezi singur parcă te eliberezi, te priveşti cu mai multă îngăduinţă pe urmă (deh, sunt şi eu om!) şi-ţi creşte brusc stima de sine, adică, vezi Doamne, sunt un fel de erou, că-mi recunosc franc metehnele şi le ofer gratis oprobiului public… !
Şi totuşi, am vagi bănuieli că Mişu, la origini, nu e real. Doar a luat cîte ceva din scriitorul respectiv. Aşa cum eu, ca o poetă cu state vechi ce sunt, nu mă pot dezbrăca întotdeauna de eul meu şi să-l înlocuiesc cu eul liric (că, na, cine ar accepta propria-i anihilare, de dragul unei clone, chiar vizibil îmbunătăţită?! Cum se numea ştiinţa aia a ameliorării fiinţei umane?!… Ah, îmi stă pe limbă! Ştiu! Eugenia! Culmea ironiei, nu? Că doar am crescut, generaţia noastră, cu eugenii la greu, le avem în gene!), ei bine, tot aşa şi un prozator, cît de genial de inspirat ar fi el, nu poate crea personaje care să nu aibă şi ceva (un pic mic-mic) din el!
Problema care se pune acum: oare realitatea interioară nu e de multe ori mai puternică decît cea în care ne-am trezit, fără să ne amintim măcar cum şi cînd?! Fiecare om reflectă lumea prin ochii lui proprii şi personali, bla, bla, ştiţi povestea! Eu una înclin să cred că da! Şi atunci, veţi spune, Mişu e foarte-foarte real, e aici, cu mine, în mine (nu şuşotiţi, vă rog! Vorbim serios acum!), are personalitate, chip şi liber arbitru. Mişu e vecinul meu, camaradul meu, prietenul meu, criticul meu – şi, dacă vreau, chiar iubitul meu! Dar asta nu are absolut nici o importanţă. Mişu e Mişu, şi oricine poate pricepe asta! Chiar şi un englez – what? me, shoe?!, şi s-ar pune pe rîs, ca de o glumă bună. Un francez l-ar percepe ca pe un căţeluş drăguţ – mishou, un fel de bichou, să zicem… Imaginaţi-vă acum un japonez silabilind răstit: Mi-şù!, ca un fel de pe loc repaus, neamule!
La o privire atentă, Mişu al meu nu seamănă deloc cu Mişu al lui! Implicit, nici cu autorul în cauză. El are o identitate unică, fascinantă, şi atunci cînd vrei să-l prinzi în canoane, se răzvrăteşte şi se burzuluieşte că sar canoanele cît colo, ca doagele de la butoi! Pe Mişu eu l-am creat, el s-a născut, războinic, în capul meu, ca Atena din ţeasta lui Chronos! Numele voit comun, dulce-ironic diminutivat nu face decît să vă abată privirea de la splendoarea sa nemaipomenită, de la singularitatea sa în peisajul literar! Că, nu-i aşa, cine ar mai putea isca atîtea controverse, de unii să fie adorat, de alţii blamat, sau invidiat, gelozit, cu siguranţă bîrfit, dar, nici în ruptul capului, ignorat ori dat uitării! Uneori am o bănuială, că Mişu aş fi chiar eu, în variantă feminină. Un frate geamăn identic. O clonă cu cromozomul Y omis. Însă tocmai atunci cînd lucrurile par să se potrivească la fix, ca o suprapunere de schiţe sofisticate pe hîrtia de calc, Mişu face hodoronc-tronc o năzbîtie pe care nici în ruptul capului n-aş fi eu în stare s-o fac, la modul stupefiant, carevasăzică, şi-şi trîmbiţează sus şi tare unicitatea!
Dar am conchis: Mişu e foarte real, în cuget şi-n simţiri. Mişu mă intrigă, Mişu mă bucură, mă fascinează, mă enervează, mă bine indispune, mă bîntuie, mă obsedează. Mişu mă inspiră…
Mişu e!
VA URMA…
by 
 |
Referinţă Bibliografică |
Array
A trecut ceva timp, de la atacul informatic direct, de foarte rea-credinţă, prin care revista universală de creaţie şi atitudine culturală ARMONII CULTURALE (www.armoniiculturale.ro, înfiinţată la Adjud în februarie 2011), a fost desfiinţată aproape în totalitate. Dispariţia din spectrul online a acestei reviste, devenită în scurt timp valoroasă, prin numele care şi-au adus contribuţia la construirea acesteia, a constituit un real motiv de regret pentru cei peste 900 de colaboratori, de pe cinci continente. În perioada activităţii sale online, revista Armonii Culturale s-a constituit într-un pol pozitiv de atragere a scriitorilor valoroşi, atât din ţară, cât şi din diaspora..