Ştiţi de ce ar trebui să fim bucuroşi şi să ne simţim preţuiţi şi binecuvântaţi? „De aceea, pentru că ai preţ în ochii Mei, pentru că eşti preţuit şi te iubesc ….” zice Domnul. (Isaia 43:4) Da! Avem preţ în ochii Creatorului şi ai Mântuitorului care şi-a dat viaţa pentru fiecare dintre noi.
Aminteam în materialele anterioare că a preţui înseamnă a iubi. Şi a iubi constituie un mod de a fi viu şi a trăi cu adevărat. Nu e acelaşi lucru cu faptul de a exista doar şi asta, implicând satisfacerea de sine, ignoranţa faţă de Dumnezeu şi semeni.
În relaţiile sociale se observă o anume schimbare şi nu tocmai benefică. Este vorba despre o însingurare a individului şi o închidere interioară în propriul „turn de fildeş”, o introvertire. Şi asta în ciuda socializării masive ce se derulează în era noastră computerizată. Indiferenţa, ura, dragostea se nasc pe fondul unei cunoaşteri şi a unei voinţe de bine sau egoiste. Îndepărtarea de Dumnezeu, necunoaşterea Lui şi a şansei de regenerare prin naşterea din nou dată prin credinţa în jertfa Domnului Isus, au ca repercursiune dezastrul psihologic şi confuzia. Urmărind un reportaj la televiziune am văzut cetăţeni care nici măcar nu ştiu cine a fost Sfânta Maria, deşi o serbează… Masele sunt departe de nivelul dorit de informatizare şi cultură atât în general cât şi religioasă. Nu se pune accent pe aceste lucruri, dar sunt esenţiale. Credinţa şi întoarcerea la Dumnezeu conferă oamenilor demnitatea şi respectul de sine de a fi creaţia şi a avea obârşia din Dumnezeu prin câştigarea unei identităţi spirituale care generează preţuirea vieţii celor din jur. Ori de câte ori avem ocazia de a citi sau asculta vreo prelegere despre Dumnezeu să o facem cu toată fiinţa pentru că poate constitui o ocazie care trebuie preţuită. Însă mai rămâne apoi o autoanaliză personală. Nu e greu! Golirea de sine, convertirea este un proces de bunăvoinţă din partea fiecărui ins.
Stând de vorbă cu mai mulţi cetăţeni, mi-am dat seama cât de mult s-au schimbat mentalităţile, privind preţuirea vieţii şi a celor din jur, respectul de sine şi de ceilalţi, ceea ce înseamnă onoare. Pentru a fi cu adevărat oameni, aşa cum de fapt şi de drept ni se cere, trebuie să avem un caracter moral şi un sistem de valori pe fondul unei credinţe autentice şi practice în Dumnezeu. Biblia spune că „în vremurile de pe urmă dragostea multora se va răci”, aşadar va fi mult egoism şi va domni blazarea şi superficialitatea. Oamenii vor fi iubitori de sine şi mai mult de plăceri decât de Dumnezeu. Lumea aleargă numai după plăcerile efemere ceea ce satisfac firea pământească şi nu doresc împlinirea spirituală „prin părtăşia firii dumnezeieşti”. Nu de mult discutam cu o personalitate despre Ziua Limbii Române şi a fost de acord că e un eveniment de anvergură în istoria poporului român. Cine cunoaşte istoria are de ce să fie fericit şi poate preţui cu adevărat sacrificiile făcute de-alungul vremii în demersul acestui eveniment. Da! A preţui sau a dispreţui! E o alegere pe care o iai de bunăvoie şi nesilit de nimeni în funcţie de respectul de sine şi de poporul din care faci parte.
În zilele noastre „moderne” oricine îşi permite să judece pe alţii sau activitatea altora, fie că e destul de pregătit ori este sau nu îndrituit. „Dar nu e important ce zic oamenii despre tine, ci contează cine spune acel ceva despre tine”, au subliniat mulţi dintre interlocutorii mei. A fi plăcut în ochii lui Dumnezeu este cel mai important lucru de pe pământ! Oamenii sunt limitaţi, conduşi de anumite sentimente mai puţin onorabile precum invidia, prejudecata, răutatea care sunt toate generate de spiritul care le animă întreaga lor existenţă. Spiritualitatea înseamnă şi educaţie şi bună credinţă şi în primul rând dragostea ori preţuirea celor din jur, care pot fi membrii familiei, concetăţenii, colegii şi orice om de pe pământ creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. De ce, oare, s-a accentuat fenomenul de dispreţ în relaţiile sociale? De ce oamenii nu coboară în simplitatea lor, nu sunt ei înşişi, nu caută o comuniune sinceră? De ce mulţi păstrează o faţadă, iar când îi descoperi trebuie să faci eforturi să poţi trece peste dezamăgirea care te loveşte în obraz cu obrăznicia unei lumi fără scrupule? De ce, oare, oamenii pe care îi iubeşti cel mai mult, te trădează uneori şi constaţi că te dispreţuiesc, se comportă ca şi cu cineva fără nicio semnificaţie? Toate aceste răspunsuri se găsesc într-o singură explicaţie: s-au îndepărtat de Dumnezeu, L-au părăsit ori nu l-au cunoscut niciodată. În Psalmul 15 scrie cum se comportă omul care va locui cu Dumnezeu: umblă în dreptate, face voia lui Dumnezeu, este sincer şi „spune adevărul din inimă, nu cleveteşte cu limba lui, nu face rău semenului său şi nu aruncă ocara asupra aproapelui său”. Este un om de cuvânt, are un sistem de valori clar, işi cunoaşte priorităţile, şi integritatea sa îi conferă stabilitate şi onoare. Are o cale trasată de Dumnezeu şi ştie că există legi şi principii pe care trebuie respectate, altminteri, nu mai poate fi cu Dumnezeu. Rămâne să ne analizăm fiecare şi să tragem concluziile cu cine trăim şi pe ce cale suntem.
Poporul nostru român a avut întotdeauna oameni binecuvântaţi, lideri care au fost exemple şi au adus cu ei înţelepciune şi credinţă. Din păcate, încă nu am învăţat din istorie să ne preţuim oamenii de valoare şi să le acordăm atenţie şi respectul cuvenit. Am întâlnit persoane care au cultul personalităţii lor şi consideră pe ceilalţi inferiori. Deşi… oamenii inferiori invidiază pe cei superiori şi caută mereu să le strice imaginea din cauză că se simt eclipsaţi. Şi se obişnuiesc să parvină, atingându-şi interesele făcând rău altora, blocând viaţa şi răspândind zvonuri şi minciuni pentru a distrage atenţia sau a se contura ei ca fiind cei mai preţioşi. Nu se mai pot debarasa de iubirea exagerată de sine, de egoismul care îi orbeşte şi le întunecă mintea de nu mai pot vedea lumina lui Dumnezeu înfăţişată prin dragostea lui eternă din Scripuri. Ignoră legile atât ale lui Dumnezeu cât şi pe cele ale statului şi consideră fără valoare viaţa altora din care îşi fac un subiect de distracţie. Dar toate au un sfârşit şi o limită. Şi cu siguranţă îşi vor primi răsplata!
Ce anume preţuim sau dispreţuim noi cel mai mult? Care este sistemul nostru de valori? Ce primează în viaţa noastră? Ce priorităţi ne apasă umerii cu responsabilităţile lor? Care este gradul nostru de spiritualitate? Duhovnicia nu este o teorie care zboară prin aer şi o stare invizibilă! Ea se materializează printr-un mod de viaţă. Şi cine doreşte să ştie care este roada Duhului Sfânt poate să citească în Biblie din Galateni capitolul cinci. De ce trebuie să preţuiesc viaţa mea şi cea a aproapelui? Pentru că este un dar de la Dumnezeu şi El este Stăpânul nostru de drept. Muritorii au uitat că depind de Dumnezeu, sursa de viaţă şi izvorul înţelepciunii, nobleţei şi bunătăţii veşnice. El este omniprezent şi omniştient, Atotputernic şi Drept în judecăţile Lui. Prin poruncie Sale, Dumnezeu a urmărit fericirea şi împlinirea rasei umane. Legile îngrădesc pe cei care au tentaţia de a face rău şi pedepsesc pe cei care fac răul. Cei care sunt corecţi nu au de ce se teme de lege. Dacă avem respect faţă de legi, atunci neapărat acest lucru include respectul faţă de drepturile şi libertăţile cetăţeneşti. Cineva mi-a spus puţin descutrajat că, „în general, nu ne putem aştepta la bine”. Probabil că avea dreptate, dar eu spun, că binele nu trebuie aşteptat, ci trebuie făcut.
Preţuire şi dispreţuire! Iată două atitudini care ne definesc! Ce bine ar fi să ne bucurăm de privilegiul de a ne avem unii pe alţii şi că putem să facem ceva pentru binele tuturor! Dacă Dumnezeu ne preţuieşte atât de mult, oare, noi, de ce nu ne-am iubii unii pe alţii? Când ştim că Domnul Isus şi-a dat viaţa pentru fiecare dintre noi! Ce preţ mare a plătit ca noi să avem şansa de a ne simţi iubiţi şi preţuiţi! Mă rog ca fiecare dintre noi să poată trăi cu bucuria că iubeşte, dar în primul rând că este preţuit, iubit veşnic şi absolut de Dumnezeu.
Marina Glodici
Cluj Napoca 7 septembrie 2015