O istorie literară a Casei de Cultură a Sindicatelor Buzău (XIII)
Cea mai insolită ”figură literară” care a trecut prin viața literară a Casei de Cultură a Sindicatelor Buzău fost, categoric, poetul național Ion Nicolescu, jumătate nebun/jumătate geniu, cel care l-a făcut celebru pe Nicu Alifantis printr-o singură poezie luată azi drept brand românesc, acum când avem nevoie de identitate mai mult decât oricând. E vorba despre melodia/poem ”Țara noastră-i țara noastră”. Auzisem de acest personaj fascinant. Acum vreo 10 ani, m-am pomenit cu el, o ființă ciudată, excentrică, în Biblioteca Casei de Cultură. S-a dus direct la raftul cu iniţiala numelui său, fără să-mi acorde vreo atenție. Prudent, l-am întrebat ce carte dorește. A scos din raft o cartea de-a sa. Asta caut, cartea mea, mi-a răspuns cu o satisfacție oarecum ironică. Mi-am dat imediat seama că îl am în față pe marele poet Ion Nicolescu. L-am tratat ca atare. Se zbătea între foamete și frig. Zilnic, în frigiderul din Sala 19, Ion Nicolescu găsea câte un pate de ficat și o chiflă. Într-o zi, fiind foarte ocupat și extrem de stresat, am uitat să-i pun mâncarea în frigider. A venit, a deschis ușa acestuia și, foarte contrariat, m-a întrebat: ”Mâncarea mea unde e?”. Am sărit în sus și i-am spus că nu l-am luat ”de crescut”, că nu am nicio obligație față de el. S-a supărat. I-a trecut repede. Îmi cerea tot timpul bani. Cerea bani inclusiv trecătorilor de pe stradă. Pe vremuri, făcuse greva foamei la Uniunea Scriitorilor, împreună cu brăileanul Grișa Gherghei. Țin mine că odată, când aveam bani, i-am dat 30 de lei. Primea bani și de la un deputat, sume consistente. Mă abțin să comentez acest aspect. La un moment dat, foarte de dimineață, a venit și mi-a spus că îi este foame rău de tot. L-am luat cu mine la Piața Centrală a Buzăului, la o autoservire de lux. I-am spus să-și aleagă ce vrea, orice, pentru că plătesc eu. S-a uitat la mine cu o privire de pisic de rasă și mi-a spus că ar prefera să-i dau niște bani. Nu i-am dat, l-am determinat să mănânce. Eu m-am purtat cu el ca și cu un scriitor clasic, un patriot vecin de versuri cu Mihai Eminescu. M-am ocupat, cât și cum am putut, împreună cu alți prieteni, de înmormântarea sa onorabilă. Atașez acestui text și câteva poze. Unii dintre ”poeții și scriitorii” locali se trăgeau de brăcinari cu el și când îi dădeau cu dispreț câte o bancnotă amărâtă, nu uitau să-i zică ”Măi Ioane”. Vorba ceea, ca de la ”coleg” la coleg. A fost un poet folosit, manipulat, chinuit de umbre cu epoleți. Despre acest om cu viață de câine o să mai scriu. Lângă corpul său, lângă umărul stâng, în sicriu, am (de)pus căciula mea nou-nouță. Era iarnă, era ger. Puțini buzoieni l-au tratat cu respectul cuvenit. I-au făcut bine concret doar Stan Brebenel și Constantin Marafet, care i-au (re)tipărit o carte. Și poetul Teo Cabel, care l-a vizitat la spital de mai multe ori. Un creștin desăvârșit, un poet inconfundabil. În rest, vorbe goale. Fleacuri de sezon politic. Mai sunt multe de spus. Cu vreo două săptămâni înainte să plec în Anglia, unde urma să mă întâlnesc cu fiica marelui filozof Constantin Noica, doamna Alexandra Noica, Ion Nicolescu a venit la mine și mi-a spus că știe unde mă duc. Am rămas siderat. Cu excepția mea, care aveam bilet rezervat direct la aeroport (on-line din Anglia) nu știa absolut nimeni că voi pleca în Anglia. Atunci am început să am mari îndoieli în privința unora care pretindeau că-l prețuiesc pe marele poet. Îl manipulau și atât. A fost manipulat și pe ultimul drum. E o treabă cu cântec, o periniță secretă cu batista pe țambal. Așa a fost de când lumea, nu ne mai poate mira nimic. Atenție la dracii cu fețe de îngeri, la vampirii exersați încă din Evul Mediu încoace. Ion Nicolescu își merită odihna de veci. Dumnezeu să-l ierte.
Marin Ifrim, 02.07.2018



![]() |
Referinţă Bibliografică |