Motto :”  Femeia, mai mult decât oricine, îl educă pe copil către omenie. Tatăl este creierul, dar femeia este inima omenirii.”

Când mi-a dăruit icoana Maicii Domnului cu Fiul în brațe, pe care am pus-o într-un loc așa încât s-o văd ori de câte ori intru in casă, mi-a dat și o carte cu texte religioase cu dedicația ” De la mica familie Cristescu „.
Venise în sat înainte de Revoluție, când soțul ei, proaspăt hirotonit, își luase în primire parohia. Era foarte tânără, ca și soțul ei, de altfel, și recunoaște, acum, că atunci a făcut câteva greșeli pe care le regretă. De pildă, n-a acceptat de la început ideea că statutul social pe care-l avea, acela de preoteasă, o obliga să-și urmeze soțul, indiferent de condițiile în care acesta își ducea misiunea. În anul în care a venit marea schimbare în istoria țării noastre, la începuturile lui, l-am cunoscut pe tânărul preot care punea mai presus de orice, chiar și de familie,  Biserica pe care o slujea cum puțini reușesc s-o facă. Am purtat cu el o discuție interesantă pe tema existenței noastre terestre, a rolului pe care îl are Biserica în viața comunității, chiar dacă în vremea comuniștilor multe lăcașuri de cult au fost demolate. Probabil că Dumnezeu a avut alte planuri cu el pentru că în vara lui ’89, când se afla la mare împreună cu soția și singurul lor copil de nici 3 ani, l-a luat in ceata drepților.
Viața ei s-a schimbat din momentul în care s-a dumirit că trupul scos de salvamari pe plaja unde privea la curioșii strânși în jurul lui era al soțului ei. Rămăsese văduvă la o vârstă atât de tânără, cu un copil mic cu probleme de sănătate. Doar pentru el se hotărâseră să petreacă câteva zile la mare, la indicația medicului. N-aveau casă, că pe vremea aceea nici vorbă nu era să construiască comunitatea casă parohială pentru familia preotului. Schimbaseră  vreo câteva gazde până la momentul nefericitului eveniment. Și totuși, faptul că mormântul soțului ei era in cimitirul satului în care fusese paroh a fost unul din motivele care au determinat-o să se stabilească aici. Dumnezeu, prin cei câțiva oameni de bună-credință, a ajutat-o să-și ridice o căsuță destul de încăpătoare, pe care tânăra preoteasă văduvă a făcut-o și primitoare. Anii au trecut, rănile s-au cicatrizat, dar au rămas amintirile.
– Doamna preoteasă, v-am văzut în Franța, își amintește remarca făcută de elevii întorși din excursia – proiect de înfrățire a școlii din localitate cu una din țara amintită.
Mai întâi a venit un grup de francezi care a vrut să cunoască satul, oamenii, modul lor de viață. Conduși fiind de directorul școlii pe ulițele satului, francezii au surprins aspectele extreme : case mari, frumoase cu mașini luxoase în curte, și case vechi, aproape dărâmate, căzute sub povara anilor,  mâncate de carii și invadate de bălării.
Un tablou care le-a atras atenția a fost cel în care tânăra preoteasă, cu cizme de cauciuc în picioare, frământa pământul galben, peste care presăra paiele de grâu, și făcea chirpici pentru casă. Muncea din zori până-n noapte ca să-și ridice casa în care avea să locuiască împreună cu feciorul ei care creștea firav, încercat destul de des de crizele de astm. Nu putea să mai suporte tratamentul pe care i-l aplica, după moartea soțului, gazda la care stătea. În zilele lungi de vară, se întorcea târziu la gazdă, obosită după efortul fizic depus. Pe  copil îl purta cu ea, n-avea cu cine să-l lase.
– Coană preoteasă, ia castronul acesta cu mâncare caldă! Dă-i copilului să mănânce, că i-o fi foame! auzea destul de des vocea vecinei care, ferindu-se de barbatul ei ce nu înțelegea acest gest de omenie, o aștepta la gard târziu din noapte.
Timpul s-a scurs. Băiatul a crescut în casa în care, după ce a terminat-o, preoteasa a adus mica avere pe care i-o lăsase soțul ei, cărțile de religie. Din acestea a început să citească feciorul ei, reținând pasaje întregi. Visul lui era să devină preot,  cum fusese și tatăl său.
– Ce-ți face băiatul, coană preoteasă? A terminat opt clase. Unde l-ai dat?
– La școala de ucenici, aici în sat… Mi- e teamă să-l las să facă naveta la oraș că nu se descurcă singur. El nu e ca alți băieți… A stat cu nasul numai în cărțile lu’ tat-su…
– Da, dar și de la tine ce-a învățat? Tot religie, că tot asta ai predat și tu la școala din sat… Și crezi că el o să facă în viață croitorie? Înțeleg că asta-i meseria pe care o învață la școala de ucenici.
– N-am avut de ales, trebuia să-l dau la școală să nu piardă pensia de urmaș.
Și așa băiatul a rămas în sat încă doi ani, chiar dacă meseria pe care o învăța nu-i plăcea.
– Ei, acum ce faci cu el c-a terminat  cei doi ani?
– Nu știu!… El spune la toată lumea că se face preot… Nu-și dă seama de prostiile pe care le spune… Cântă toată ziua slujba de duminică… O dată l-am găsit îmbrăcat în straiele de preot ale tatălui său. El știe că – i păcat, dar n-a rezistat ispitei… Trebuia să învețe să intre la seminar!
Acesta era oful preotesei: feciorul ei nu fusese în stare să dea la seminar, prima treaptă spre împlinirea visului de a ajunge preot. La îndemnul unei prietene, profesoară la unul din liceele din oraș, s-a hotărât să – l lase să-și continue studiile. Școala de ucenici absolvită și capacitatea luată nu i-au permis decât înscrierea la clasa a X-a profesională. Era bine și așa. La sfârșitul anului școlar, putea să dea diferențele și să treacă la liceu. Așa s-a și întâmplat. În toată vremea asta, băiatul preotesei n-a încetat o clipă să se roage la Dumnezeu să ajungă preot. Nu realiza că tot vorbind despre lucrul acesta deranja pe cei din jurul lui care nu credeau, în ruptul capului, că s-ar putea întâmpla o așa minune. Căci minune a fost când a luat capacitatea… e drept, a doua sesiune. Și-a scos pe bancă întreg arsenalul de cărticele religioase: acatiste pentru ajutorul celor nevoiași. Toți cei din jur îl priveau ca pe un ciudat, dar rezultatul a fost în favoarea lui…a promovat examenul de capacitate. Și la liceu tot ca un ciudat era privit în colectivul în care intrase, și câteva fâțe îi făceau și glume proaste. O dată l-au trimis la chioșcul din curtea liceului să le cumpere absorbante, altădată l-au închis în toaleta băieților, îngrămădindu-l într-un colț… asta pentru că știau că el vrea să ajungă preot.

Toate aceste lucruri o făceau pe mama-preoteasă să sufere foarte tare. Tot timpul era îngrijorată că i s-ar putea întâmpla ceva rău. Băiatul însă a evoluat. Chiar dacă încă se mai poticnea când vorbea, era capabil să poarte o discuție interesantă cu cei care aveau răbdare să-l asculte. Conjunctura a fost de așa natură că în clasa a XI-a a fost nevoit să se transfere la un alt liceu din oraș unde a ajuns într-un colectiv numai de fete. Fiind singurul băiat din clasă, s-a adaptat repede la noua situație. Aici nu mai avea parte de răutățile colegelor și lucrul acesta l-a ajutat să promoveze liceul și să ia bacalaureatul din prima sesiune. În ultimii doi ani de liceu, capta atenția colegelor prin discuții interesante cu preotul profesor la orele de religie.
La preoteasa văduvă, poarta și ușa casei erau tot timpul deschise pentru oricine voia să intre să primească un sfat, o vorbă de încurajare. Și, ori de câte ori avea, punea în fața celui venit o farfurie cu mâncare. Spunea că la ea alimentele nu se termină niciodată… Că așa cum ea dă unora din ce are, tot așa și alții îi aduc ei. Are rude multe… frați, nași, prieteni prin toate colțurile țării care îi trimit sau vin personal cu alimente, îmbrăcăminte și câte altele…
Dumnezeu a binecuvântat-o cu un naș de cununie excepțional care i-a botezat și copilul în ’86, punându-i numele Sfântului Mucenic Sebastian. Acest naș nu e altul decât cunoscutul părinte Nicolae Tănase, președintele Centrului Social PRO VITA de la Valea Plopului jud. Prahova.

Întâmplarea a făcut să-l întâlnesc pe părintele Nicolae într-o după amiază când mă întorceam de la  școală, tocmai în momentul când își lua rămas bun de la mica familie, după o scurtă vizită. M-a impresionat înfățișarea lui care – mi amintea de cea a Sfinților Mucenici, dar atunci n-am realizat de ce. Aveam să aflu mai târziu dintr-o discuție cu finul lui, Sebastian, care mergea destul de des la Valea Plopului și cunoștea ce misiune si-a asumat nașul lui.
Părintele Nicolae Tănase, căsătorit și tată a șase copii, luptă din 1990 împotriva avorturilor, pentru a-i face pe români să conștientizeze pericolul acestui flagel pentru existența noastră ca națiune. Și nu s-a limitat numai la a predica, ci a trecut la fapte.
În 1994, înființează asociația PRO VITA, unde sunt primiți copii născuți de tinere care au renunțat la avort, dar n-au posibilități financiare și nici înțelegere în familiile lor.
Când îmi vorbea despre acest om extraordinar, Sebastian punea atâta suflet încât nu se mai poticnea înainte de a rosti cuvintele. După terminarea liceului, l-am întâlnit mai rar pentru că, urmându-și visul, s-a înscris la Facultatea de Teologie, de unde nu reușea să vină prea des acasă.
Între timp, mama a primit misiunea de a lucra în cadrul Fundației Sf. Sava din Buzău, înființată de părintele Mihail Milea în 1993, la căminul de bătrâni din Ulmeni. La casa din Vernești, Mihaela – preoteasa, cum o știe lumea în sat, reușește să vină mai des după ce și-a luat permisul de conducere și o mică mașină. Vine doar în fugă să vadă ce mai e la ea acasă… să aerisească camerele, să sape grădina, etc.. Responsabilitățile pe care le are la așezământul din Ulmeni nu-i permit să facă naveta.
După absolvirea facultății, Sebastian a devenit voluntar în cadrul aceluiași așezământ, unde există și un paraclis cu două hramuri: primul, Sf. Haralambie (10 februarie), al doilea Sf. Iosif din Arimateea (31 august), minunată oportunitate pentru el de a-și folosi cunoștințele teologice. Numai că visul nu și l-a îndeplinit, pentru că nu-i de ajuns să faci o facultate de specialitate ca să devii preot, trebuie să găsești și o creștină să vrea să-ți fie alături în misiunea pe care urmează să ți-o asumi.

Așa că MICA FAMILIE, pe care am cunoscut-o cu mulți ani în urmă, tot mică a rămas ca număr, dar mare și bogată sufletește prin ceea ce face pentru bătrânii ce se adăpostesc la așezământul de la Ulmeni, jud. Buzău. Dumnezeu să le ajute celor doi membri ai acestei familii Cristescu, mamă și fiu, să-și ducă misiunea mai departe și cu siguranță soțul și tatăl, pr Nicolae Cristescu, îi va veghea, ca și până acum, cu dragoste din ceruri.

Curierul zoreștean, nr. 86-87, septembrie – octombrie 2017, Vernești, Buzău, România, Georgeta Tudor

by

Referinţă Bibliografică

MICA FAMILIE/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 12 martie 2023