Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » ESEU » MIHAI BATOG BUJENIȚĂ: ORAŞUL ÎNTRE NECESITATE ISTORICĂ ŞI CATASTROFĂ ECOLOGICĂ

MIHAI BATOG BUJENIȚĂ: ORAŞUL ÎNTRE NECESITATE ISTORICĂ ŞI CATASTROFĂ ECOLOGICĂ

ORAŞUL ÎNTRE NECESITATE ISTORICĂ ŞI CATASTROFĂ ECOLOGICĂ

 

Puţini mai sunt acei dintre noi care au trăit perioada anilor 50-70 când, în România, economia, numită pe atunci planificată, intra într-un binevenit avânt industrial, iar forţa de muncă din rural era reconvertită în forţă de muncă industrială, calificată, iar uneori chiar înalt sau policalificată. Fenomenul, absolut firesc, urma un model mult mai vechi, cel care în ţările puternic industrializate se petrecuse cam cu două sute de ani în urmă. Nu trebuie să ne mire decalajul, fiindcă în estul Europei feudalismul de tip oriental era încă predominant chiar şi spre sfârşitul secolului al XIX-lea. Acum însă industrializarea ţărilor din estul continentului devenise o problemă politică de primă importanţă deoarece ideologiile vremii preconizau eliminarea decalajelor economice dintre zonele continentale aflate sub diferite influenţe, ideologii sau standarde economice.

În agricultură se produsese un mare salt deoarece colectivizarea, un proces nu tocmai lesne de înfăptuit, crease condiţiile necesare pentru mecanizare dat fiind că acum suprafeţele de lucru erau comasate în cooperative agrare similare marilor ferme din ţările industrializate, iar prezenţa tot mai extinsă a mijloacelor de muncă moderne, majoritatea produse în noile întreprinderi de profil din ţară, făceau ca forţa de muncă din rural (în anii ’50 ai secolului trecut peste 70% din populaţie trăia în rural; ex. în 1956 din aprox. 17,5 mil locuitori, în rural erau aprox. 12 mil locuitori) să devină excedentară, prin urmare foarte atrasă de ofertele din industrie unde salariile erau mai mari, iar condiţiile de muncă, de regulă, ceva mai uşoare. În consecinţă, o masă mare de locuitori din rural este relocată în urban acolo unde fuseseră făcute pregătirile necesare pentru a-i asimila (locuinţe, servicii, etc…). În mod firesc populaţia urbană, aflată şi într-un proces de sporire demografică, cunoaşte o creştere exponenţială, astfel că în anul 1989 sunt recenzate ca fiind locuitori ai României puţin peste 23 de milioane de locuitori (58% în urban), însă aceste cifre urmau să scadă datorită în primul rând liberalizării emigraţiei. Astfel că în anul 2011, conform noului recensământ, România are o populație de 20 121 641 de locuitori dintre care în urban circa 55,20% iar în rural circa 44,80% .

Cei care au trăit în oraşele devenite ulterior marile centre industriale din anii ’50 îşi amintesc desigur de transformările culturale ale acestor centre ale căror populaţii crescuseră de trei-patru ori, fiind provocate de translarea populaţiei rurale cu obiceiurile ei, de atmosfera sufocantă a locurilor publice, de degradarea evidentă a tuturor genurilor de servicii şi de tensiunile sociale caracteristice vremii. Era o perioadă grea pentru întreaga populaţie urbană fiindcă se făceau eforturi din ambele părţi (populaţia de obârşie şi cea nou venită) de adaptare la noile condiţii, lucru care s-a realizat doar după două generaţii.

Noile condiţii create după anul 1989 când industriile au intrat, în general vorbind, în declin, iar în rural s-a procedat la restituirea suprafeţelor agricole către foştii proprietari sau urmaşii acestora, a provocat un exod invers, de la oraş (cel care furniza o nouă categorie de populaţie, şomerii) către rural, unde unii aveau sau sperau să aibă o locuinţă sau o suprafaţă de teren pe care să o muncească şi să asigure veniturile necesare familiei. Şi acum însă au apărut multe tensiuni sociale, de data aceasta mai ales în rural, acolo unde se inversase situaţia, iar băştinaşii se opuneau noilor veniţi, dar şi atunci când aceşti nou veniţi au constatat că viaţa în rural are marile ei dificultăţi, dar şi unele riscuri deloc de neglijat.

Vorbind însă despre oraşe putem spune că, în acest interval de timp, aproximativ cincizeci de ani, ele îşi redefinesc rolul de centre spirituale, culturale, sociale şi economice elemente care făcuseră din ele, de-a lungul timpurilor, o necesitate istorică.

Pentru această aserţiune avem la dispoziţie evoluţia conceptului de oraş, aşa cum îl înţelegem acum, în istoria cunoscută şi accesibilă a continentului după prăbuşirea Imperiului Roman, atunci când năvălirile popoarelor estice, au trimis în amintire importanţa oraşului în felul în care era ea cunoscută până atunci. Epoca numită Evul Mediu în Europa oferă cercetătorului paradigma apariţiei şi dezvoltării oraşului în noile condiţii socio-economice. Anii de început ai acestei perioade, cea în care economia agrară devine preponderentă, demonstrează că aşa cum era concepută atunci relaţia economică, ea nu duce la dezvoltare decât foarte lent, în timp şi cu uriaşe eforturi resimţite mai ales de clasele de jos, respectiv ţăranii, care produc puţin, foarte greu, cu riscuri de diferite feluri de la cele meteorologice la cele furnizate de jefuitori sub toate formele.

Producţiile vremii reuşesc să asigure, pentru producător, un nivel de viaţă foarte apropiat de cel al nomazilor culegători, iar pentru feudali, stăpânii pământurilor deci, unul foarte diferit de ceea ce vedem în filme, însă ceva mai ferit de abuzuri datorită castelului (fortăreaţa sau citadela) împrejmuit cu ziduri şi făcut să reziste unor atacuri. De cele mai multe ori, mai ales în prima parte a epocii chiar şi aceste fortificaţii erau din materiale de proastă calitate (valuri de pământ, palisade din lemn, acoperişuri din paie, etc…) şi abia mai târziu, cam prin secolul al X-lea apar alte genuri de fortificaţii, unele ale căror urme le mai vedem şi astăzi, construite din piatră cu ziduri de apărare puternice, creneluri şi turnuri având în principal rol defensiv, dar şi de pregătire a ofensivei atunci când apărea oportunitatea. Şi deşi în jurul acestor construcţii se aflau comunităţile rurale, cele care asigurau de fapt hrana întregului personal din castel, de regulă nu foarte numeros, dar şi pentru adăpostirea lor pe timpul asediilor, nu putem atribui acestui tip de organizare denumirea de oraş, chiar dacă în timp ele au devenit centre ale puterii feudale.

Oraşul, acela care merită această denumire, nu va mai fi legat ombilical de producţia agricolă (pe care o stimulează totuşi!) ci mult mai mult de conceptul de comerţ. La început apar târgurile, aşezări aflate la intersecţia unor căi comerciale, acolo unde, temporar sau uneori permanent, se organizează pieţe în care se prezintă şi se vând produse ale ţăranilor, deci prioritar alimentare, dar mai ales produse meşteşugăreşti venite din apropiere sau chiar de la sute de kilometri distanţă. Schimburile de mărfuri făcute prin intermediul banilor (o marfă sub altă formă!) duc la acumularea unor resurse de bunăstare şi bogăţie, dar şi la apariţia altor mărfuri din lumea întreagă precum condimente, mătăsuri sau ţesături de o altă calitate decât cele rudimentare produse în economia rurală, însă şi multe alte mărfuri care vor schimba fundamental ideea de confort a vieţii mai ales pentru feudali, cei care percepeau taxe şi impozite pe venituri asumându-şi obligaţia de a apăra căile de transport sau chiar siguranţa vieţii celor care aduceau mărfurile, unele foarte tentante pentru tot felul de tâlhari, dintre care nu lipseau desigur feudalii din împrejurimi.

În scurt timp însă târgurile, devenite mult mai prospere şi mai avute decât chiar feudalii de care depindeau, nu mai sunt mulţumite de relaţia economică în care funcţionau şi încearcă să devină independente. Forma de independenţă presupunea degajarea din relaţia cu feudalul local şi cumpărarea unor drepturi de la regele sau împăratul ţării respective. Situaţia nu este deloc simplă deoarece regele are legături foarte strânse, uneori chiar de rudenie, cu feudalii vasali, însă banii târgoveţilor netezesc drumul spre progres, iar târgurile vor dobândi drepturi asemănătoare marilor feude de tip comitat. În consecinţă, dreptul de a avea ziduri de protecţie, turnuri de apărare, blazon, drapele şi monedă proprii, dar cel mai important, dreptul de a purta arme, un drept până atunci rezervat doar nobililor. Evident nu au lipsit deloc războaiele între feudali şi târgoveţi, acei care acum se numesc burghezi deoarece fostul târg, ulterior împrejmuit cu zid de apărare, se numeşte burg. Interesant este şi faptul că burghezii pot angaja pentru lupte mercenari, însă dezvoltă şi sistemele proprii de apărare, cele în care fiecare cetăţean al burgului este, la nevoie, şi soldat. Ba, mai mult, organizarea meseriaşilor pe bresle şi conducerea treburilor interne de către un consiliu ales dintre conducătorii lor dau măsura viitoarelor armate naţionale, dar şi a organizării lor ulterioare.

În context, breslele îşi construiesc la ziduri propriile structuri de apărare, vestitele turnuri care şi acum poartă numele breslelor care le construiau, întreţineau şi apărau pe timp de pace sau război. Nu erau rare situaţiile în care regele sau împăratul, aflat întotdeauna în criză de bani, intervenea în apărarea burgurilor diminuând astfel puterea, de regulă centrifugă, a nobililor din regat şi contribuind astfel la edificarea puterii oraşelor. Sigur nu era vorba de vreo viziune imperială futuristă ci doar de bani! Acei bani pe care oraşul, mult mai bogat decât nobilul (deoarece acum oraşul este el însuşi producător de bunuri şi promotor al circuitelor comerciale), îi poate oferi contra unor servicii specifice. Aşa se face că burgul devine în cel mai scurt timp şi un centru al instituţiilor religioase, chiar dacă spiritualitatea de acest tip rămâne mult în afara tentaţiilor urbane, în sihăstrii sau mânăstiri izolate. Prezenţa unor edificii religioase de tipul catedralelor va duce şi la dezvoltarea artelor sau a unor tipuri noi de meşteşuguri (sculptură, ceramică, vitralii, etc…), care dau sens conceptelor de artă monumentală, dar şi de arhitectură în continuă evoluţie, iar apariţia institutelor de învăţământ: şcoli, universităţi sau academii, dar şi a mijloacelor de propagare a culturii: tiparniţe sau edituri, face ca, pe linie de consecinţă, oraşul să devină din ce în ce mai mult un centru cultural, spiritual sau un focar de propagare a feluritelor idei şi concepte menite să schimbe cursul vremurilor spre libertatea individului sau a îmbunătăţirii vieţii acestuia. De aici, din oraş, vor ieşi în lume şi marile idei care vor schimba istoria.

Concomitent oraşul se va dezvolta continuu, vechile ziduri vor deveni doar marcaje ale vetrei iniţiale sau chiar vor dispărea definitiv, iar populaţia, în general vorbind, va fi din ce în ce mai atrasă de acest tip de vieţuire unde confortul şi siguranţa, dar şi asistenţa sanitară sau socială au cu totul alte valenţe decât în rural.

Cum se întâmplă însă de obicei, orice progres are şi părţile sale ascunse, cele mai puţin evidente chiar şi pentru locuitorii arealului, însă deosebit de periculoase. Oraşul tinde continuu să crească în dimensiunile sale geografice, dar şi demografice, mult peste posibilităţile sale de a se întreţine din propriile resurse. Devine dependent total de aprovizionarea cu alimente Reţelele de alimentare cu apă trebuie să devină la timp capabile să asigure traiul şi nevoile populaţiei, apar noi provocări referitoare nu numai la sursele de apă potabilă, ci şi la cele de gestionare a dejecţiilor sau a gunoaielor (care ar putea duce în scurt timp la dispariţia civilizaţiei urbane). Ceva mai târziu apar şi alte genuri de probleme cu referire la încălzirea locuinţelor, asigurarea energiei electrice sau a altor servicii fără de care acum nu mai este posibilă definirea conceptului de confort domestic. Oraşul tinde să devină un colos cu picioare de lut riscând, foarte probabil, o prăbuşire atât de severă încât să-l scoată din funcţiile care l-au consacrat.

Sunt desigur posibile unele nuanţări! Există oraşe mari, cu aproximativ zece milioane de locuitori, care se bucură de o poziţie geografică favorabilă, de prezenţa unui curs mare de apă, unde poluarea este în limite acceptabile, iar resursele de hrană sau de apă potabilă suficiente pentru a satisface nevoile populaţiei în condiţiile unei bune gestionări. Nu este uşor şi nici prea multe exemple de acest gen nu prea există, dar este încă posibil.

Cu totul altfel se pune problema în oraşele cu peste douăzeci de milioane de locuitori sau chiar cu treizeci de milioane. Logistica unei asemenea aglomerări umane este un coşmar, iar problemele de gestionare a aprovizionărilor sau a drenărilor devine extrem de greu de rezolvat. Să enumerăm câteva dintre aceste oraşe, nu prea puţine totuşi, apoi să apreciem cam cât de comodă este viaţa locuitorilor din zonă. Tokyo are o populație de 38.140.000 de locuitori și se întinde pe o suprafață de 2.193 de km². Fără zona metropolitană, populația sa este de 13,9 milioane de locuitori. Orașul este extrem de aglomerat, densitatea locuirii fiind de 6.349 de locuitori pe km². Și din cauza lipsei de spațiu, orașul s-a dezvoltat foarte mult pe verticală, Tokyo fiind unul dintre orașele cu cei mai mulți zgârie-nori din lume (un zgârie-nor e definit ca o clădire ce are minimum 150 de metri înălțime). Sao Paulo (Brazilia) – 20.9 milioane de locuitori, Lagos (Nigeria) – 21 milioane de locuitori, Beijing (China) – 21.1 milioane de locuitori, Mexico City (Mexic) – 21.3 milioane de locuitori, Delhi (India) – 21.8 milioane de locuitori, Guangzhou (China) – 23.9 milioane de locuitori, Karachi (Pakistan) – 24 milioane de locuitori, Seul (Coreea de Sud) – 25.6 milioane de locuitori şi mai sunt şi altele (sursa Wikipedia)

Să ne gândim doar la faptul că un om ar avea nevoie de numai un litru de apă potabilă pe zi şi vom ajunge la cifre astronomice. Iar dacă luăm în seamă de exemplu Mexico City care este dispus într-o vale printre munţi acolo unde poluarea are cu totul alte înţelesuri decât ştim noi în general şi unde sunt străzi (bulevarde!) cu lungimi de 150 km, iar resursele de apă sunt foarte modeste raportate la nevoi poate ne-am gândi de mai multe ori dacă am vrea să trăim într-un asemenea oraş. O problemă mai dificil de discutat este şi infracţionalitatea acestor oraşe ştiut fiind că marile aglomerări nu numai că sunt favorabile pentru acest gen de activitate umană însă nici forţele de ordine, oricât de numeroase ar fi, nu reuşesc să controleze situaţia, indiferent dacă vorbim de un oraş precum civilizatul Tokio sau mahalalele oraşelor din Africa sau Asia. În concluzie, oraşul hipertrofiat este o structură demografică extrem de complexă, greu de gestionat, dar şi foarte fragilă. Orice schimbare dramatică, una de tip imaginabil precum un cutremur, o erupţie, un tzunami sau o catastrofă industrială poate pune în mare dificultate întreaga zonă deoarece acest gen de oraş la momentul când se dezintegrează produce un seism generalizat nu numai în ţara de referinţă ci şi în jurul acesteia pe raze de mii de kilometri.

Dar unde ar putea să plece, în cazul destul de posibil al unei catastrofe, cele treizeci de milioane de oameni sau doar jumătate dintre ei? În primul rând toate mijloacele de transport ar fi insuficiente, iar şoselele sau căile ferate ar deveni inoperabile. Nici blocarea administrativă a zonei nu este posibilă fiindcă nu există o forţă capabilă să disciplineze o asemenea masă de oameni înspăimântaţi, iar sacrificarea lor ar creea alte probleme la fel de insurmontabile. Ne putem gândi însă şi la alt gen de catastrofă pe care, deşi s-a mai înregistrat, oamenii nu o iau în seamă deoarece atunci nu a provocat daunele pe care le-ar provoca acum. Întreruperea, din diferite cauze( inclusiv exploziile solare) a furnizării energiei electrice pe un timp nedeterminat deoarece nu ţine de voinţa noastră. Haosul care ar cuprinde populaţia incluzând aici şi acea populaţie disciplinată precum cea din Japonia sau Coreea de Sud, ar depăşi până şi putere noastră de anticipaţie.

Aceste aglomerări urbane reprezintă un imens pericol pentru întreaga planetă fiindcă are caracterul unei dezvoltări oncologice. Deci mult peste suportabilitatea societăţilor, spre deosebire de aşezările rurale pentru care o serie de evenimente catastrofale nu ar avea deloc aceleaşi consecinţe precum cele enumerate mai înainte. Să nu uităm că aşezarea rurală este armonizată în privinţa raportului populaţie/surse de hrană şi apă, dar şi că această categorie socială poate supravieţui în condiţii care pentru populaţia urbană devin imposibile. Ei ştiu să facă focul cu alte mijloace decât chibritul sau telecomanda, pot culege plante comestibile ori medicinale sau chiar pot mânca o găină sacrificată în mod tradiţional, ceea ce pentru un om care nu a mâncat decât semipreparate devine absolut imposibil. Nevoile de informare sau de lectură nefiind ceva specific, ei nu vor intra în depresii dacă nu mai au acces pe reţele sau la ştirile televizate. Şi, în general vorbind, aceştia vor fi supravieţuitorii predilecţi ai unei catastrofe deoarece, printre altele ştiu şi să-şi apere familia sau casa de inerentele atacuri cu scop de jaf care se vor produce mult timp deoarece şi dispariţia forţelor de ordine este un eveniment cât se poate de predictibil.

În concluzie, ne putem întreba precum odinioară… Lenin: ce este de făcut? Este desigur absurd să ne gândim la disiparea marilor oraşe măcar pentru faptul că efectele negative ar fi mult mai mari decât orice altă prezumţie pozitivă. Aşadar, vom aştepta într-un mod oarecum fatalist să vedem ce se va întâmpla în viitor şi, funcţie de situaţie, să… Vom vedea!

Mult mai constructiv ar fi însă dacă am investi (măcar cât o facem acum pentru menţinerea în funcţiune a marilor aglomerări umane) pentru prezervarea uriaşului potenţial de supravieţuire al populaţiilor aflate în rural. Ar fi o investiţie inteligentă, cu perspectivă uriaşă într-un viitor, din păcate, foarte posibil.

Mihai Batog-Bujeniţă

Facebooktwitterby feather