Fragment din romanul „Imperiul memoriei”, în curs de apariție la Editura Teocora.

IN MEMORIAM NICOLAE BOGHIAN

TRISTEȚEA…,ANOTIMP NEDEFINIT

În peisajul sentimental al Urbei, povestea transcrisă în „Imperiul memoriei” este o tulburătoare aventură de dragoste pe care capcanele mirajului occidental o transformă cu fiece zi într-o simplă amintire. O familie se destramă voit, lăsând în urma ei dureri multiplicate. Am fost vizitat în nenumărate rânduri de o familie prea îndurerată care mi-a povestit propria lor dramă.

Am ezitat să scriu, dar cineva trebuia să ia taurul de coarne ca într-o coridă, unde toreadorul se înclină în fața morți, într-o nepăsare demnă de invidiat, iar cei prezenți nu fac nimic altceva decât să certifice prin urale cruntul adevăr.

Frazele ce vor urma sunt de fapt un strigăt neputincios al unei mame ce-și poartă-n suflet adevărata dimensiune a tragismului interior, el fiind obiectiv sau… subiectiv, dar într-o notă a decenței.

Asumarea răspunderii morale mă face să dau glas faptelor și întâmplărilor la care am fost martor, acestea nefiind altceva decât o ecuație cu mai mulți numitori comuni, unde sentimentul iertării este dus până la incredibil.

Dimineața, anotimp nedefinit… De câtva timp încerc să mă izolez de influența regretelor. Sunt, cum s-ar zice, lăsat să meditez. Nu reproșez nimănui nimic și nu dau explicații prea adânci pentru hotărârea mea ireversibilă. Am luat o hotărâre dureroasă dar necesară. Pasărea cu ochi de rouă a fâlfâit înnegurată aripile și a scos un sunet prelung, țipător, răstignind anotimpul. L-am primit direct în aorta inimii mele însingurate și totul s-a dilatat brusc, slobozind un strigăt ca o reverberație, într-o lume a rechinăriilor, a tentațiilor efemere, acolo unde pasărea nevinovată, pasămite, ciugulește în tihnă hidoasa noastră contemplare…

Din spatele curții, unde soldații mei fructiferi îmi prezintă supremul onor, gâgâitul armadei de gâște îmi sperie tristețea.

Trebuie să le dau răspunsul știut, să le chem, să le aliniez și, în final, să le cert pentru încălcarea consemnului de patrulare stabilit de comun acord. Trebuie, așadar, să respect până la amănunt înțelegerea prin care eu sunt

5

stăpânul – iar o asemenea calitate impune consecvență. Trebuie să stabilesc cumva acea pânză sau fâșie de demarcație ce arată că noi locuim două lumi adiacente.

Din câte tablouri am văzut, în toate, gâștele care au salvat Capitoliul aveau această poziție războinică a gâturilor, ce seamănă mai degrabă cu niște halebarde și presupun că scoteau aceleași sunete de alarmă, prevestind inevitabilul.

– Ei!… gata…, gata….., potoliți-vă, nimeni nu amenință pacea căsuței noastre de la Florica. Paradoxal, mi se pare că acum dau sens exact, sau oricum, fidel, noțiunii de autoritate. Am avut o repulsie totală împotriva celor care impuneau să fie respectați numai din cauză că reprezentau o anumită funcție. Atunci eu eram cârdul de gâște și dădeam acel prim semnal de nesupunere, cerând respectarea legii nescrise după care, pentru a putea înlătura primejdia, cel supus trebuia să audă prevestirea. Ah…, dar e inutil să intelectualizezi o stare ce se pulverizează atât de repede sub biciul introspecției.

Îl așteptam pe marele meu prieten, colonelul Never more, ce purta în stare de permanență o vestă nu anti-glonț, ci anti-bătrânețe. Scriitorul Nicolae Boghian, cel care în disperarea lui totală, a provocat la duel peștele sabie. Căsuța cu zorele arăta ca un bibelou, iar muzeul literar cu propria lui viață, o viață a amintirilor și-a deschis larg sufletul. Venea dintr-o vizită fulger din Capitala iluziilor noastre.

Soarele scăpăta pe cer la o aruncătură de buzdugan peste un peisaj tăvălit de buimăceală, își depunea parcă icrele, niște icre de miere. Frunzele ușor aurite s-au întors cu vârfurile spre pețiol, câțiva butuci de vie au rodit a doua oară, la fel și zmeura, iar florile, florile parcă au înnebunit, au mirosuri mai mult decât carnivore.

6

Îmi strigă în memorie un vers, dar mi-e rușine să-l rostesc, pentru că în clipa asta, brusc, realizez că pur și simplu a recita versuri pe o asemenea splendoare de vreme, e ca și cum ai trimite-o pe Isabela să picteze în ploaie.

Puse cap la cap, zilele de aici nu au particularități. Au doar un fel de umbră care le însoțește; ea, umbra, îți arată cum curg, de ce se poticnesc și peste ce aleargă fantomatice, ducându-se țintă spre ceva care îți dă fiori. Știu unde este capătul drumului, unde umbra se va strânge cocoloașe, iar acestea se vor mări în mari avalanșe, acoperind până și umbra umbrei… Oricât aș vrea să ignor întâmplările din „starea Urbei”, din această lume a rostirii sacre, uneori efectul lor dezolant mă dezechilibrează. Simt că principiile, ideile și chiar oamenii în care am investit atâtea sentimente, în care am avut curajul să mă dizolv și să mă înrădăcinez, mă deziluzionează profund. Totul seamănă din ce în ce mai accentuat cu acele idioate bătăi de cocoși, unde se pariază cinic pe cei care nu pot paria. Prilej pentru ca asociația de protecție a animalelor să protesteze într-o bătălie ce are pe margini alți pariatori, pe ale căror pariuri, iar se pariază…

…Da, totul este o luptă cu noi înșine, cu propriile noastre convingeri, ce nu pot fi schimbate de nimeni. Totul este o simplă trecere spre nimic, și starea aceasta înseamnă totul.

Devenisem patetic și poate vindicativ. Ca un răspuns, marele meu prieten și-a aprins instinctiv o țigară. Nu fuma

7

decât în momente deosebite. L-am prins de după umeri și l-am condus în cramă. În damigene și butoaie vinul era în plin concert, iar diapazonul era clinchetul paharelor și al cănilor de lut. A încălecat pe un butoi i bătând din brațe ca şi cum ar fi vrut să-şi ia zborul a declamat cunoscuta noastră parolă poetică: „Trăiască poezia şi marii visători…!”

Așa am început să aducem în sobrul glas al rostirii pe alți mari prieteni ai noștri. Am vărsat lacrimi de vin, ne-am dus cu visele departe…, departe… München, St. Louis, Limoges, Paris, Câmpulung, Balotești, Piatra Neamț, Bistrița-Năsăud, Timișoara, Boca Raton, Miami, Telese Terme, Caserta, Benevento, Veneția și… George Florin Cozma. Când Isabela a dat strigăt de alarmă, ne-am retras în verandă, unde pe o plită improvizată, sub cratița de tuci se coceau cartofii, trezindu-ne la o foame ce nu-și cunoștea limitele.

Dimineața, cei curioși au venit să-l cunoască pe marele meu prieten și să sorbim împreună câte-o ceașcă de dragoste amară. Printre cuvintele frumos așezate l-au rugat insistent să-și mai economisească din timp și să ne mai viziteze, deoarece locuitorii acestui sat de câmpie au o sete de cunoaștere, de profunzime, așteptând tot timpul să se întâmple ceva. Ce anume, n-ar ști nici ei să spună, dar așteptarea lor e însăși o a doua viață. Eternul lor subiect de discuție e soarta pământurilor, împărțirea loturilor, starea recoltei, cine va câștiga alegerile, cine va deveni noul primar pentru a le putea șterge de pe obraz rușinea aceasta: de 30 de ani au fost numai primari venetici, așa cum le place să spună cu atâta năduf, pentru că cei care au fost până acum primari le-au luat tot ce se putea lua, și… zvonurile ce curg ca apele tulburi, lăsând în urmă aluviuni…

8

Aici, la mine, la căsuța albă vin oameni ai Urbei și țin „sfaturi de taină”… O fi vreo casă de conspirație…?! Întâlnindu-mă pe uliță, acești oameni mă salută reverențios. E și asta un fel de a spune că, o dată adăstând aici, nu mai ai particularități, ești la comun cu obștea și trebuie să te supui regulilor și clasificărilor ei. Deci fără infatuare, fără vedetisme…

Ascultăm întâmplări de tot felul, relatate într-o vorbire viciată de influența nefastă a ziarelor de scandal și a unor posturi de televiziune. Trecem ușor peste partea moralizatoare prin care faptele reprobabile sunt puse pe starea de „ieșire din rând”, de pierderea credinței, de nesupunere, de duplicitate sentimentală, de starea de pasivitate la marile probleme ce frământă întreaga Urbe. Chiar dacă uneori ne vorbesc cu subînțelesuri, oamenii aceștia poartă în ochi o lumină, în strălucirea căreia putem spera că vom desluși un înger adevărat ce ocrotește pretutindeni acest sat, credincios bunului Dumnezeu, Florica de Buzău.

La plecare, marele meu prieten, colonelul Nevermore, mi-a strecurat în suflet o întrebare ce m-a împietrit definitiv.

– Dar Leopold ce mai face…?

În starea mea de accepție relativă am bolborosit câteva fraze incoerente și i-am dat de înțeles că situația lui familială este pe un butoi de pulbere, iar căsuța albă nu-și mai permite să primească la sânul ei atâtea războaie inutile ce vor decima ferestrele interioare ale aducerii aminte. Marele meu prieten, ceva mai pragmatic, a rostit doar pentru sine:

-Leopold…., Leopold…, Leopold….. Tristețea noastră infinită!…

***

by

Referinţă Bibliografică

MARIUS C. NICA: IN MEMORIAM NICOLAE BOGHIAN/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 17 septembrie 2022