Marian-Cătălin Ciobanu: Eugen Dorcescu și Emil Grama sau despre o magistrală sinestezie

În vara anului 2021, la 28 iunie, în Sala de expoziții de la celebrul Bastion al Timișoarei, s-a ivit un proiect cultural, ce avea să îmbogățească lirismul și pictura  Cetății de pe Bega. Cu bogata lor vocație și cu temeinica lor experiență, având deja fiecare o creație artistică recunoscută în țară și în străinătate, un Poet și un Pictor au generat, în deplină și superioară armonie, un univers sinestezic, îmbinând, magistral și existențial, poiesis-ul cu mīmēsis-ul, în albumul Synaisthesis. Eseu plastic la poezia lui Eugen Dorcescu, volum semnat de ambii și apărut, de foarte curând, la Editura Eurostampa din Timișoara. Ideea valorificării plastice a textului poetic (în genere) i-a aparținut lui Eugen Dorcescu, scriitor care, vizitând, la data anterior citată, cea mai recentă expoziție a pictorului timișorean, expoziție consacrată ochiului și vederii, a remarcat „o absență în structura unei expoziții care vădea o abordare holistică, și anume inexistența poeziei” (Mirela-Ioana Borchin-Dorcescu, Cuvânt-înainte, trad. în lb. franceză de Mariana Bândea, p. 5). Cu o generozitate ce merită a fi subliniată, Emil Grama nu și-a interpretat plastic propria poezie (el fiind și poet), ci a optat pentru studiul liricii dorcesciene și pentru un traseu plastic inspirat de aceasta.

Ceea ce însuflețește demersul plastico-liric este vitalitatea versului dorcescian, profund, inspirator, introdus în compoziția fiecărui tablou. Pagina din stânga ne oferă, in integrum, imaginea lirică suscitată de existența acelui vers (poemul), pagina din dreapta, imaginea grafică pe care acel vers i-a insuflat-o lui Emil Grama. Așadar, urmând, cumva, modelul edițiilor bilingve, după ce parcurgem un Cuvânt-înainte, editat pe coloane, în română și în franceză, asistăm la o transpunere a versului dorcescian într-un tablou, care îl evocă vizual și îl integrează sinestezic.

Synaisthesis (gr. syn-, „cu” + -aisthesis, „senzație”) evocă  antrenarea și îmbinarea mai multor simțuri în perceperea realității. Privită la un nivel mai profund, sintestezia este o asociație între senzații de natură diferită, care dau impresia că sunt una simbolul celeilalte. Titlul acestui volum prefigurează „o hermeneutică îndrăzneață, aplicată poeziei, artă sonoră, cu instrumente ale artelor plastice – arte vizuale. Subtitlul particularizează o asemenea experiență: eseul plastic, realizat de Emil Grama, se referă la poezia lui Eugen Dorcescu” (Ibidem, p. 7). Albumul face diferența între eseul plastic, hermeneutic, și discursul plastic ilustrativ, uneori chiar independent, juxtapus celui literar. Volumul își construiește propria identitate binară, din discursuri artistice distincte: liric și plastic – când îndepărtate, când  interferente.

Poetul Eugen Dorcescu și Pictorul Emil Grama creează, așadar, fie în paralel, fie în conexiune, o ambianță de sinestezie, evocând acea idee a complementarității într-o unitate simbolică și mistică. Sinestezia este potențată și de o „compatibilitate”, manifestată pe mai multe paliere, în acele întâlniri/rencontres la care se referă autoarea  Cuvântul-înainte, făurind un nou univers lirico-plastic.

Sinestezia pictură/poezie dovedește, încă o dată, însă mai pregnant parcă acum, că cele două arte se combină admirabil, fără a-și pierde, însă, identitatea. Alexander Gottlieb Baumgarten definea astfel poezia:  „oratio sensitiva perfecta est poema” (Meditationes philosophicae de nonnullis ad poema pertinentibus, 1735). Același principiu fondator se poate aplica, mutatis mutandis, și artelor plastice, care sunt percepute prin simțuri și experiențe. Pictorul Emil Grama redă, în imagini, trezind senzații, suflul dorcescian, pur, cutremurător, nobil, dureros. Eseistul plastic își asumă suflul dorcescian, se așază lângă un abis, îl contemplă și îi redă splendoarea.

Pornind  de la definiția simbolului dată de Eugen Dorcescu („Simbolul este expresia lingvistică a unei realități antropocosmice” – Embleme ale realității, București, Editura Cartea Românească, 1978), acest album ne prezintă articularea unui simbol în accepțiune dorcesciană, întrucât este „expresia unei realități antropocosmice, decurgând din întâlnirile a două ființe astrale – deopotrivă solare și selenare” (Ibidem, p. 9). Logos­­-ul provoacă și agită culoarea. Sonoritatea  generează artă vizuală. Privirea lectorului asistă la crearea unui univers din lumini și semne cromatice, de cele mai multe ori exuberante. Formele referenților semnului poetic conturează lumi noi. În întruchipările pure ale artelor plastice prind viață și semnificație simbolică muntele, soarele, luna, flacăra, jarul, cenușa, calul, crinul, spânzul etc. Diversitatea valențelor semiotice sugerează expansiunea lumilor, recognoscibile, dar de necuprins. Două excepționale conștiințe spirituale se impun prin speranța ilimitării. Setea de logos, de viață și metafizică transpare în mijloace de expresie virile, memorabile. Creștini fervenți, Poetul Eugen Dorcescu și Pictorul Emil Grama ne mărturisesc că Dumnezeu este în toate.

Dar și existența Nirvanei ia înfățișare concretă, bine reliefată în spațiul artistic. Poetul Eugen Dorcescu  are  un volum de versuri ce poartă titlul Nirvana (Timișoara, Editura Mirton, 2014)  și o antologie ne-varietur, intitulată Nirvana. Cea mai frumoasă poezie (Timișoara, Editura Eurostampa, 2015). Emil Grama interpretează plastic un vers cu valențe transcendentale și mistice: „Același ochi de dincolo: Nirvana”.  Cuvânt de origine hindusă, cu semnificații străvechi și mereu actuale, Nirvana îi inspiră Pictorului o prezență feminină, meditativă, la malul mării, sub un cer eterat. Fundalul se înfiripă din straturi de albastru și de alb, sugerând când materialitatea, când imaterialitatea. Nirvana simbolizează eliberarea de contingențe, perfecțiunea, spre care tind Poetul și Pictorul.

În  Sub cerul genezei 9, Poetul Eugen Dorcescu ipostaziază imaginea Dumnezeului Atotputernic, care călăuzește sufletul omului înainte de stingere: „Domnul arată celor aleşi un mic Paradis, înainte de stingere”. (De notat că Nirvana înseamnă chiar „stingere”). Cei cu inimi curate și cu credință întrezăresc, astfel, Paradisul promis. Această prefigurare a Paradisului simbolizează  promisiunea eternității.  El Shaddai este etern și dincolo de timp și de moarte. Aceast lirism spiritual-metafizic este completat și de figura hristică. Emil Grama comunică plastic despre întreaga existență a Poetului în relație cu Divinitatea. Reținem, în acest sens, imaginea unui cuplu învăluit de o aură arzândă  ce  sugerează  familia.  Cuplul privește spre orizonturi îndepărtate, contemplând, pentru prima oară, Paradisul. În dreapta, se află o femeie dansând, simbol al trecerii timpului. Iar în fața tuturor, Iisus Hristos, Atotcuprinzător, cu brațele deschise către Umanitate. Un ceas este îngropat în nisip. Această imagine hristocentrică simbolizează Eternitatea, arătând că Iisus Hristos este dincolo de timp, că darul lui este nemurirea. El așteaptă făptura umană cu brațele deschise în veșnicia Sa.

Eul liric, conștient de propria-i esență, își declară statutul unic, dar și nevoia de mântuire  în „singurătatea morții”: „Mă vezi? Curg în mireasma-ţi, în privire,/ o umbră sunt, un gest, o presimţire/ a negurii ce-ai fost. Un strop de rouă/ pe-ntinderea de iarbă. Brumă nouă,/ ce-acoperă, în zorii cruzi, cetatea./ Singurătate-mi eşti. Singurătatea” (Thanatica oglindă 12).  Conjugată registrului propriei existențe, imaginea lirică „Singurătate-mi eşti. Singurătatea” îndeamnă la meditație asupra înstrăinării, a alienării, într-o detestată  „închisoare de carne”. Tot aici găsim reprezentarea dematerializării, a trupului care se deschide, care eliberează sufletul și se „topește-n astralele lumine”: „Iar trupul? Se desparte-ncet de tine,/ topindu-se-n astralele lumine (Cum piere-n soare roiul de albine)” (Thanatica oglindă 14).

Simbolistica Bătrânului este abisală și inefabilă. Bătrânul este o metaforă universală a existenței și a senectuții, ba chiar și a singurătății: „Bătrânul e atât de/ singur, încât/ a umplut, cu firava lui/ substanţă, spaţiul şi/ timpul,/ Bătrânul e atât de/ singur, încât/nu-şi mai află loc în/ spaţiu şi timp, s-a ghemuit în/ vechiul lui faeton de/ cenuşă” (Poemele Bătrânului 45). Bătrânul, dublul Poetului de geniu, este un personaj la limita dintre viață și moarte, prins în „atrocitatea luptei dintre carne și duh”. Eul liric dorcescian a creat, într-un nod de conflicte, între detașare și revoltă, neclintire și rătăcire, un alter-ego, ce sălăsluiește între interioritate și exterioritate, între Sine și Sine: „Un cuplu ciudat, fascinant, două substanţe/ într-o singură formă./ Între tine şi tine – ce distanţă enormă!/ Ce abis, ce neant, între tine şi tine!” (Abaddon 11).

Sufletul eului liric este asociat, foarte inspirat, cu „nevăzutul Icar”, care tinde către eternitate, către lumină (Soare), însă „legăturile trupului” îl trag înspre „abisul de carne”, „în mocirla de sânge”: „Sufletul,/ nevăzutul Icar,/ încearcă, tragic,/ încearcă, iar,/ să zboare, adânc, să/ se-ascundă,/ fie-n veşnica primăvară/ de sus,/ fie-n eterica/ toamnă profundă” (Vulturul nopții 7). Adevăratul infern este căderea în trup: „Infernul e chiar această/ repetată/ cădere în/ trup” (Vulturul nopții 7). Imaginea plastică este la fel de intensă în dramatism, la fel de frapantă.  Emil Grama redă aspirația universală a desprinderii sufletului de trup printr-o pasăre în zbor care tinde către Absolut, către Lumină, către Soarele ce pare să creeze un portal de scăpare din această lume adamică, atât de limitată. Însă greutatea trupului afectează sufletul, apăsând asupra lui cu încă o reprezentare materială iconică.

În lirismul dorcescian, semnificația lunii comportă o bivalență structurală: pe de-o parte, ea este „semn heraldic de moarte”: „Dintre toate-amintirile,/ una/ îmi răsare, acum, în/ plină conştiinţă:/ luna –/ semn heraldic de moarte,/ semn astral de/ fiinţă” (Omul din oglindă 11); pe de alta, luna este „punct celest de-ntâlnire” între cele două niveluri constitutive ale ființei spirituale – teluric și celest: „Luna, astru ceţos,/ punct celest de-ntâlnire,/ între fiinţa de sus/ şi fiinţa de jos,/ în aceeaşi privire” (Omul din oglindă 11).

Remarcabilă în acest text poetic (și în fenomenologia selenară din pictura adiacentă) este concurența, la cvasi-paritate, a celor trei tipuri de semne din semiotica lui Peirce: semnul iconic, semnul indicial și semnul simbolic.

Prologul Omul din oglindă comunică mesajul prevalent din substratul liricii dorcesciene: zbuciumul, fără odihnă, între carne și duh, între „tenebre și-abisuri”. În final, subiectul liric dobândește „sfânta uitare”, acel dram de odihnă divină ce revarsă asupră-i „şi balsam, şi răcoare”. Eugen Dorcescu se referă, de fapt, la destinul universal al omului prin drumul crucii: „Atunci, mă ridic/ şi Domnul, zâmbindu-mi,/ mă duce/ pe drumul ştiut,/ în calvarul ştiut:/ un om şi o cruce” (Omul din oglindă – Prolog). Din punct de vedere artistic, Emil Grama surprinde și exprimă în parametri simbolici această imagine tragică a insului condamnat la un drum către moarte: un om pierdut, la capătul unei cruci ilustrând  o răscruce de drumuri. Omul privește în sus, în timp ce apusul de soare îl acaperează. Omul caută Divinitatea, caută  „eternul ochi arzător”,  „limpedele soare” (Cronică 6).

Eul liric, asemenea unui cavaler, își trage substanța vitală dintr-un arhetip întemeietor: din Litovoi: „Sunt neam de cavaleri şi de eroi./ Prea bine ştiu: mă trag din/ Litovoi” . Noblețea cavalerului este conferită atât de virtuțile sale: „Nu ştiu nici a/ minţi, nici/ a-nşela”, cât și de o iubire unică și eternă: „Şi-o singură iubire am/ avut”; „Drept care, ea. Doar/ ea./ Şi numai ea” (Nirvana 30).

Poetul Eugen Dorcescu și Pictorul Emil Grama se întâlnesc, așadar, la ceas aniversar, pe drumul dintre literatură și pictură, creând, împreună, în beneficiul artei și al literaturii, o operă ce se adresează lumii în două limbaje artistice. Universul plastico-liric se lărgește și se reconfigurează prin cercuri hermeneutice, foarte originale. Artiști astrali, dar și celebrali, Eugen Dorcescu și Emil Grama transmit un mesaj unitar, de natură metafizică, sublimând, în imagini de o „frumusețe insuportabilă”, bucuria și durerea de a fi om, dar și de a jindui la mai mult decât atât.

Synaisthesis, apariție de-a dreptul miraculoasă, de-a dreptul maiestuoasă, în minunata și adânc îndurerata toamnă  a lui 2021, este un frapant comentariu (și ecou) plastic la poezia  lui Eugen Dorcescu, poezie ale cărei polisemii și nelimitări se străduiește (și izbutește) să le surprindă,  nu cu mijloacele analizei, ci cu simpatia întru aisthesis, cu frenezia unei priviri „antropocosmice”, în tainele universului liric. Synaisthesis: dialog  tainic,  sin-comprehensiv,  între două mari arte. Synaisthesis: pledoarie pentru Spiritualitate și Valoare, pentru Viața în Duh, într-o lume și într-un veac ce par a savura, cu sumbre delicii, elixirele Morții.

by

Referinţă Bibliografică

MARIAN-CĂTĂLIN CIOBANU, EUGEN DORCESCU ȘI EMIL GRAMA SAU DESPRE O MAGISTRALĂ SINESTEZIE/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 10 noiembrie 2021