Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Fără categorie » MARIANA ANGHEL, „MIOZOTIS” SAU SPLENDOAREA LIRICII DORCESCIENE II

MARIANA ANGHEL, „MIOZOTIS” SAU SPLENDOAREA LIRICII DORCESCIENE II

MARIANA ANGHEL
„MIOZOTIS” SAU SPLENDOAREA LIRICII DORCESCIENE

II

REVELAȚII, al treilea ciclu de poezii, are ca subtitlu (LA CLOPOTIVA). Acesta cuprinde un număr de 33 de poeme și constituie componenta centrală a volumului. Despre subtitlul acestui volum, Mirela-Ioana Dorcescu ne lămurește: „Clopotiva este numele unei localități din județul Hunedoara, «purtând în sine sunetele» – îndelung chemătoare, îndelung răscolitoare și liniștitioare – ale clopotului, ce anunță, pentru subiectul liric, un timp și un spațiu al iluminărilor. Al epifaniilor întremătoare și ziditoare. Al întâlnirii Cuvântului fără sfârșit”/
Poeziile din acest ciclu al revelațiilor ne poartă prin satele vechi românești, departe de agitația și tumultul orașelor și limpezite de liniștea începuturilor. Ecouri blagiene ale naturii aflate în deplină consonanță cu Ziditorul, liniștea, dorul de Dumnezeu, confesiunile, introspecția și lecturile biblice dau conturul acestei secțiuni. Motivul luminii este consonant cu cel al liniștii genezice:
„… Vântul și liniștea se revarsă din
munte,
sapă fântânile duhului, să le-nece
lumina.
Lumina ce n-are sfârșit,
ce-și are-n eternitatea Ta rădăcina”.
Misterul învăluie creația sub aparența unor elemente ambivalente:
„Vântul, lumina și liniștea. Și
deasupra lor – norul.
Acolo-i perdeaua de negură, acolo-i
izvorul” (Revelații, 1).
În plin univers apofatic, Dumnezeu se ascunde în propria-i creație: „Fărâme din veșnicul nor în/ care Te-ascunzi” (Revelații, 1).
Poetul își ia răgaz să contemple satul, casele, munții, livada, pădurea, fluturii, iarba, florile, stelele. Substratul acestor pasteluri îl constituie meditațiile și trăirile de mare substanță spirituală, care-l apropie pe autor atât de mult de Dumnezeu, încât el însuși este uimit:
„… Ce s-a-ntâmplat? Am trecut oare prin
poarta îngustă?
Ce s-a-ntâmplat? Nu mai sunt
alungat,
prin ierbile lumii, ca o lăcustă?
Am ajuns lângă divinul
Păstor sau sunt încă afară…” (Revelații, 2).
În acest univers senin, Dumnezeu este atât de aproape, încât eul liric Îi simte prezența și-L recunoaște pretutindeni în creația Sa. „… toate-mi vorbesc de nevăzutul/ a toate Stăpân” (Revelații, 3). „Te simt peste tot, fiindcă/ Tu ești în toate” (Revelații, 6). În Revelații 5, Mirela-Ioana Dorcescu identifică „o lume paradoxală, o sinteză între cea profund românească și sacrul Pământ al Făgăduinței”: „Muntele pare un leu adormit la/ picioarele Tale” (Revelații, 5). Motivele biblice amintite în unele poezii devin tot atâtea teme de studiu în altele: lumina, vântul, icoana, frunzele viței, lemnul, plugul, păstorul, piroanele, lumea, șarpele (reptila/ fiara vicleană), toaca, crucea, tunetul, celesta grădină/ tărâmul promis, toate conturează un univers ancorat în Scripturi și în continuu urcuș spre Dumnezeu. Aceste motive cu evidente rezonanțe biblice se împletesc cu trăiri și reflexii de un „lirism profund, extatic” (Silvia-Gabriela Almăjan), proiectând un veritabil „pod între teluric și celest” (Monica M. Condan). Lecturile Scripturii capătă adâncimi noi în exegezele lirice originale ale poetului:
„… Dar eu sunt vinovat, am
greșit.
Nu-i voie să uiți: când
ai pornit, ai pornit!
Nu pui mâna pe plug și
privești îndărăt” (Revelații, 7).
Cu o iscusință admirabilă, poetul trece de la cuvintele lui Iisus la scene din Vechiul Testament, fiind atent la elocință, acuratețe scripturistică, limbaj sentențios și ținută stilistică, pentru a ilustra tema urmării fără preget a Domnului, ca într-o mistică nuntă:
„Dimpotrivă: lași ținut, lași rudenie,
lași deprinderi, lași tot.
«Amintește-ți», mi-ai spus «de femeia lui Lot!»” (Revelații, 7).
Condiția umană, sfâșiată continuu între trup și spirit, între carne și duh, este prezentată într-o dramatică căutare a comuniunii cu Dumnezeu:
„… Același abis
ne desparte.
Soarele, luna, tăcerea mă
strivesc, mă taie-n bucăți.
Iar Tu nu răspunzi, nu
Te arăți.
Trupu-mi urăsc, iar sufletul
nu-i
decât o adiere de vânt amărui,
ce vine spre mine din/
tărâmul cellalt” (Revelații, 11).
Această stare de sfâșiere lăuntrică pe care au resimțit-o, pe rând, profeții, drepții, apostolii și sfinții este experimentată și de poeții care se îndeletnicesc cu tainele Scripturilor și căutarea dumnezeirii:
„Stau. Despicat între duh și
cuvânt.
Trupul meu de pământ se
întinde, tăcut, pe pământ” (Revelații, 11).
Epuizat de „grețoasele lupte”, poetul dă mărturie despre lucrarea răului în lume și despre cum devine aceasta puternică mai ales în momentele de ne-veghere:
„Mă batjocorește, în somn,
fără milă,
acea blestemată reptilă,
de la care ni se trage
căderea.
Cât veghez, se ferește. Dar,
în vis, îmi încearcă puterea” (Revelații, 17).
Calea crucii este grea și eul liric nu fuge de această „nebunie a crucii”, ci, mai mult, dorește, caută despătimirea sufletului prin grele încercări:
„Iată-l, se zbate și plânge cumplit,
în fireasca, lumeasca lui carapace.
Nu-l cruța. Lămurește-l în
foc, ca pe-o strămurare
de-argint în cuptoare.
Nu cunosc, nici nu vreau să
cunosc voluptate mai mare” (Revelații 21).
Devoțiunea sinceră cu care-L urmează pe Domnul său, în ciuda încercărilor și amăgirilor de tot felul, care i-au subțiat trupul „ca o vargă de-alun”, îi smulg poetului creștin o mărturisire de credință: „m-aș dori ucenicul/ lui Dumnezeu” (Revelații 22). Mântuirea, eliberarea, înălțarea sunt posibile în măsura în care omul trăiește misterul și își folosește darurile și libertatea pentru a se întoarce cu smerenie la Tatăl, Ziditorul tuturor:
„Ce-i ascuns rămâne pe
vecie ascuns.
Nu-ntreba: nu ești vrednic de
niciun răspuns.
Partea ta sunt doar
cele arătate.
Nu striga în fața porții
închise, nu te zbate, nu
bate.
Stăruie, însă, veghează!
Toate-ți sunt luate. Toate-ți
sunt date” (Revelații, 25).
***
Ciclul final este intitulat CLIPE și conține 28 de poeme. Lor li se alătură Sicomorul, nostalgic poem al dorului de „tărâmul prea binecuvântat” pe care au pășit Iisus, apostolii și profeții, tărâm pe care Poetul nu a avut prilejul să-l vadă în această viață pământească.
Cadența primelor stihuri din acest ciclu amintește de versurile clasice ale poetului Al. Phillipide, cel care i-a cunoscut „mai dinainte” talentul și harul poetului Eugen Dorcescu:

„Rodea încet în fagi amurgul blând:
Suntem atât de rari, că-n jur e soare.
Și cer nepângărit și multă mare.
Sub mușchi creșteau statuile tăcând” (Clipe 1).

Aici, temele poeziei sunt variate, de la avatarul soldatului medieval (Clipe 2, 3), la evocări ale tatălui (Clipe, 4), ale magistrului – Bătrânul dascăl (Clipe, 23), la ipostazieri ale orașului în diverse stări de spirit: Orașul fericit (Clipe, 19), Parcul Botanic (Clipe, 21), Octombrie (Clipe, 22) și ale iubitei (Clipe 21, Clipe 28), până la reflecții pe teme filosofico-mistice. Aceste reflecții filosofice pe tema condiției umane și a rostului vieții sunt străbătute de un fior mistic evident. Zenovie Cârlugea clasifică temele poeziilor din colecția CLIPE astfel: «Cât privește ciclul de Clipe (28 de toate), acesta cuprinde texte scrise în intervalul mai larg 1972-2023, transmițând stări sufletești și mentale, convingeri și meditații, precum în ciclurile anterioare, din care nu lipsesc aluzii și referințe la Parabolele lui Iisus, la Psalmii lui David ori Pildele lui Solomon, în general la paremiologia biblică și la textele sentențiale vetero- și neo-testamentare, cu accent pe specificitatea acestui univers poetic, în care intră nu numai „Mesagerul”, „Sufletul”, „Disperarea”, „El Caballero medieval en la batalla”, amintirea Tatălui, dar și „Salonul coronarienilor” (viziune argheziană a unor chipuri bolnave „spre care moartea/ și-a trimis emisarii”), „Vanitas vanitatum”, „Orașul fericit”».
Bunăoară, poezia subintitulată Vanitas vanitatum (Clipe, 18) deplânge degradarea unei lumi și pierderea reperelor existențiale: „Se năruie Poiana, Râul, Casa/ Se risipesc încet și neoprit”. Ceea ce fusese altădată un cămin și un loc al armoniei familiale a devenit pustietate înfricoșătoare: „se aciuiesc și zac, până-n amurg (…)/ Subțirii pui ai nopții, ca dihorii” (Clipe, 18). Interogațiile retorice din finalul poeziei au rezonanțe eminesciene:
„(Ce este-o casă-n care omul nu-i?)
Mă-ntreb: acest locaș al nimănui,
Terifiant, mi-a fost cămin vreodată?” (Clipe, 18).

Tabloul social al unei lumi în degradare este evident în Orașul fericit (Clipe, 19 și în Tablou (Clipe, 20). În Orașul fericit, poetul începe cu o constatare, enunțată exclamativ: „Ce pașnic moare burgul fericit!” Aceasta este, de fapt, tema poeziei. Cu alte cuvinte, ca într-o eutanasie spirituală, orașul, altădată „fericit”, este devitalizat, privat de spiritul său:
„Ci tace burgul. Mort înveșmântat
Cu înflorate văluri selenare,
Cu flori de-azur și lacrimi mari de soare,
Purtat spre-abis de hoardele barbare,
Ce curg din ochiul său îmbălsămat” (Clipe, 19).

Radiografia unei asemenea lumi, care și-a pierdut centrul, spiritualitatea, este, pur și simplu, dezolantă: „Tabloul e-un deșert de-anomalii”. Poetul înșiruie, ca într-un manifest civic, erorile lumii în imagini oximoronice, contrastante, marcate prin lipsa de substanță a semnificantului: „Oraș rural și sat fără țărani”, „Liricizăm păduri fără copaci,/ Ca dascăl, stai pe stradă și înveți/(…)/ Iar medicul mereu are de spus/ Că nici instrumentar, nici leacuri nu-s” (Clipe, 20). La polul opus acestei sărăcii umilitoare, ni se relevă ordinea socială inversată:
„În timp ce-autostrada e un flux
De limuzine lungi și largi, de lux,
În care dormitează, tolăniți,
Cocote, țopârlani și parveniți” (Clipe, 20).

În acest periplu „haotic și nefast”, poetul însuși este în derivă, el se află la discreția celor care orchestrează întregul tablou social:

„Poetul, anacronic, inutil,
Poetul, cu tăiosul său profil
(De-i norocos și nu-i iconoclast),
Primește-un blid și-o cregă: la azil” (Clipe, 20).

Finalul abrupt al poeziei ne lasă un gust amar; autorul, credincios și devotat Domnului, are parte de mizeria în care trăiesc semeni de-ai săi și descrie, cu un onorant simț civic, contrastele lumii sale. Mutându-și privirea în căutarea unor puncte de sprijin, Eugen Dorcescu identifică în jur culorile disperării:
„Disperarea
are culoarea viței de vie (…)
Are culorile străzii. Are culoarea
iederei sângerii ce îmbracă un trunchi,
absorbindu-i vigoarea” (Clipe, 8).
Disperarea devine o a doua dimensiune a condiției sale umane, conștientă de dramatismul existenței:
„Mă însoțește în veghe și-n somn,
a un alter ego
credincios și cuminte (…)
E-o caracatiță sumbră. Are forma,
are culoarea, are pulsația
arterelor mele” (Clipe, 8).
Relativizând necazurile și detașându-se de nimicniciile vieții, poetul identifică soluții de supraviețuire în și prin spiritualitate:
„Te retragi din spațiu, din timp,
te retragi din memorie.
Tot ce trăiești, tot ce simți
n-are istorie.
E-o lunecare ce stă. O stagnare
ce trece” (Clipe, 11).

Lecturând poemele dorcesciene, Livius Petru Bercea notează: „De multe ori am avut impresia, după citirea unor texte, că poetul accentuează tenebrele existenței, îngroșându-le tușele întunecate. Dar integrala liricii lui Eugen Dorcescu se ridică, luminos, deasupra oricăror micimi și neputințe ale trupului, ale mediului social, uman, deschizându-se chiar comunicării cu Divinitatea”. Deși preferă versificația modernă, cu număr inegal de silabe, cu tectonică originală, imprevizibilă, plasând rima concomitent cu accentul semantic, aceste structuri prozodice au cadență, ritm și muzicalitate interioară. Eugen Dorcescu ni se relevă astfel nu doar un poet desăvârșit în arta stilizării versurilor, ci, mai ales, în substanța și „cantitatea de ființă” pe care aceste versuri le conțin. Un exemplu consistent ni-l oferă poezia Numai El, în care dorul după comuniunea cu Dumnezeu este vizualizat, înfățișat ca un drum real, posibil de atins prin credință:
„Plec, am plecat, voi pleca, nu
mai sunt
decât sumbrul pământ ce devine
pământ
O să vină o zi
când doar eu –
numai eu, chiar fără mine însumi –
voi fi.
Fără cărți, fără prieteni, fără
planuri, ambiții sau țel.
Numai eu (cel de-atunci!). Numai El” (Clipe, 13).

Poetul este sensibil la glasul Domnului și-I recunoaște prezența nu numai în semnele grandioase care exprimă vizibil și incontestabil slava divină, cât mai ales în semnele ascunse, umile, ale făpturilor Sale suferinde:

„Te aud când și când.
Fie-n munți, de departe,
tunând
sub al norilor scrum.
Eu stau și Te-ascult,
tremurând, cât un punct, în țărână,
pe drum.
Te aud și acum,
de pe-al nopții cumplit
așternut” (Clipe, 14).

Totul în jur este impregnat de prezența Duhului, acel suflu de viață dătător care înnoiește omul și întreaga creație:
„… vântul liber, puternic, teribil,
clocotind, murmurând.
Sunt un pai. O fărâmă de somn și
de veghe. Te aud, când și când” (Clipe, 14).

Cu toate simțurile atente și prezente, poetul decodifică tainele lumii. Le descifrează rostul. Bunăoară, în Clipe 15, analizând un fapt banal, cum oamenii ajută o cerșetoare bătrână care „stă la ușa bisericii”, murdară, neîngrijită, hidoasă chiar, poetul vede în duh pe Hristos suferind în fiecare om singur și abandonat de semenii săi:
„Însă ochiul lăuntric,
străluminat, tristei cărni
nesupus,
vede în ea pe
Iisus” (Clipe, 15).

Un adevărat catehism în versuri ne oferă poezia numărul 16 din ciclul Clipe. Prin concizia exprimării, prin stilul aforistic și apodictic, poezia se constituie într-o bijuterie de pateric modern în versuri, un veritabil ghid duhovnicesc, în care găsim sfaturi și remedii pentru orice neajunsuri, nedreptăți sau tentații ce ne lovesc în lumea unde trăim:

„Te ignoră? Prea bine.
Astfél,
vei trăi mai aproape de
El.
Te-au exclus?
Mulțumește-le.
Poți sluji exclusiv lui Iisus.
Te îneacă-n mărire deșartă?
Fugi de ei. Sunt vicleni. Vor
în doi inși să
te-mpartă.
Te urăsc și te-alungă?
Te lovesc? Te-au răpus?
Nu-i nimic. Te primește
Iisus”.

Ținta și sfârșitul tuturor acestor pătimiri este Iisus. Lui Îi dedică Eugen Dorcescu mai multe mărturisiri pline de smerenie; viața și moartea I le oferă Lui și-și recunoaște limitele: „sunt un simplu păcătos”. Nici urmă de revolă sau resentimente. Traseul este singular, cel al împăcării totale cu Domnul spre o comuniune deplină cu El:

„Și chiar așa voi face: voi pleca
Fără nimic. Înspre pustiu. Pe jos.
Pe-un drum de lut, ducând spre fața Ta
Același lut, din care m-ai fost scos” (Clipe, 17).

Chestiunea delicată a necredinței, a idolatriei și ateismului, naște întrebări noi în perspectiva veșniciei. Pornind de la axioma că: „Tot ce există-i doar din voia Sa” (Clipe, 24), poetul e îngrozit de lipsa de credință a multora dintre contemporanii săi:

„N-au dor de har, n-au spaimă de osândă,
Cel Veșnic, oare, vrea ca, pentru ei,
Să nu existe aura-I preasfântă?”

În versurile următoare, autorul explică libertatea cu care Dumnezeu, încă de la începuturi, l-a înzestrat pe om, în perspectiva veșniciei. Este vorba mai ales de acea libertate de a alege binele și viața, pe care omul poate să le refuze:

„A exista ori nu. Cu dreapta Sa,
de-a pururi le-a înscris pe-aceeași listă”.

Cu un curaj extraordinar, poetul devine o voce profetică a timpului său și sancționează trufia și „beția de cuvinte”, în care se complac cei care au ales o cale fără Dumnezeu:

„Vai! Când deliruri antropocentriste
exultă și când vrednici corifei
ai vidului își caută temei
spre-a profera profane acatiste,
eu plâng și mult mă tem că, pentru ei,
Cel Veșnic a decis să nu existe.

Sunt singuri. Și în viață, și în moarte.
Ori i-a uitat. Ori i-a lăsat deoparte”.

În contrast cu această lume care și-a întors fața de la Dumnezeu, poetul își dorește să fie, până în ultima clipă, „sprijinit, ca un prunc, de Iisus” (Clipe, 26). Bucuria iertării aduce cu ea o nouă viață și extazul comuniunii depline cu Atotputernicul:

„M-ai vindecat?
Răsare soarele. (…)
Iată, ieșim împreună,
să ne gustăm, fără spațiu și
timp, bucuria.
Ce destrămare! Ce zbor!
Tu ești veșnicia.
Eu sunt
veșnicia” (Clipe, 27).

Iubirea și imaginea iubitei sunt teme prezente discret și în ciclul Clipe. Momentele sublime pe care le remomerează În parcul botanic devin, odată cu trecerea anilor, „răspântii largi de soare” și „celeste adieri”. Iubirea e spiritualizată, desprinsă de Eros, și dobândește, prin armonia trăirilor, dimensiuni cosmice:

„Edenic parc! Edenică uitare!
Iubita mea de astăzi și de ieri,
În zariștea eternei primaveri,
Ești numai fericire și splendoare…” (Clipe, 21).

Poetul este oarecum uimit de miracolul pe care îl trăiește: „Trăiesc, prea fericit, de-o bună vreme” (Clipe, 28). Mirelei-Ioana, soției sale, poetul i-a dedicat mai multe poeme. Ostrovul iubirii este unul dintre ele. Iubirea ideală pe care o declamă poetul în această poezie este, iată, una, tangibilă: „Acolo viețuim, de-o bună vreme:/ Făpturi întruchipând Ideea clară” (Clipe, 28). Iubirea celor doi, ilustrând „platonica Idee legendară”, depășește Erosul, este mult spiritualizată, cuprinde elemente din natură, pentru a căpăta, în final, anvergură:
„Sub soarele Iubirii ideale,
ce-și află-n transcendență arhetipul,
pe țărmul unde marea și nisipul
ne flutură pe umeri și sandale,
când vii, când pleci, sau când îmi ieși în cale,
când ne topim în zări aurorale,
Iubito, Fericirea are chipul,
de har și de mister, al ființei tale” (Clipe, 28).
În acest volum, poemele Miozotis și Ostrovul iubirii îi sunt dedicate, în exclusivitate ei, Doamnei Mirela-Ioana (Dorcescu). Sunt poezii de mare rafinament stilistic, poezii în care hermeneutul, literatul, semioticianul Mirela-Ioana Dorcescu a identificat sectio aurea, acea perfecțiune matematică a versurilor, la care se adaugă substanța lirică sublimă, indiciu că aceste poezii au fost atinse de nimbul inspirației și al harului.
Volumul de versuri Miozotis se încheie cu poezia Sicomorul, în care autorul se confesează și, cumva, se întreabă de ce el, „scrib însigurat și bogoslov”, care a avut acest „dor suprafiresc” de Țara Sfântă, nu a avut șansa de a păși „în ființă” pe pământul sfânt: „mă-ntreb, dar nu găsesc niciun răspuns”. Și urmează o veritabilă spovedanie publică:

„Am fost prea păcătos, prea întinat?
Am fost de slava lumii subjugat?
Am fost delăsător și nu-ndeajuns
de doritor? Sau El nu m-a chemat?”

După această smerită cercetare de sine, urmează o rugăciune în care poetul reamintește Domnului de statornicia sa în credință. Limbajul arhaic, cu inflexiuni slavone, are o muzicalitate similară cu rugăciunile de pocăință din cărțile de cult ale bisericii:
„I-am zis: Ca pe un scrib, ca pe-un peveț,
auzi-mă! Ascultă glasul meu!
Tu slava umilinței mă înveți.
Trimite-mi doar un semn. Căci mare preț
am pus pe mila Domnului mereu”.

Dar, cum Dumnezeu nu-i răspunde, nu-i dă niciun semn, poetul se smerește pe sine, amintindu-și, cu siguranță, de Iov: „… Cine-s eu,/ în timpul și în spațiul nesfârșit,/ să mă ia-n seamă Însuși Dumnezeu?” Copleșit de tristețe, eul liric își mărturisește omeneasca descurajare în credință: „Zadarnic mai râvnesc ce-am tot râvnit”. Dar această descurajare este de scurtă durată și e provocată de o omenească uitare. Răspunsul îndoielilor sale, semnul cerut, îl va primi în vis. Acest vis revelator va constitui un temei al credinței sale, o confirmare că Dumnezeu cunoaște îndoielile și zbuciumul său:

„Și iată, astă noapte, mi-a sosit,
prin sârgul unui înger din zenit,
un semn iconic, clar, adeverit:
El, sicomorul, «Dudul lui Zaheu».

Am înviat din morți. Sunt fericit.
Ce viu și ce concret e Dumnezeu!” (Eugen Dorcescu, Sicomorul)

Cu această afirmare plenară a credinței în Dumnezeu, în ciuda zbuciumului și a omeneștilor îndoieli și temeri, se încheie volumul Miozotis. Despre poemul-epilog Sicomorul, Zenovie Cârlugea notează: «Sunt versurile de încheiere, apoteotice, în care divinitatea supremă, recunoscându-l, îi răspunde poetului cu un semn, punând astfel capăt unui lung zbucium sufletesc și încununând o experiență în numele unei convingeri categorice, de la volumul de debut cu „Pax magna”, trecând prin „Biblice”, până la cele din urmă creații, ba până la aceste recente volume de poezii recuperate dintre manuscrise („Leviatanul”, „Miozotis”)».
Scriitoarea Monica M. Condan consideră acest volum „o adevărată bijuterie literară; un pod între teluric și celest”. Anișoara Violeta Câra numește volumul Miozotis „o rapsodie a tăcerii” și afirmă despre scriitura lui Eugen Dorcescu: „Poetul este cunoscut pentru explorarea «la sânge» a temelor spirituale și pentru căutarea de sens duhovnicesc pretutindeni. De asemenea, este recunoscut ca un poet al metaforelor rare și foarte expresive. Așa cum probează acest volum de poezie mistică, scrisă de-a lungul a peste cinci decenii, Eugen Dorcescu explorează fără încetare legătura intimă dintre sfera umană și sfera divinului. Poezia sa ilustrează modul cum căutarea de sine și căutarea spirituală sunt profund interconectate. Simbolurile religioase sunt folosite pentru a comunica, pe înțeles, înaintarea ființei umane pe calea spirituală. Prin aceste simboluri, Poetul Eugen Dorcescu reușește să exprime concentrat gânduri și trăiri ce l-au caracterizat în întreaga existență empirică și literară. Poezia sa reflectă adesea o tensiune între condiția umană și aspirația spre metafizic, spre divinitate. Această tensiune creează o dinamică puternică în scrierile sale. Stilul lui Dorcescu este distinct, combinând elemente de misticism, filosofie și introspecție personală, într-un perfect echilibru, utilizând comparația, metafora și simbolul, un limbaj aparent accesibil, dar cu numeroase semnificații ascunse, care provoacă perspicacitatea cititorului. Totuși, Eugen Dorcescu nu este un poet ermetic. Dimpotrivă, el își invită cititorul să învețe din poemele sale, să reflecteze, în paralel cu autorul, la propria experiență și să confere un înțeles superior trecerii prin această viață”.
Recitind Prologul volumului, profesorul Marius Terchilă, notează cu emoție: „Prologul, autentică artă poetică, dă titlul volumului, Miozotis, cuprinde rafinate fundamente culturale, filosofice, exprimă ideea de libertate a ființei umane, voința de a-și configura viața, fără a se lăsa dusă de valul presupusului destin. Finalul poeziei, de intensă vibrație lirică, erotică, sugerează ieșirea din timp, prin motivul somnului, ocrotit de «prințesa unui vânt de miază-zi». Editarea, interpetarea operei lui Eugen Dorcescu o consacră pe conf. univ. dr. Mirela-Ioana Dorcescu drept «dorcescolog». În noianul de materiale critice, hermeneutica Domniei Sale se bazează pe acuratețe, temeinicie, responsabilitate, spirit critic, obiectiv, pe înalta stăpânire a limbii. Sunt bucurii estetice ale sufletului meu de filolog, generate de textul impecabil, de profundul simț lingvistic, de mare sensibilitate, bazat pe o cultură de nivel academic. Câteva momente în prezența familiei Dorcescu m-au înălțat peste timp, în lumea fără de prihană a ideilor generate de spirit, idei eterne, absolute”.
Postfața volumului Miozotis, semnată de profesorul universitar doctor Livius Petru Bercea și intitulată „Metamorfoze și evoluții în opera lui Eugen Dorcescu”, este un veritabil studiu monografic condensat al operei și biografiei poetului. Livius Petru Bercea apreciază spiritualitatea profundă a poeziilor dorcesciene și afirmă: „prin lirica de sorginte metafizică, mistică” [poetul Eugen Dorcescu (n.n.)] „tinde la o deschidere spre motivele marii poezii, spre perfecțiunea poemului, nu numai formală, ci și expresivă”. Pentru a ilustra această afirmație, criticul citează nu doar din poeziile binecunoscute ale poetului, cât mai ales din acelea mai puțin cunoscute, intenția sa fiind tocmai aceea de a le propune „un loc firesc în integralitatea unei opere unice și memorabile”.
După Postfață, urmează o Biobliografie, o secțiune detaliată, cu titlurile operelor, studiilor, articolelor și traducerilor poetului și scriitorului Eugen Dorcescu. Volumul Miozotis se încheie cu „Opinii critice”, capitol care reunește referințe ale unor scriitori, poeți, critici contemporani, literați și iubitori ai operei acestui „clasic în viață”: Șerban Foarță, Luis Sanz Irles, Mircea Lăzărescu, Coriolano Gonzáles Montañez, Marian Odangiu, Guillermo Eduardo Pilía, Ion Pop, Florin-Corneliu Popovici, Adrian Dinu Rachieru, Ana-Maria Radu, Andrés Sánchez Robayna, Alexandru Ruja, Jaime Siles, Cornel Ungureanu, Adriana Iliescu, Eliza Iliescu, Constantin Stancu, Gheorghe A. Stroia, Pr. dr. Ionel Popescu, Ticu Leontescu, Simion Dănilă Silvia-Gabriela Almăjan, Mariana Anghel, Claude Le Bigot, Pr. dr. Ioan Bude, Lucian Bureriu, Zenovie Cârlugea, Iulian Chivu, Marian Cătălin Ciobanu, Anișoara-Violeta Cîra, Monica M. Condan, Mariana Pâșlea, Maria Costa-Bălan. Spre exemplu, Silvia-Gabriela Almăjan vede în poetul Eugen Dorcescu „un erudit al timpului nostru”, iar Claude Le Bigot apreciază că „limbajul poemului [Drumul spre Tenerife – n.n.], ce încearcă să dea un sens iraționalului, dorește, în același timp, să se elibereze de ceea ce îl alienează. A căuta un sens dincolo de ceea ce vehiculează limba vernaculară, este principiul ultim al transcendenței”. Regretatul poet Lucian Bureriu sesizează „sobrietatea decentă” a poeziei dorcesciene: „o dimensiune rar întâlnită și prezentă la Eugen Dorcescu este simțul tragismului. […] Poezia lui Eugen Dorcescu ne salvează prestigiul, în contrast cu versurile inutile ale majorității autorilor de poezie de azi…”. Pe aceeași linie a aprecierii poeziei lui Eugen Dorcescu în context contemporan se înscrie poetul Șerban Foarță: „… într-un răstimp în care poezia e, mai cu seamă, improvizație anodină de nimicuri, acest poet de primă linie, al modului sever și apodictic, poate să spună, cu François al Franciei, că totul e pierdut, minus onoarea. Onoarea poeziei, căreia el, maestrul Eugen Dorcescu, îi este unul dintre garanți”. Privindu-i în ansamblu opera și întreaga existență, Mircea Lăzărescu îi conturează un portret literar, trasând linii de mare forță: „… poetul se înfățișează, acum, în fața agorei cultural-spirituale, cu un profil statuar, străjuind un tărâm poetic fabulos, ritmat pitagoreic, în cadențe inconfundabile, trimițând spre arhetipuri tulburătoare (…) totul transfigurat fiind prin orizontul transcendenței”.
Poemul Miozotis este nestemata literară de care se va mai scrie mulți ani de acum înainte. Se va recita și se va publica iar și iară, cu convingerea că ea este, pentru fiecare critic și cititor, „o piatră de încercare”. Poeziile incluse în volumul MIOZOTIS își așteaptă, în smerită limpezire, asemeni bobului de grâu îngropat în pământ, cititorii și interpreții. Vocația universalului și a transcendenței înscriu acest volum în antologia cărților esențiale ale liricii dorcesciene și ale literaturii contemporane. La un an de la scrierea acestui emblematic poem, aducându-ne aminte de splendoarea ce va să fie, recitim încă o dată, cu aceeași cu emoție, admirabilele versurile din prologul volumului:

„Spunea, cândva, sublimul Calderón
(În care veac, mileniu sau eon?),
Spunea-n viu grai, vedenie sau scris
Că viața omenească-i doar un vis.

L-am fost crezut? Sau nu l-am fost crezut?
Mă-ntreb dinspre sfârșit spre început.

Corabia-mi, trecând din val în val,
Se-apropie, treptat, de cellalt mal,
De țărmurii tărâmului promis.
Ah! Lungul drum n-a fost decât un vis.
Adorm pe brațul tău, Miozotis!
(Eugen Dorcescu, Miozotis, 18 martie 2023)

 

 

 

Facebooktwitterby feather

Despre Eugen DORCESCU

EUGEN DORCESCU BIOBIBLIOGRAFIE Poet, prozator, eseist, traducător din limbile franceză și spaniolă. Membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Timișoara. Doctor în filologie. Născut la 18 martie 1942. Cetățean de onoare al Timișoarei. Căsătorit cu Mirela-Ioana Borchin-Dorcescu, prozatoare, eseistă, membră a Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Timișoara. Premiul „Opera omnia” al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Timișoara, 2012; Marele Premiu „Sfântul Gheorghe”, la Festivalul internațional de poezie „Drumuri de spice”, Uzdin, Serbia, 2017 etc. Opera (sinteză) – Omul de cenuşă, antologie de autor, ce include cele opt cărți de poezie, apărute între 1972 și 2001, Editura Augusta, Timișoara, 2002; – Biblicele. Include : Psalmii în versuri, Ecclesiastul în versuri, Pildele în versuri, Rugăciunea Regelui Manase în versuri, Editura Marineasa, Timișoara, 2003; – Nirvana. Cea mai frumoasă poezie, ediție critică, ne-varietur, 468 p., realizată de Mirela-Ioana Borchin: Selecție din cele cincisprezece volume anterioare, Biobibliografie și Eseul hermeneutic : Eugen Dorcescu sau vocația vectorială a Nirvanei (150 p.), Editura Eurostampa, Timișoara, 2015; – Elegiile de la Carani, Editura Mirton, Timișoara, 2017; – Sub cerul Genezei, Editura Mirton, Timișoara, 2017; – Agonia caniculei, Editura Mirton, Timișoara, 2019; - Elegías Rumanas, Obra reunida, Selección del autor, Editorial ARSCESIS, La Muela (Zaragoza), Spania, 2020. Traducción y edición crítica: Coriolano González Montañez; Biobibliografía y selección de opiniones críticas: Mirela-Ioana Borchin-Dorcescu. (286 pagini); - Îngerul Adâncului. Pagini de jurnal (1991 – 1998), Ediție îngrijită, Selecție de texte, Prefață și Note de Mirela-Ioana Dorcescu, Editura Mirton, Timișoara, 2020. (537 pagini).