Făcea parte din aceeaşi familie cu Lagrange, Euler sau Pascal ca intensitate de trăire a matematicii, dar şi ca responsabilitate a actului de cercetare şi, bineînțeles, a celui pedagogic, unde era de-a dreptul fascinant. Dacă aş adăuga aici şi alte nume reprezentative ale domeniului, consider că tot ar fi prea puţin în raport cu valoarea pe care şi-a construit-o în ani de muncă Simion Hâncu. Ştiu, ştiu, citind aceste rânduri, Domnul Profesor, cu obişnuita-i modestie, mi-ar spune la fel ca acum câţiva ani: ” Magdalena, mă vezi tu mult prea sus!…” Nu! Simion Hâncu nu a fost niciodată prea sus ori prea jos în ierarhia destinului, ci întotdeauna exact acolo unde Dumnezeu a hotărât să îl aşeze, pentru că titlurile au venit în viaţa Domniei-Sale cât se poate de firesc, fără să facă pentru ele vreun pact îndoielnic cu diversele regimuri politice succesive. De ce? Ei bine, tocmai fiindcă Omul acesta respira la propriu, prin toţi atomii trupului său, meseria aleasă, iar recunoaşterea de către întreaga breaslă a calităţilor şi a meritelor Dumnealui de ordin profesional a fost una plenară, aş putea spune, ce nu a întârziat să se manifeste constant în cuprinsul istoriei noastre recente. Toate generaţiile, care s-au intersectat de-a lungul timpului cu Simion Hâncu, l-au cadorisit cu aceeaşi doză de respect şi consideraţie, conştiente fiind de faptul că au în faţa ochilor nu numai o capacitate intelectuală exigentă, ci şi o conştiinţă curată, un caracter de o nobleţe rar întreţesută, un patriarh, practic, al ştiinţei, la al cărui prag valoric superior nu poţi ajunge decât cu o singură condiţie valabilă doar pentru conturul interior uman: să fii înzestrat nativ cu harul Profesorului Hâncu de a vedea şi de a prezenta lucrurile în complexitatea lor specifică, dar şi să îţi conţii în propriul edificiu identitar destule elemente semnificative spre a îmbrăca fenomenul cercetat în hainele cele mai potrivite din punct de vedere ecuaţional. Iar asta nu o poate face, cu siguranţă, oricine.

„Am avut noroc în viaţă! Dumnezeu m-a salvat mereu!”, îmi spunea Profesorul, cu acea o voce care prelungea plăcut, ca într-o cântare bizantină, vocalele, apăsând, în alte dăţi, edificator, anumite silabe-cheie în momentul expunerii, silabe despre care ştiai că vor să cuprindă în structura lor limitată, de fapt, întreaga esenţă a discursului. Într-adevăr, dacă divinitatea nu ar fi decis ca viitorul copilului Simion să fie, prin mila unei rude din Bucureşti, în altă parte decât în sărăcia Godineştilor Bacăului, atunci desigur că nu am mai fi avut astăzi ce evoca. Pasiunea micului elev pentru învăţătură s-a dovedit a fi una extrem de benefică, întrucât, cu voia sorţii şi a întregii comisii, mai cu seamă a profesorului său de matematică, a câştigat o bursă pe deplin salvatoare pentru el în ultimii ani de liceu – bursa ”Eufrosin Poteca” -, putând, astfel, să-şi continue, fără probleme financiare deosebite, studiile. Numai că, anul 1948 îl prinde înscris la Seminarul Ortodox din Bucureşti, instituţie care, prin ordin ministerial, se desfiinţează. Practic, în acel moment, a avut loc întorsătura implacabilă a destinului pentru tânărul Simion Hâncu, care s-a orientat atunci către Colegiul ”Sfântul Sava”, unde şi-a dezvoltat din plin şi explicit pasiunea sa dintâi: matematica. ”Nu v-a părut rău că nu aţi devenit preot, Dle Profesor?”, l-am întrebat cu câţiva ani în urmă. ”Mi-a părut rău la început, dar a fost mai bine aşa, fiindcă mie mi-au plăcut în mod deosebit matematicile! Dumnezeu a ştiut ce mi s-a potrivit, mai bine decât credeam eu că ştiu!” A avut dreptate. O dreptate născută dintr-un spirit dominat de luciditate, dar şi de corectă măsură în raport cu toate evenimentele mai mult sau mai puţin faste ale vieţii.

Moscova ar trebui să fie acum mândră de faptul că studentul de la Institutul de Construcţii şi, respectiv, Facultatea de Matematică-Mecanică a Universităţii Lomonosov, Simion Hâncu – cel care avea să realizeze încă dintru început pe plan ştiinţific ceea ce artişti lirici precum Elena Cernei, Nicolae Herlea sau Iulia Buciuceanu-Constantin au construit, sub raport interpretativ, pe scena Teatrului Mare din inima Rusiei -, i-a călcat pragul cândva. A fost şi motivul pentru care savanţii ruşi de atunci i-au acordat tânărului Hâncu premiul I pentru lucrarea intitulată ”Metode variaţionale ale hidraulicii”. Iată cum, cele două reputate şcoli ale ştiinţei mondiale, cea română şi cea rusă, aveau să-şi găsească numitorul comun, dar şi forţa reprezentativă într-o identitate singulară precum cea a viitorului Profesor Simion Hâncu, care, trebuie adăugat, că a finalizat ambele facultăţi moscovite cu nota maximă.

Ambiţia de a crea ceva emblematic pentru hidraulica românească, dar şi curajul, pe care ţi-l poate naşte în inimă numai spiritul de neînlocuit al tinereţii, l-au determinat pe inginerul Hâncu să se adreseze preşedintelui Marii Adunări Naţionale de la acea vreme, reputatul specialist Nicolae Giosan, în ideea de a construi lângă Bucureşti un perimetru de cercetări hidraulice. Înţelegându-i foarte bine intenţiile pozitive, Nicolae Giosan îl sprijină efectiv, aprobându-i demersul ştiinţific unic pe plan naţional în momentul respectiv prin scoaterea din circuitul agricol a unei suprafeţe de teren situate în apropierea Bucureştiului, locul unde proiectul dascălului de mai târziu Simion Hâncu a devenit destul de rapid realitate, o realitate emblematică la nivel de imagine de ţară atunci în raport cu lumea civilizată, unde progresul tehnico-ştiinţific era vizibil avansat. Evenimentele din Decembrie 1989 au determinat, însă, cu vigoarea macabră a glonţului lor rece, ca visul frumos al hidraulicii româneşti să se transforme, ca multe altele, de altfel, brusc, în ruină.

Ştiinţa nu se încheie, din fericire, acolo unde este trasată pe hârtie frontiera fixă a unei ţări. Motiv pentru care, cred că, lăsând la o parte, actualele relaţii încordate, să le numim, pe care UE le are cu Rusia, ar fi benefic ca, la nivel regional, România dimpreună cu Bulgaria, Rusia şi toţi ceilalţi vecini ai ei, să pună bazele unui perimetru ştiinţific similar celui pentru care Profesorul Simion Hâncu s-a zbătut cu zeci de ani în urmă şi care, evident, să poarte numele distinsului nostru hidraulician. Pe lângă Centrul internaţional de cercetări de la Măgurele, construirea a încă unui spaţiu reprezentativ pentru ştiinţa globală ar constitui un vector important de deschidere pe foarte multe dimensiuni comunicaţionale. Căci, în afară de cooperările militare interţări de diverse tipuri stabilite în ultima vreme, cred că avem datoria morală faţă de personalităţile care au creat, la rândul lor, istorie în domeniul propriu de reprezentare, să trasăm cu limpezime o serie de coordonate plurivalente, ce pot oferi un aport semnificativ pe nenumărate alte planuri, repet acest lucru, inclusiv pe cel al unei foarte bune comunicări zonale, care să transceandă o dată pentru totdeauna esenţa politicului schimbător. Conexiunile solide create de către toţi iluştrii noştri antecesori în vreme trebuie întărite cu deosebire acum sub raport ştiinţific, artistic etc., iar nu diluate sau cu intenţie vădită ignorate din pricini conjunctural-istorice mai mult sau mai puţin obiective, atâta timp, bineînţeles, cât se pot identifica breşele necesare şi posibilităţile felurite de echilibru dialogal. Deşi pare la prima vedere, acesta nu este un proiect utopic, ci unul preexistent, verificat, iată, cu anterioritate de către Profesorul Hâncu şi care trebuie repus, într-o bună zi, pe picioare.

Schimbarea benefică de paradigmă ar trebui să reprezinte acum rolul funciar al generaţiei prezente. Profesorul Simion Hâncu împreună cu acad. Marcu Botzan au intrat, cândva, cu cizmele de cauciuc în noroi pentru a naşte istorie. Conştiinţa individuală este factorul prim care ne obligă să le urmăm exemplul, înmulţind pe cât este posibil lucrurile frumoase şi utile din jur şi nicidecum ştergându-le de pe faţa pământului pe cele existente deja. Până la urmă, cred, totuşi, că Simion Hâncu a avut dreptate, atunci când mi-a reproşat faptul că eu îl văd mult prea sus. Aşa este, fiindcă şi Everestul are întotdeauna deasupra lui numai Cerul. Pe nimeni altcineva.

x x x

Scrisoare fără destinatar…

Stimate Dle Profesor,

Vă scrisesem zilele acestea felicitarea pentru sărbătoarea Naşterii Domnului, neştiind că Dvs. vă pregătiserăţi între timp, deja, bagajele pentru călătoria misterioasă de Dincolo de Aici. Nu-mi dăduserăţi deloc să înţeleg, în ultima noastră convorbire telefonică de pe 1 august, despre faptul că aveţi de gând să faceţi asta. Nu ştiu, fenomenologic vorbind, cum analizaţi acum Dvs. lucrurile Acolo şi dacă merge să le prindeţi cumva noul lor rost într-o ecuaţie matematică simplă. Tare aş vrea să ştiu dacă tot ceea ce aţi iubit cel mai mult Aici poate fi aplicat la fel de lesne Dincolo şi dacă experimentul cel mare nu a fost, de fapt, însăşi Viaţa aceasta pământeană, cu bunele şi cu rele ei laolaltă!… Cu alte cuvinte, aş vrea să pot avea cunoştinţă despre multe aspecte fundamentale, care sunt acum definite drept taine ale lumii, după cum bine ştiţi.

Vreau să vă spun că Aici totul a rămas la fel de urât şi de inform, precum am discutat ultima oară. Ştiu, o să-mi replicaţi că nu a fost niciodată altfel şi că doar noi înşine trebuie să ne străduim a vedea frumuseţea din jur, chiar şi acolo unde avem impresia că aceasta nu există deloc. Poate că aşa e, însă, o dată cu plecarea Dvs. în spaţiul Celălalt, Universul lui Dumnezeu s-a mai surpat pentru mine, a nu ştiu câta oară, în milioane şi milioane de bucăţi imposibil de recompus vreodată. E bine, totuşi, că aveţi şansa de a-l întâlni Acolo pe Dl Marcu Botzan!… Sau, aşa vreau eu să cred în acest moment, de Aici, din dunga colţuroasă de realitate, pe care unii o despoaie constant de sensurile ei supreme, stereotipizând-o atât de brutal. Nu am nicio urmă de îndoială că, într-o bună zi, cu siguranţă ne vom reîntâlni spre a mai putea discuta, la fel de mult sau chiar şi mai mult de atât (pentru că vom avea la dispoziţie atunci nu un număr fix de minute, ci o eternitate întreagă – netimpul divin, cum îmi place mie să-l numesc), despre ceea ce am avut şansa sau neşansa de a trăi în anii ce ne-au fost îngăduiţi, Aici, printre umbrele îngheţate ale acestui Pământ.

Nu ştiu, drept să vă spun, în ce fel de ecuaţie aţi închis Domnia-Voastră, la final, Viaţa, dar sigur este una care vă defineşte total. Eu voi alege să o rezum în cuvinte. Le găsesc la fel de ermetice şi de bine codificate în sinea lor ca şi formulele matematice învăţate de la Dvs., cândva. Vă mai amintiţi acel început de primăvară al anului III de facultate, când afară cădea cu nişte fulgi imenşi, nestilizaţi de vreo mână de pictor profesionist, ultima zăpadă a lui martie, iar Dvs. prezentaţi pe tablă cunoscuta formulă a lui Jukowski Nikolai Egorovici?!… V-am evocat şi la ultima noastră discuţie de pe 1 august acest moment, pe care, personal, n-am să-l pot uita niciodată. E una dintre amintirile mele de mare intensitate a trăirii, pentru care îl voi ruga pe Cel de Sus să mă lase a o lua cu mine în eternitate, atunci când îmi va sosi şi mie clipa decisivă a metamorfozării fireşti în altceva. Şi asta deoarece, cu Dvs., hidraulica nu era un curs oarecare de studiat în facultate, ci devenea instantaneu un soi de poezie fără canoane a cifrelor seci. Cel puţin, aşa vedeam eu lucrurile atunci şi aşa le văd şi azi. Cursul de hidraulică, o parte dintre reprezentaţiile de la Teatrul Mic ori lecţiile de lied ale maestrului Pompei Hărăşteanu din clădirea Operei deveniseră în acei ani un mic templu sacru al sufletului meu, care a rămas la fel de neatins şi acum. Păcat că repetabilitatea anumitor clipe fericite nu este înscrisă de divinitate în tabloul trecerii noastre grăbite printre pietrele reci ale acestui Pământ, ci rămâne doar în sfera memoriei personale a fiinţei umane!… Exact ca în versurile lui Mihail Lermontov:

„Vălură valuri mereu după valuri,

Marea-n surdină sunând;

Şirul de oameni urmând.

Valul în voie sub soare aleargă

Rece şi liber în veci;

Oameni-n suflete cred… şi ce dacă?

Nu sunt decât valuri mai reci!”

Ce să vă mai povestesc despre universul îngust, pe care tocmai aţi luat hotărârea să îl părăsiţi, decât faptul că vine din nou peste lume sărbătoarea Crăciunului, iar eu mă întristez enorm că nu vă pot expedia felicitarea scrisă de  mine acum câteva zile şi că nici nu voi mai avea cum să vorbesc din nou foarte mult, ca de obicei, cu Dvs., la telefon. Este şi motivul pentru care m-am hotărât să vă redactez această misivă completamente neconvenţională. Poate că aceste cuvinte ale mele se vor transforma în acel fluid miraculos, care va ajunge, cumva, printr-o mişcare rectilinie şi uniformă, Acolo, la Domnia-Voastră, printre stele. Să-i transmiteţi, vă rog, gândul meu bun şi Dlui Marcu Botzan!… Aici am mai rămas, deocamdată, cu Dl Moraru, cu unchiul Sava şi cu încă alte câteva suflete, la care ştiţi că eu ţin în mod deosebit. Universul teluric îmi strânge din ce în ce mai mult inima şi am ajuns să îi respir pe zi ce trece indefinibil de puţin Viaţa, cu formele ei anoste şi modificate artificial de oameni cu tot. Deocamdată, îmi este scris să mai înghit o vreme oarecare praful drumului şi filozofia lipsită de sensul ei veritabil de Aici. Sărbătorile Naşterii Domnului vă mărturisesc că vor fi triste pentru mine anul acesta. Au mai fost, însă, şi altădată. Nu e o experienţă singulară în acest sens, ci una care observ că se repetă la un interval aproape exact. Dar, fiindcă nu vă mai pot ura acum, ca de obicei, pământescul nostru ”La mulţi ani!”, vreau să vă spun doar atât: Drum bun în eternitatea lui Dumnezeu, stimate Dle Profesor Simion Hâncu!… Vă mulţumesc, încă o dată, pentru tot.

P.S.

Simion Hâncu (n. 1 august 1929, com. Godineşti, jud. Bacău – d. 14 august 2016, Bucureşti), profesor universitar dr. doc. inginer şi îndrumător de doctorat în cadrul Facultăţii de Îmbunătăţiri Funciare şi Ingineria Mediului din Bucureşti, Doctor Honoris Cauza al USAMV Bucureşti, membru al Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice, întâiul ministru al Mediului în perioada dec. 1989 – iunie 1990, membru în diverse comitete şi asociaţii din ţară şi străinătate. În anul 1976, a primit premiul ”Aurel Vlaicu” din partea Academiei Române, iar, în 2002, i s-a conferit, cu ocazia Zilei Naţionale a României, de către Preşedintele ţării, Ordinul naţional Serviciul Credincios în grad de Cavaler.

Magdalena ALBU

25 noiembrie 2016

Sf.M.Mc. Ecaterina

by

Referinţă Bibliografică

Magdalena ALBU: до свидания, МОСКВА! (LA REVEDERE MOSCOVA!) – În memoriam Prof. univ. dr. doc. ing. SIMION HÂNCU/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 1 decembrie 2016