În odaie,
în penumbra înserării,
ce se prelingea sfioasă
prin perdeaua subţire,
desenând pe pereţi
arabescuri fantastice
de lumini şi umbre,
stăteam tăcuţi,
unul în faţa celuilalt
ca două statui vivante
din piaţa vieneză
şi ne ţintuiam
din priviri…
Într-un târziu
încremenit de tăcere,
în care se desluşeau perceptibil
doar zvâcniri de inimi şi piepturi,
cu mâinile întinse
am despicat
vălul liniştii, abia şoptindu-i:
– Lasă-mă să-ţi ating sânii…
Parcă surprinsă,
făcu un pas îndărăt,
încheindu-şi în grabă
şi ultimul nasture
al bluzei străverzii…
– Lasă-mă să te sărut…
şi am înaintat tiptil un pas.
Parcă uimită,
Şi-a strâns buzele subţiri
şi le-a muşcat ca pe un măr roşu.
– Lasă-mă să te îmbrăţişez…
şi am mai făcut un pas.
Parcă speriată,
s-a retras înspre fereastră
aidoma unui arici
ce-şi zburleşte instinctiv ţepii.
Am rămas aşa,
încremeniţi de uimire,
în tăcerea semiobscură
şi apăsătoare a odăii.
Dezmeticindu-mă,
într-un alt târziu,
când bătăile inimii erau tot mai sonore,
încercând o retragere,
am reuşit cu greu să îngaim:
– Lasă-mă atunci să plec…
Ca o fulgerare de gazelă,
a trecut pe lângă mine
şi s-a aşezat cu spatele lipit de uşă,
barându-mi ieşirea.
Nedumerit,
am întrebat-o cu glas stins,
ce nu mi-l recunoşteam:
– Atunci, de ce m-ai chemat…?
Ca un resort eliberat,
s-a repezit spre mine,
m-a luat de mână,
m-a aşezat
pe patul de lângă fereastră,
a dat de-o parte perdelele
şi, cuibărindu-se lângă mine,
mi-a şoptit dulce la ureche:
– …să privim împreună Luna!
Şi am privit-o îndelung
cu ochii plini de iubire…
Doamne,
şi ce spectacol de gală
ne oferea generos
cornul de aur al Lunii!
Am intuit atunci, desigur,
că un asemenea spectacol nocturn
l-a inspirat pe Ludwig cel Mare,
chiar şi în surzenia lui,
să compună magnifica sa
Sonată a Lunii.
Mihai Caba