UN DAR DE CRĂCIUN
Ultimele zile ale anului 2003 se scurgeau mai repede ca nisipul clepsidrei, în febra pregătirilor de întâmpinare a Crăciunului.
Zăpada imaculată se așternea pe alei, pe case, îmbrăcând pomii în adevărate mantii de pace, de parcă dorea să trecem pragul Crăciunului curați ca lacrima lui Cristos. Darul pentru noi, locuitorii micuțului oraș Însurăței, de Nașterea Domnului, a fost venirea unui preot nou la Biserica „Sfinții Împărați Constantin și Elena”. Bucuria și emoția întâlnirii cu părintele Constantin le-am trăit din plin în seara Ajunului de An Nou, la trecerea dintre ani, când am participat la un
tedeum, oficiat de noul părinte în casa Domnului. O mână de oameni cu fețele senine, îmbrăcați în haine de sărbătoare, au ales să întâmpine Noul An și pe părintele Constantin în biserică. Împreună cu soțul meu am rămas impresionați de apariția părintelui: un vrâncean în floarea vârstei, înalt și chipeș, cu părul inelat, iar privirea distinsă, ne-a salutat prietenește, de parcă ne cunoșteam de când lumea. Vocea lui puternică, melodioasă și fermă se înălța deasupra noastră,
încurajându-ne să aducem mulțumire Domnului pentru viață, pentru toate darurile primite în anul care se scursese cu bune și mai puțin bune.
Am pășit în Noul An cu pace, smerenie și mulțumire, în cântece de „La mulți ani!”.
Îl simțeam pe Iisus aproape, învăluindu-ne cu o iubire ce îți lumina chipul, iar inima mi-era ușoară și fericită. Mult mai târziu am înțeles că fericirea nu-i în lume, este doar în Dumnezeu.
Am servit un pahar de șampanie urându-ne „Un An Nou fericit!”, iar părintelui „Bine a venit în parohia noastră!”. Am ieșit cu toții din biserică să întâmpinăm și afară Noul An în pocnetele de artificii și de bici, în strigăte de bucurie și vesele urări.
De atunci, părintele a devenit al nostru, întrecându-se pe sine an de an și sfințind locul acesta cu râvna lui, cu un entuziasm și o energie de nebănuit pentru cei care nu știau că e închinător la Sfânta Fecioară.
Așa a reușit în scurt timp, cu ajutorul oamenilor și al primăriei, să renoveze clădirea bisericii, să refacă pictura interioară a pereților înnegriți de fumul lumânărilor, să instaureze reguli de igienă, luptând cu prejudecățile și mentalitățile învechite ale oamenilor. Cu greu, a rămas o singură lumânare aprinsă în colivă, căci cuvântul părintelui era respectat.
Curtea bisericii s-a umplut de flori, de gazon proaspăt, de copaci ornamentali, de-ți era mai mare dragul să participi la slujba în aer liber.
Așa a organizat apoi sfințirea bisericii, invitând pe Înalt preasfințitul Arhiepiscop Casian al Dunării de Jos. Era o desfășurare nemaipomenită de forțe: copii îmbrăcați în veșmintele portului nostru popular, cadre didactice, tineri și bătrâni, femei și bărbați, preoți și dascăli, uniți în credință, cu mulțumire și recunoștință că au un lăcaș de cult ca și nou. Participam pentru prima dată în viață la un asemenea eveniment și tot întrebându-mă cum de femeile nu au voie să intre în altar, iată că m-am văzut și în altar, primind binecuvântare de la preasfințitul episcop. Părintele Constantin, mai mult spirit decât fizic, era cu noi toți, învăluit într-o emoție binefăcătoare, cu fața radiind în lumina lumânărilor aprinse.
Cu același entuziasm a înlocuit soba de tuci din mijlocul bisericii cu o centrală pe lemne, fixând calorifere de-a lungul pereților ce încălzesc interiorul și asigurând un confort fiecărui om în timpul slujbei. Acum nu ne mai îngheață mâinile pe globulețele ce le aninăm în bradul de Crăciun, nu ne mai îngheață respirația în timp ce cântăm minunate colinde la Nașterea Domnului și nici picioarele când îngenunchem la liturghie. Putem repeta în voie scenete cu copiii, dedicate Sfintei Fecioare și Nașterii Lui Iisus, putem pregăti în taină daruri pentru micuții artiști, lăsate de mâna Moșului Crăciun sub brad. Se creează o atmosferă de comuniune, de magie, întâlnită doar în poveștile de Crăciun. Biserica primește cu bucurie lumina Nașterii pruncului Iisus, se înalță și devine neîncăpătoare în zi de mare sărbătoare. Și părintele este acolo, cu noi, însuflețit de o energie binefăcătoare, care vine dintr-un colț al raiului, să ne vestească Mântuitorul.
Te întrebi cum a reușit acest om cu sufletul tânăr să rostuiască familia sa, biserica și enoriașii, să ridice Capela Sfântul Ioan, o sală de mese cu bucătărie, să îngrijească și să întrețină
clădirile protoieriei, pentru că între timp a fost numit protopop.
Hei, dar câte ziduri și clădiri ai ridica, nimic nu e mai greu ca a ridica sufletul omului ca pe o catedrală. Și părintele știa aceasta, de vreme ce înarmat cu osârdie, se apleca asupra copiilor și tinerilor liceeni prin activitățile pe care le organiza la întâlnirile cu aceștia, fie în curtea bisericii, fie în biserică, fie la hramul Mănăstirii Buciumeni, de Sf.Treime, sau în pelerinajele la mănăstirile din țară și din afara țării, primăvara, vara, toamna. L-am însoțit în multe din aceste adevărate excursii, care ne scoteau din zona de confort, ne chemau la sfânta liturghie dimineața, la cântatul cocoșilor sau seara, la vecernie. Cu o lumină vioaie pe chip ne descoperea locuri din țară de o frumusețe unică: ținutul Moldovei cu mănăstirile din zona Neamțului, ținutul Bucovinei de la Voroneț și până la Putna, cu urmele istorice lăsate de voievodul Ștefan cel Mare, Țara Hațegului cu mormântul părintelui Arsenie Boca, minunea intrării Dunării în România la Orșova, Mănăstirea Mraconia, care ni se dezvăluie într-un loc ce pare suspendat deasupra fluviului, Târgu Jiu cu Ansamblul sculptural Constantin Brâncuși, Mănăstirea Curtea de Argeș ridicată de Neagoe Basarab, Mănăstirea Horezu, ctitorie a domnitorului Constantin Brâncoveanu. Și an de an se așezau în sufletul nostru ca o pictură proaspătă pe peretele unei catedrale imagini din Țara Vrancei, cu frumusețea ei sălbatică și farmecul tainic al „Mioriței”, din Dobrogea cea bătrână, început al creștinării noastre atins de harul Sf. Andrei, chiar din Grecia, cu salba de mănăstiri de pe Sf. Munte Athos, străjuit de ruga și protecția Sfintei Fecioare Maria.
În anul 2018 a fost adusă de la Sf. Munte Athos icoana Maicii Domnului „Izbăvitoarea de cancer” – Pantanassa și așezată în biserica noastră. De atunci, în fiecare sâmbătă, părintele ne cheamă la rugă și la comuniune cu Fecioara Maria Născătoare de Dumnezeu. E un moment plin de smerenie, în asfințitul soarelui, când pronaosul se umple de lumină lină, iar cei câțiva oameni prezenți la rugă, parcă înving legile gravitației și plutesc în mulțumiri către Sfânta Fecioară. Părintele este sufletul permanentei rugăciuni pentru vindecare.
Întăriți prin rugă am trecut prin perioada grea și mult încercată a pandemiei luptând cu fricile de tot felul, cu îmbolnăvirile la propriu, cu însingurarea, cu restricțiile, cu gândurile cele urâte, unii chiar cu moartea, alții cu discordia vaccinați/ nevaccinați și a trebuit să învățăm să ne adaptăm schimbărilor. În toată perioada aceasta părintele a fost cu noi, ne-a încurajat, ne-a sfătuit, ne-a îndemnat spre rugă, ne-a însuflețit. Am înaintat zi de zi în postul Nașterii Domnului mai ușor, abținându-ne de la rău. Am făcut colecte de alimente și îmbrăcăminte pentru cei cu mai multe nevoi, am dat o mână de ajutor la pregătirea pungilor cu daruri pentru colindători, pentru bătrânii neajutorați sau pentru familiile cu mai mulți copii. Care altul să fie sensul Crăciunului, dacă noi nu am face niciun efort să devenim mai buni?
„Coborârea Lui Dumnezeu-Fiul până la noi pentru a ne ajuta să ne ridicăm curățați, sfințiți prin sacrificiul Lui ( și al nostru adaug eu) pentru a ne uni cu Dumnezeu” – acesta este spiritul Crăciunului. Cum de ne atașăm așa de mult de latura materială, de viața asta pământească și uităm că suntem de obârșie cerească? Să ne amintim că nu rămânem etern pe pământ, că ne vom întoarce la Domnul nu cu autoturismele, nici cu avioanele, nu cu vilele somtuoase pe care le-am ridicat aici, sau cu afacerile prospere, ci așa, după cum spunea Alexandru cel Mare, cu mâinile goale… Vom duce cu noi doar energiile faptelor bune, energiile iertării, ale iubirii față de Dumnezeu și față de aproapele.
Se apropie Crăciunul… Sărbători, tradiții, pregătiri, brazi împodobiți, speranțe, daruri, familii reunite și colinde… Noi suntem aceiași? Ne schimbăm și devenim în fiecare zi înnoiți. Faptul acesta a devenit evident când, la invitația părintelui Constantin, am participat la Concertul de colinde, susținut de grupuri de copii dar și maturi, cântăreți ai bisericii, la Casa de Cultură a orășelului nostru. Am ascultat cu emoție și am cântat împreună cu ei colinde dragi sufletului de român, colinde care veneau din ancestral, amintindu-ne cine suntem, care aduceau pe un fir de cântec iubirea în inima noastră. Pregăteau Nașterea Lui Iisus în sufletul nostru… Cântam și lacrimi ne scăldau obrazul, nu de milă, ci de bucuria aceea senină și nevinovată, a faptului că eram împreună într-o seară de decembrie și cântam despre Iisus… și despre noi, oamenii. Căci oamenii sunt cele mai frumoase daruri. Iisus s-a născut pe pământ
din iubirea Lui cea mare pentru oameni.
Cântam și mulțumeam în gând Domnului, pentru darul pe care ni l-a făcut într-o zi de Crăciun, cu ceva timp în urmă: părintele Constantin.
Referinţă Bibliografică |