Încăperea din faţa casei, odinioară locuinţa bătrânei Paraschiva fusese  pentru copiii cartierului o atracţie misterioasă. Flacăra lumânării desluşită seară de seară de după dispariţia ei devenise o mare curiozitate. În această încăpere n-o zărisem decât pe tanti Aneta intrând sau ieşind, cu privirile în toate părţile de parcă ea însăşi se ferea să fie surprinsă în acea zonă.

E toamnă târzie, dar nu  prea frig pentru jumătatea lunii noiembrie. Tufa de crizanteme rubinii, cu coatele rezemate peste mai bine de jumătate din gard, plină de flori îşi scutură, una câte una  petalele. Atinse de prima brumă, petalele se transformă într-o cărăruie de catifea. Paşii mei le  ating  blând, temându-mă să nu le rănesc. Covorul, pe care-l străbat de-a lungul lui, îmi sfâşâie sufletul. Vrând-nevrând, simt sub tălpi trupul strivit al florilor. Dincolo de gard, ca de obicei, o  zăresc pe tanti Aneta făcând ture. Deşi, nevindecată după fractura de şold suferită în vară,  Aneta străbate curtea  şontâcăind cât îi ziua de lungă.  Merge şi  bolboroseşte.  Ocărăşte  de dimineaţa şi până-n seară   tot ce-i iese-n cale. Se ceartă cu motanul, strigă la câine, ameniţă găinile care ,,nu ştiu să facă  ouă, dar ştiu să umple curtea de mizerie,,. Le spală vasele pentru băut apă, bombănind întruna :

– Lua-v-ar mama Gaia de blende, vă spălaţi picioarele în ligheanul pentru  apă. Şi tu, clonţosule, ce tot cânţi atâta, cine te crezi? Las’ că  te fac io piftie la Crăciun, ai să vezi ce-ai să mai cânţi! – ameniţă ea cocoşul pintenat, care prin  penaj   rivaliza cu un păun.

După chipul neatins de trecerea anilor, Aneta nu-şi spunea vârsta. După acreala vorbelor,  şi mai cu seamă după  înverşunata aversiune resimţită faţă de ,,bărbaţii care nu-s buni de nimic,, se putea  spune  că era dusă.

– Bărbaţii? – se mira ea  când discuţia aluneca spre acest subiect. Un rău necesar, ce altceva? Ce fac ei şi eu nu pot? De cărat sacoşile din piaţă, de tăiat o găină, un lemn, de schimbat un bec, de bătut un cui în gard, de făcut curăţenie prin  curte… grădinăresc, adun, car… Ce mai vrei? Ce te zgâieşti aşa la mine, nu crezi, încearcă-mă? – provoca Aneta pe orice neîncrezător în forţele ei bărbăteşti.

– Să ai grijă cu picioru’matale, bre tanti Anetă, vine frigul, şi fractura de la şold…, spun  înainte de a deschide poarta, atenţionând-o cumva că am venit.

– Atâta grijă ai şi tu,  de parcă eşti cumnată’miu, Sandu. El zace-nfofolit în fundul patului, cu mănuşile-n mâini,  şi-mi poartă mie de grijă.Fiecare să-şi vadă de el.

Tac. O urmăresc cum îl blagosloveşte  cu patimă pe bietul nenea Sandu, şi cum nu-i tace nicio clipă gura:

– Şi-acu’ ce mai vrei, n-ai plecat, sau intri?

– M-a trimis mama după nişte ouă, spun încet, de teamă să n-o supăr…

– Voi de ce nu creşteţi găini, vă pute? E-te nu mai cumpăraţi acu’ ouă,  vi le făceau gratis găinile voastre.

– Nu prea avem spaţiu între noi şi vecina, spun ca o scuză, şi de fapt acesta era adevărul.

– N-aveţi spaţiu, prostii. Puturoşi, accentuează ea cuvântul, măsurându-mă de sus până jos, cum o făcea aproape zilnic. Uite, io îţi vând, da’ nu ca la magazin, ca la piaţă. Cu un leu oul,  mai vrei?

– Ca la piaţă tanti Aneta, ca la piaţă – zic repede, deschizând poarta. Discuţia se purta  de fiecare dată la fel.

În toată viaţa ei, Aneta  nu fusese nevastă decât  vreo patru luni. Şi asta în tinereţe.   Timp suficient să devină mamă. Pe Gioni l-a născut şi crescut  singură, iar bietul băiat abia aşteptase să termine cursul gimnazial ca să se înscrie la un liceu cât mai departe de mama lui.  O mamă foarte bună de altfel, dar prea cicălitoare, spunea. Mai exact, Gioni alesese oraşul copilăriei, al bunicilor după tată, acolo unde a locuit împreună cu Aneta până la zece ani. Întrebată de propriul fiu, de ce-şi lăsase bărbatul, Aneta repezi un răspuns năucitor:

– Păi, cum să nu-l las, măi băiete? Ce, ăla era bărbat de ţinut? Nu era bun la nimic. Aducea în casă câţiva firfirici, de câştigam eu din tricotat mai mult ca el.  Iar în rest, nu făcea nimic.  Citea ziarul şi dezlega rebus. Eu mâncare, eu curăţenie, eu spălat vase, spălat rufe…Şi-atunci? Valea, un copil oi fi în stare să cresc, m-oi descurca şi singură, mi-am zis.

Văzând-o   pe gânduri, îi spun ca şi cum aş fi ajutat-o la înmulţire:

– Zece  ori…

– Ia, mai taci.Crezi că nu ştiu câţi bani să-ţi iau? Şi vezi, mâine nu vii după ouă, am alt client.

– Bine tanti Aneta, n-am să vin.

Dinspre casă se aud strigăte.

– Ce-o mai fi păţit?- se întrebă Aneta ciulind urechea. Şi-şi răspunde tot ea: trebuie să fie nătânga de Leana, o fi durând-o iar capu’. Ce-i Leană? – strigă la rândul ei, şontâcăind spre casă. În prag se iţi  doar  capul femeii,    strâns într-un fular:

– Vino repede Aneta, moare Sandu- reuşi să articuleze.

– Şi? De ce nu-l laşi să moară, ce-ai cu el? Gata, atât i-a fost sorocu’. Şi-aşa nu mai era bun de nimic…- zice pe ton egal Aneta, ridicând  dint-un umăr.

– Să mai taci, Aneta, Sandu a fost om bun – o  repezi Leana.

– Vezi, vezi? Până şi tu ai spus, a fost! De-aia zic, lasă-l  să se ducă. De vorbit, nu mai vorbeşte, de plimbat, doar pân’la baie…Chin…zice ferm, întorcându-i spatele.  Hai, şi tu fugi acasă, du ouăle maică’tii, o fi având nevoie – se stropşi la mine, făcând paşi în  dreapta casei, spre încăperea misterioasă. Dar,  nu apucă să intre, că o auzii strigându-mă:

– Hei, fată, mă strigă ea. Să vii mâine până aici, am o farfurie pentru tine, se împarte pomană…

– Vin, tanti Aneta, vin – promit  eu trăgând zăvorul.

De dimineaţă, când ar fi trebuit să strig la poarta lor, aşa cum promisesem, cârpa neagră din stâlpul casei îmi îngheţă sufletul. ,,Deci, nenea Sandu le părăsise,, – îmi spun în gând. Dar când să fac stânga-mprejur, aud vocea Anetei:

– Nu pleca fato, deschide poarta şi vino. Te primesc aici,  în ,,casa viselor,,.

Înţelesesem că, încăperea în care Aneta aprindea lumânări şi se ruga pentru iertare, avea nume. Şi încă un nume frumos:casa viselor.

În urma ei, pâş-pâş, cu sufletul cuprins de smerenie şi curiozitate,  trec pragul.   Nu-mi vine să cred: la răsărit, aproape cât un perete, era o icoană:  Maica Domnului cu Fiul în braţe. Pereţii erau capitonaţi cu mătase muştar, iar la fiecare colţ al încăperii erau vaze cu flori. De această dată,  crizateme multicolore, mari, incredibil de proaspete şi parfumate. Peretele stâng  găzduia o fotografie a Anetei cu fiul ei.  Aidoma icoanei, dar în dimensiuni normale. Pe jos avea un covor pluşat foarte scump.  Se spune că  Aneta  aşezase acea fotografie  cu mulţi ani în urmă, pe vremea când Gioni refuzase s-o mai viziteze. Sau chiar nu mai avea cum. Se zvonise că Gioni cedase  nervos şi alesese să moară. Adevărul nu se ştia. Pe masa din faţa  icoanei era o farfurie din cobalt, încărcată cu tot soiul de  fructe exotice. Printre ele,  şi o rodie. Lângă farfurie, o ceaşcă albastră şi o lumânare albă.

– Ia, ţine, îmi spune Aneta, aprinzând lumânarea. Pune-le în sacoşa asta, şi stinge lumânarea, să nu luăm foc.

– Nu zic nimic pentru ele,tanti Aneta? –  întreb cu uimire.

– Ce vrei să mai zici? Am zis eu ce trebuia, tu ia-le şi-atât!

– Şi rodia, tanti Aneta?- întreb, neîndrăznind s-o iau.

– Păi, cum nu?  Ce,  ei acolo unde sunt,  n-au voie să guste şi de-astea? Ia şi rodia – zice Aneta căzând din nou pe gânduri: ,, De ce i-ai spus băiatului Gioni, Aneto?,, – auzi ea întrebarea venită peste timp. ,,Cum aş fi putut să-l numesc,  Ion, ca şi  pe taică’su?,,- se mirase ea.

– Ce crezi fată, Gioni al meu va avea grijă de mine la bătrâneţe, sau…azilu’ se-alege de mine? întrebă ea deodată, fără să-şi întoarcă  privirea.

Se lăsă îngenunchi, iar  mâinile ei se împreunară. Nu  aud  decât frânturi din rugăciune, frânturi în care numele fiului era trimis  spre Cel – de – Sus, cu rugăminte de mamă.   Pentru o clipă, pereţii camerei  tremurară. Fiul Maicii Domnului căzu din braţe, sau Gioni din braţele Anetei, nu ştiu sigur. Mă înfior. Ies cu spatele din ,,Casa viselor,, tiptil, lăsând-o pe Aneta într-o  rugăciune nefirească. În plasa mea aud  rodia plesnind, iar bobiţele roşiatice se desprind  una câte una… Ca şi zilele, îmi spun. În ritmul paşilor mei, ele se risipesc, alunecând pe covorul petalelor de crizanteme.

by

Referinţă Bibliografică

Mariana Vicky Vârtosu: CASA VISELOR ÎNTR-O RODIE/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 3 decembrie 2016