Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Fără categorie » MARIANA ANGHEL, „MIOZOTIS” SAU SPLENDOAREA LIRICII DORCESCIENE

MARIANA ANGHEL, „MIOZOTIS” SAU SPLENDOAREA LIRICII DORCESCIENE

MARIANA ANGHEL
„MIOZOTIS” SAU SPLENDOAREA LIRICII DORCESCIENE
I
De-a lungul anilor, doamna Mirela-Ioana Dorcescu, soția poetului Eugen Dorcescu, a recuperat manuscrisele dorcesciene, realizând, împreună cu poetul, ediții critice complexe, bine documentate, de înaltă ținută academică. Prin truda și devotamentul domniei sale, au văzut lumina tiparului volume valoroase, texte care se încadrează, după rigorile analizei hermeneutice, în categoria „secțiunii de aur”, poezii care – fără această minunată colaborare între poet și editorul său – nu ar fi intrat niciodată, poate, în circuitul literar și în patrimoniul literaturii. De fapt, nu doar volumele de poezie, ci și proza confesivă a scriitorului au fost tipărite prin truda generoasă a soției sale. Amintim, spre neuitare, cum Mirela-Ioana Dorcescu a inițiat în 2015, antologia ne-varietur NIRVANA. CEA MAI FRUMOASĂ POEZIE și, în 2017, antologia tematică SUB CERUL GENEZEI. Acestor două volume, le-au urmat, după căsătoria editoarei cu Eugen Dorcescu, AGONIA CANICULEI (2019), apoi cele două monumentale volume de Jurnal, ÎNGERUL ADÂNCULUI și ADAM (peste 1000 de pagini tipărite împreună), apărute în 2020. Meticuloasă și dedicată studiului manuscriselor olografe dorcesciene, Mirela-Ioana Dorcescu, selectează, împreună cu poetul Eugen Dorcescu, și îngrijește alte două volume de poezii provenind din „opera submersa”, ambele publicate în 2022: APROAPELE. 111 PSALMI ȘI ALTE POEME și LEVIATANUL. POEME UITATE. În paralel, neobosita colaboratoare, a realizat reeditarea antologiei Biblice (2021), ediție revizuită și mult adăugită de poet.
Din Cuvântul înainte la MIOZOTIS. POEME REGĂSITE, redactat de doamna Mirela-Ioana Dorcescu și intitulat „Miozotis şi poezia mistică dorcesciană”, aflăm că punctul de plecare în această minunată aventură literară și editorială l-a constituit „întâlnirea cu Eugen Dorcescu, în anul de grație 2015”. Mai apoi, accederea la manuscrisele poetului i-a oferit Mirelei-Ioana Dorcescu prilejul „de a le edita profesionist, în urma unei selecții severe – din perspectiva tematică, stilistică și, mai ales, estetică – a textelor”, precum și acela de a structura și prezenta adecvat „cărți de poezie și de proză”. După ce fiecare din cei doi colaboratori au parcurs anumite etape de lucru: selectarea manuscriselor, elaborarea unor fișiere tematice și cronologice, revizuirea artistică a poemelor – sarcină care i-a aparținut, în totalitate, poetului Eugen Dorcescu –, a urmat lectura filologică și critică a textului, la care s-au adăugat comentarii, glose, analize, note de subsol.
Volumul MIOZOTIS. POEME REGĂSITE conține 102 poeme inedite, scrise de poet între anii 1972-2002 și 2019-2023. Având temerea că „anumite poezii au fost nedreptățite” atunci când a fost editat volumul Leviatanul. Poeme uitate, Mirela-Ioana Dorescu reia lectura manuscriselor olografe ale soțului său și alcătuiește alte „29 de fișiere, fiecare dintre acestea conținând între 35 și 40 de piese, asumate ca poeme finalizate, prin datare și semnătură, de către autor. Până la urmă, doar aproximativ 10% au fost reținute de Eugen Dorcescu spre publicare”.
Prologul volumului, care dă și titlul acestuia, este poemul Miozotis, un poem de incontestabilă altitudine estetică, fapt care o determină pe Mirela-Ioana Dorcescu să-i aplice o analiză hermeneutică, stilistică și prozodică, pentru a concluziona că în structura sa sonoră se regăsește celebra sectio aurea, atât de rar întâlnită în poezie: „În Miozotis, text profetic, cu fundamente culturale și rafinate vibrații erotice, sunt 68 de silabe neaccentuate și 44 accentuate. Raportul lor este 1, 61904”, adică un rezultat foarte apropiat de numărul de aur al lui Euclid. Proporția divină verifică matematic calitatea excepțională a unei poezii inspirate.
„Spunea, cândva, sublimul Calderón
(În care veac, mileniu sau eon?),
Spunea-n viu grai, vedenie sau scris
Că viața omenească-i doar un vis.

L-am fost crezut? Sau nu l-am fost crezut?
Mă-ntreb dinspre sfârșit spre început.

Corabia-mi, trecând din val în val,
Se-apropie, treptat, de cellalt mal,
De țărmurii tărâmului promis.
Ah! Lungul drum n-a fost decât un vis.

Adorm pe brațul tău, Miozotis!
(Eugen Dorcescu, Miozotis, 18 martie 2023)
Ecouri eminesciene discrete întânim pornind de la titlul poemului, „miozotis” însemnând floarea de nu-mă-uita, mirabila „floare albastră”, prin intermediul căreia, Mihai Eminescu, influențat la rându-i de romantismul german, îi închină iubitei una dintre cele mai frumoase poezii erotice din literature română. Dacă în lirica eminesciană floarea albastră este evocată din perspectiva unei iubiri pierdute: „Floare-albastră! floare-albastră!…/ Totuși, este trist în lume!”, în Miozotis-ul dorcescian, eul liric este împăcat, fericit, formând cu iubita „un cuplu fizic și metafizic” (v. Mirela-Ioana Dorcescu). În aceste condiții, perspectiva morții nu este teribilă, prin depărțirea sfâșietoare pe care o presupune, ci este o cale spre eternizarea odihnei pe brațul iubitei, pe care o invocă senin în clipa morții: „ Ah! Lungul drum n-a fost decât un vis./ Adorm pe brațul tău, Miozotis!” Foarte ingenioasă este sugestia erotică, respectiv adormirea pe brațul iubitei. Astfel, „lungul drum” nu este înfricoșător, ci plăcut, ca un vis frumos. Această observație îi aparține chiar doamnei Mirela-Ioana Dorcescu, poemul în discuție fiindu-i dedicat. Eugen Dorcescu manifestă afinități cu literatura spaniolă. În acest poem este amintit dramaturgul Pedro Calderón de la Barca (secolul al XVII-lea), cel ce, printre atâția alții, a valorificat artistic motivul „vieții ca vis”, care nu e străin nici poeziei eminesciene: „Căci vis al morții-eterne e viața lumii-ntregi”. Glosele Mirelei-Ioana Dorcescu pe marginea acestui poem scrutează posibilitățile unei abordări intertextuale: «Un dialog intertextual cu Mihai Eminescu se observă și în planul expresiei, prin utilizarea învechitului mai mult ca perfect analitic: „L-am fost crezut? Sau nu l-am fost crezut?” (Se subînțelege: Pe Calderón de la Barca, scriitorul a cărui semnătură figurează în dreptul motivului „vieții ca vis”). Formele verbale ne duc imediat cu gândul la poezia Melancolie, unde întâlnim secvența „s-a fost deschis”, într-un tablou celest somptuos și foarte trist: „Părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă,/ Prin care trece albă regina nopții moartă”. Profunzimea temei „vieții ca vis”, vechimea și anvergura sa universală motivează expresiile ei lingvistice rare și memorabile, din limbaje poetice diferite, dar concordante. Cugetările eminesciene sunt bulversante, îndeosebi dacă luăm în calcul durata scurtă și dramatismul vieții inegalabilului Poet».
«Dacă Mihai Eminescu s-a stins de tânăr, dar a trăit, asimilând o expresie paremiologică biblică, „ani îndelungați”, ceea ce-i dă glas sfâșierii din poezia Departe sunt de tine: „Optzeci de ani îmi pare, în lume c-am trăit,/ Că sunt bătrân ca iarna, că tu vei fi murit”, iată că pentru Eugen Dorcescu este o realitate această vârstă. Domnia sa a scris această poezie în ziua în care a împlinit 81 de ani (18 martie 2023). Cele opt decenii i-au prilejuit numeroase experiențe existențiale (inclusiv activitatea de creație, care îl definește), lecturi multiple, mai cu seamă spirituale, și reflecții (v. cele exact și crud consemnate în jurnal), care i-au îmbogățit și nuanțat cunoașterea, întărindu-l în credință. Privirea retrospectivă („dinspre sfârșit spre început”) asupra vieții… aproape încheiate, aproape trecute, are răceala unei percepții lucide, dar și căldura implicării sufletești în conștientizarea farsei existențiale. Cât adevăr și câtă tensiune în enunțul constatativ, plasat drept concluzie: „Ah! Lungul drum n-a fost decât un vis!”. Acesta transformă metafora coalescentă „viața e un vis” într-o axiomă. Versul urmează aducerii propriului destin drept probă la dreapta judecată a iluștrilor săi înaintași, ce nu s-au lăsat amăgiți sau induși în eroare cu niciun preț, nu s-au abătut de la valorile durabile, cultivând rațiunea și stima de sine».
***
Volumul MIOZOTIS este alcătuit din poezii grupate în patru secțiuni, fiecare dintre ele având nume emblematice: ciclul „Răstigniri”, cu nouă poezii, „Solilocvii”, cu 30 de poezii, „Revelații (La Clopotiva)”, cu 33 de poezii și ultimul ciclu, „Clipe”, cu 29 de poezii. Volumul are o structură, cele patru secvențe sunt „străjuite” de două poeme ce „deschid și închid” volumul, și sunt revelatorii pentru mesajul și substanța lirică condesată în ele: „Miozotis” și „Sicomorul”. Analizând structura cărții și aspecte ale versificației, Silvia-Gabriela Almăjan observă: «Grăitoare sunt și titlurile secțiunilor: Răstigniri (9), Solilocvii (30), Revelații (La Clopotiva) (33), Clipe (28). Așa cum ne-a obișnuit și demonstrat în repetate rânduri, Poetul Eugen Dorcescu se află mereu în căutarea formei perfecte. Fiecare poem din volum este așezat precum piesele unui puzzle, fiecare cuvânt din textul poetic apare la locul său… „menit din Cer”».
MIOZOTIS. POEME REGĂSITE este o carte în care totul este orânduit până în cel mai mic detaliu. Omul-Dorcescu urmărește respectarea poruncilor, își trăiește după legi sacre existența. Poetul-Dorcescu nu-și ,,irosește timpul pe altarul somnului”, ci caută, neobosit, forma desăvârșită, se caută pe sine prin Divin:
„(Numai El) Plec, am plecat, voi pleca, nu/ mai sunt/ decât sumbrul pământ ce devine/ pământ./ O să vină o zi/ când doar eu –numai eu, chiar fără mine însumi –/ voi fi./ Fără cărți, fără prieteni, fără/ planuri, ambiții sau țel./ Numai eu (cel de-atunci!). Numai El./ (01.10.1997)”.
RĂSTIGNIRI cuprinde nouă poeme, care glosează pe tema efemerității condiției umane. Subtemele acestor meditații sunt: lumea cu iluziile ei, timpul trecător, efemer, succesiunea rece a anotimpurilor, zilele apăsătoare și lipsite de consistență, sentimentul unei uriașe absențe, calvarul de fiecare zi și, în fine, căutarea, înfrigurata căutare a Celui ce este. Deși, inițial, acestă creație a Domnului emana viață, și în spirit, și în trup: „Lumea, în gând,/ e un lujer de/ viță de vie/ plăpând”, ea se arată mai apoi contaminată de semințele răului, care răsar din toate părțile: „… șerpii de ceață izvorând din pământ,/ șerpii de negură dinspre boltă curgând” (Răstigniri, 1, p. 21). În acest univers căzut, moartea și despărțirile devin iminente: „destrămările sângelui meu sângerând, /…/ în iluzia lumii: eu plecând, ea/ plecând”. (Solilocvii, 1) Vanitas vanitatum e prezent în toate poeziile din acest ciclul al Răstignirilor: „Toate au fost și au trecut”, iar viitorul e un etern prezent întors „Toate-au fost și vor fi” (Răstigniri, 2). Tonul de Ecclesiast devine tot mai grav: „Vin zilele și nopțile spre mine/ Ca tot atâtea limbi de ghilotine” (Răstigniri, 3); „urc scârbit al vieții/ calvar,/ dezgustat de nemernicul/ trup” (Răstigniri 6). În acest „dur așternut” (Răstigniri, 2), poetul resimte încercările și greutatea crucii: „Dar nu merg pânʼ la capăt. Fiecare/ M-atinge doar, nu vrea să mă doboare” (Răstigniri, 3). Eul liric resimte povara trupului și vrea să se dezbare de el: „Nu mi-e milă de/ mine. Ba chiar/ urc scârbit al vieții/ calvar,/ dezgustat de nemernicul/ trup,/ zumzăind de confuze/ rumori, ca un stup” (Răstigniri, 6) Sfâșierea produsă prin păcatul primordial lasă loc unei nostalgii: „Or, eu vreau să/ ascult, să-nțeleg/ ce-auzeam când eram un/ întreg” (Răstigniri, 6). Poruncile au un aspect apăsător, dar speranța și credința care însuflețesc trăirea lor face ca această asceză să nu fie zadarnică: „Până-atunci,/ aplecat, ca un rob, sub /porunci,/ Te urmez pe Calvar./ Cred și sper. Să/ nu-mi spui: În zadar…” (Răstigniri, 6).
Căutarea și așteptarea unui semn din partea interlocutorului său divin se îngemănează cu sentimentul unei teribile absențe: „Te-am căutat și Te/ caut mereu, deși Te-am/ găsit” (Răstigniri, 5). Se întrezărește o fină aluzie la un text al Fericitului Augustin din Confesiuni: „nu Te-aș căuta, dacă nu m-ai fi găsit”. În următoarele versuri, definind viața ca un elan nestăvilit spre Dumnezeu, Eugen Dorcescu afirmă prezența Lui deplină, de netăgăduit, în toată creația Sa:
„Viața mea asta e: un
dor și un drum nesfârșit.
Iar Tu nu Te ascunzi,
dimpotrivă, te-arăți” (Răstigniri, 5).

Începe o alternare a modurilor lui Dumnezeu de a se manifesta în istorie: apofatic și catafatic. Când Se revelează omului, când Se ascunde, când Se dezvăluie discret și voalat într-o nemaivăzută smerenie, tocmai pentru a-l proteja pe om de teribila sa prezență:

„La răstimpuri, răspunzi
și plutești străveziu, prin
păduri, prin cetăți.
Doar că rămâi
infinit de departe,
spre a nu mă strivi cu
puterea Ta izbăvitoare
din moarte” (Ibidem).
Puterea Sa izbăvitoare din moarte este deopotrivă izvor de viață veșnică și iubire care transgresează regnuri și lumi: „iubirea ca moartea e de tare” afirmă înțeleptul în Cântarea Cântărilor (8, 6), iar în Noul Testament, Sf. Ioan Evanghelistul, apostolul iubirii, teologhisește: „Şi noi am cunoscut şi am crezut iubirea, pe care Dumnezeu o are către noi. Dumnezeu este iubire şi cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne întru el” (I Ioan 4, 16). Acestea sunt taine pe care omul nu le poate cuprinde cu rațiunea sa, dar le poate trăi și poate îndrăzni, prin darul lui Hristos, să se apropie:
„Domnul, din slavă,
privește cum lumea
noastră măruntă se zbate,
purtând, dintre noi,
fiecare
nenumăratele cruci,
spre nenumărate
răstigniri
și calvare” (Răstigniri, 8).
Conștient de atâtea cedări și risipiri, care au făcut ca numărul celor credincioși să fie tot mai retrâns, poetul ne indică drumul spre mântuire:
„Am rămas numai
noi. Ne-am întors.
Încă stropiți cu noroi
pe fețe, pe tors.
Am rămas doar
câțiva și-ncercăm
să aflăm,
încercăm
să umblăm
pe-ale sfinților urme” (Răstigniri, 7).
Recitind cu atenție aceste versuri din ciclul Răstigniri, vedem cum se conturează un program de urcuș spiritual, pe care autorul său îl trăiește ca pe o mărturisire de credință:
„Sunt liber în măsura-n care iert.
Acesta e miracolul: iertarea!
Timp nu există. Spațiul e inert.
Văzduhul arde rănile, ca sarea” (Răstigniri, 9).
Întoarcerea, pocăința, este – pentru cel care a pornit pe drumul crucii – anevoioasă și plină de încercări:
„Iar sufletul (….)
Se-mpiedică, la fiecare prag,
De spectre, de coșmaruri și ruine” (Răstigniri, 9).
Devenirea spirituală, salvarea și mântuirea sunt acte pe care fiecare și le asumă personal, cu toată ființa, îndrăznește să ne spună poetul, fără a mai aștepta validări sau recunoașteri din partea semenilor sau a lumii:
„Abia târziu pricepi că, bun sau rău,
Ești singular și singur în mulțime” (Răstigniri, 9).
Singurătatea în mijlocul lumii devine grea, mai ales atunci când înțelegi că esența vieții spirituale rezidă tocmai în comuniune: „Am rămas doar/ câțiva și-ncercăm/ să aflăm,/ încercăm/ să umblăm/ pe-ale sfinților urme” (Răstigniri 7). În acest abis care se deschide, credinciosul, slujitorul, simte că „ființa mea e îndestul de/ consistentă, încât să se vadă./ Într-atâta mulțime” (Răstigniri, 4). Chiar dacă se intuiește pretutindeni prezența divină, lumea, în ansamblul ei, rămâne „Un pustiu străbătut de/ absențe” (Răstigniri, 4).
***
SOLILOCVII, al doilea ciclu din volum, reunește 30 de poeme, veritabile monologuri lirice ale „celui care glăsuiește în pustiu”. Ele exprimă durerea înstrăinării, asprimea ascezei, încordate privegheri, tăceri și neliniști, lamentații și invocări. O primă lecție de spiritualitate este aceea că „Domnul ne vorbește prin durere și/ vis”. Deșertăciunea celor pământești și necesitatea alegerii unicei căi, spirituale, sunt exprimate în tonalități imperative:
„Nu mai ai somn, nu mai ai veghe,
nu-ți rămâne decât
să te contempli-n oglinda nimicului,
trecător și urât,
să te privești îndelung, suferind și tăcând” (Solilocvii, 1).

Desprinderea de tot ce ar îngreuna înălțarea în spirit presupune mai multe etape ale devenirii duhovnicești, o adevărată scară a virtuților pe care, urcând, Îl vei întâlni pe Cel dorit:
„… cum te dezbraci de veșmintele morții și
le zvârli, rând pe rând,
cum treci prin negura trupului tău,
cum măsori
cu călcâiul infinitei secunde spațiul de
ceață, de beznă și nori…
și-n negarea deplină vei bănui pe
deplin
că sunt, că eram, că voi fi și că
vin…” (Solilocvii, 1).

Asemenea profetului: „Dacă ai rupe cerurile şi Te-ai pogorî, munţii s-ar cutremura!” (Isaia 53, 19), poetul vizionar resimte fisura dintre cele două lumi și durerea așteptării:
„Adună-mă, Doamne, în palma Ta
nevăzută și sfântă…
Nimicește-mă! Du-mă! Să te gust în
sfârșit. Să-Ți văd slava și harul” (Solilocvii, 2).
Eul liric nu mai găsește resorturi ca să rămână în această „vale a umbrei morții” (Psalmul 22, 4), în această condiție precară, plină de dihotomii:
„De ce aș mai rămâne în valea aceasta
plină de umbre ce urlă, se-ncaieră
și-n zadar se frământă?” (Solilocvii, 2).
Bucuria întâlnirii și unirii tainice echivalează cu o renaștere, iar limbajul alegoric redă voalat experiențe mistice:
„Să-Ți simt umbra cum urcă în vinele
mele, încet, ca nectarul.
Să-l găsesc în sfârșit pe acel care sunt,
pe cel ce se sfâșie, singur, acum, în
amurg, priveghind, contemplând” (Solilocvii, 2).
Un poem închinat tăcerii ca harismă evocă toate fațetele ei. Tăcerea celui ce se nevoiește spre despătimire, pace și accedere la contemplarea tainelor este superioară, în ordinea spirituală, cuvântului rostit, fie el și spre folos sufletesc:
„… Tăcerea
răspunde tăcerii.
Se-nțeleg. Alungă vulgarități,
cleveteală, mizerii.
Perpetuează o cosmică pace.
Graiul e darul, e harul,
e fericirea
celui ce tace” (Solilocvii, 3).
Tot mai multe poeme din această secțiune de Solilocvii dau mărturie despre o altă raportare la lume a eului liric, dar și a poetului-profet. E vorba de o separare a apelor, de o asumare conștientă a unei necesare dislocări:
„Încet, nespus de încet,
insul carnal care-am fost
care sunt
devine
o nălucire de-ascet” (Solilocvii, 6).
De acum, toate îi sunt străine și reci, asemena unuia care a murit lumii și nu mai știe cum să se raporteze la ea:
„… cum voi percepe iarba, cum voi percepe
cărarea?…
Cum? Întreba-mă-voi: Cum
voi percepe oamenii, râsetul, vorbele lor
risipite ca un zbor de cenușă și scrum?
Ce-o să aud? Ce-o să le zic?” (Solilocvii, 5).
Revine tema singurătății în mijlocul lumii, solitudine dorită însă, pentru a fi împreună cu Domnul: „Mă aflu împreună cu toți,/ Dar sunt numai cu Tine” (Solilocvii, 5). Și toată această transformare și înnoire este un dar, o operă a Duhului:
„Totul. Absolut totul se topește-n
furtuna nevăzută, pe care-o
dezlănțuie Duhul” (Solilocvii, 6).
Sunt multe texte în care sobrietatea și simplitatea prozodică ale versului se întâlnesc cu înălțimi de spirit, atestând darul unuia care cunoaște tainele vieții creștine și asimilează teologia învierii:
„Ia-mă din lume.
Șterge-mi cu totul și
urmă și nume.
Dă-mi moștenire și parte
în viața ce-ncepe cu
moarte” (Solilocvii, 8).
Cine este Domnul pe care poetul îl caută și cu care dorește să fie în comuniune? El este „Yah Elohim…” (Solilocvii, 9). „Domnul” care „ne-aruncă de sus un/ pumn de lumină” (Solilocvii, 16). Deși „Cel Etern” este „Dumnezeu nevăzut”, poetul are certitudinea existenței Sale: „… Te știu./ Ești neînchipuit de viu” (Solilocvii, 18). Privind spre sine, poetul are conștiința propriei alegeri:
„Degetul Domnului îmi
face un semn
pe frunte, pe mâini:
cu untdelemn.
O cruce întreită,
întreit m-a însemnat
și-acum sunt primenit,
un altul sunt” (Solilocvii, 11).
Indiferent cum îi sunt zilele și traiul, poetul trăiește o stare de adâncă pace. Izvorul bucuriei și al păcii este recunoașterea Prezenței în viața sa: „Eu/ Te văd doar pe Tine” (Solilocvii, 13). Motivul tăcerii elocvente revine:
„… Ce pace
să fii slujitorul supus
al Celui ce vorbește când
tace” (Solilocvii, 13).
Solitudinea celui care trăiește altfel decât ceilalți, desprins de sinele iubitor de lucruri deșarte, „… eu însumi lipsesc/ din tiparul lumesc” (Solilocvii, 26), îl ajută să perceapă durerea condiției umane căzute: „… întreaga fire/ e doar o tânjire” (Solilocvii, 15).
În lipsa unui ideal măreț, zilele omului se scurg monoton, în zbateri deșarte:
„Vai, ce măruntă
trufia făpturii cu propriul
nimic se înfruntă!
Gol a venit muritorul în lumea
ploioasă și rece.
Gol a venit în iarnă sau
vară. Și gol o să plece” (Solilocvii, 23).
Tonul elegiac al Solilocviilor amintește de tristețea Ecclesiastului biblic meditând la deșertăciunile vieții:
„Altfel spus, înapoi și
înainte
e același popor
de morminte.
așteptând, fiecare, să-i vină
(iute, stins) stropul său
de lumină” (Solilocvii, 24).
Dincolo de toată această zbatere, poetul întrezărește pedagogia divină și un rost care (ne) transcende viețile. Rectitudinea expresiei poetice și interogația retorică adâncesc misterul vieții și al divinului ascuns:
„Nu-ntreba pe Acel care este,
Nu-ntreba: Dar de ce
toate-aceste?” (Solilocvii, 24)
Drumul nostru spre infinit este unul anevoios, care lasă în urmă și trupul, cu însemnele păcatului și ale morții, pentru a deveni zbor și înălțare:
„Așa înaintăm spre infinit:
Un sâmbure dual și otrăvit,
O crisalidă plină cu venin,
Un ochi de șarpe, clar și cristalin,
Un șarpe mort, deși l-ai crede viu…

Mă-ntind în amintire ca-n sicriu…” (Solilocvii, 30).

 

Facebooktwitterby feather

Despre Eugen DORCESCU

EUGEN DORCESCU BIOBIBLIOGRAFIE Poet, prozator, eseist, traducător din limbile franceză și spaniolă. Membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Timișoara. Doctor în filologie. Născut la 18 martie 1942. Cetățean de onoare al Timișoarei. Căsătorit cu Mirela-Ioana Borchin-Dorcescu, prozatoare, eseistă, membră a Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Timișoara. Premiul „Opera omnia” al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Timișoara, 2012; Marele Premiu „Sfântul Gheorghe”, la Festivalul internațional de poezie „Drumuri de spice”, Uzdin, Serbia, 2017 etc. Opera (sinteză) – Omul de cenuşă, antologie de autor, ce include cele opt cărți de poezie, apărute între 1972 și 2001, Editura Augusta, Timișoara, 2002; – Biblicele. Include : Psalmii în versuri, Ecclesiastul în versuri, Pildele în versuri, Rugăciunea Regelui Manase în versuri, Editura Marineasa, Timișoara, 2003; – Nirvana. Cea mai frumoasă poezie, ediție critică, ne-varietur, 468 p., realizată de Mirela-Ioana Borchin: Selecție din cele cincisprezece volume anterioare, Biobibliografie și Eseul hermeneutic : Eugen Dorcescu sau vocația vectorială a Nirvanei (150 p.), Editura Eurostampa, Timișoara, 2015; – Elegiile de la Carani, Editura Mirton, Timișoara, 2017; – Sub cerul Genezei, Editura Mirton, Timișoara, 2017; – Agonia caniculei, Editura Mirton, Timișoara, 2019; - Elegías Rumanas, Obra reunida, Selección del autor, Editorial ARSCESIS, La Muela (Zaragoza), Spania, 2020. Traducción y edición crítica: Coriolano González Montañez; Biobibliografía y selección de opiniones críticas: Mirela-Ioana Borchin-Dorcescu. (286 pagini); - Îngerul Adâncului. Pagini de jurnal (1991 – 1998), Ediție îngrijită, Selecție de texte, Prefață și Note de Mirela-Ioana Dorcescu, Editura Mirton, Timișoara, 2020. (537 pagini).