MIRELA IOANA DORCESCU: EUGEN DORCESCU ÎN TIMIȘOARA, VOLUM OMAGIAL-80
Eugen Dorcescu urmează să împlinească 80 de ani, cu voia lui Dumnezeu (cum îi place să spună), în 18 martie 2022. După cinci decenii de activitate literară, opera sa îl situează între poeţii „de linie înaltă” (aşa cum a subliniat, în repetate rânduri, Zenovie Cârlugea, citându-l pe Blaga). Nimeni nu i-a contestat, în acest răstimp, talentul, nobleţea, credinţa, vocaţia transcendenţei, cultul valorilor sau apartenenţa la marea literatură română şi chiar la cea europeană. Dimpotrivă, s-au înmulţit şi s-au făcut auzite în vremea din urmă vocile care îi supra confirmă locul în elita scriitorilor români, prin enunţuri memorabile, rostite din convingere şi cu profundă admiraţie. Stau mărturie, în acest sens, toate articolele din componenţa volumului omagial 80, publicate deja, în cvasiexclusivitate, în campania de presă desfăşurată de ziarul „Timişoara”, în paginile de cultură de vineri (martie 2020-prezent şi… în continuare), care, direct sau indirect (prin referire la opera sa) elogiază distinsa şi pregnanta personalitate, onorată, în 2014, cu titlul de cetăţean de onoare al metropolei de pe Bega. Titlul actualului volum omagial (al treilea volum de acest fel în decursul unui lustru!), Eugen Dorcescu în „Timişoara”, este o expresie a gratitudinii faţă de admirabilul gest jurnalistic, de profesionalismul şi devotamentul cu care întreaga redacţie a cotidianului, sub veghea redactorului-şef Petru Vasile Tomoiagă, a contribuit la reliefarea valorii scrierilor dorcesciene şi a bogatei sale exegeze. Importanţa interesului acestei publicaţii faţă de creaţia şi de receptarea critică a lui Eugen Dorcescu a fost remarcată de un redutabil slujitor al presei culturale, bine-cunoscutul scriitor Zenovie Cârlugea din Târgu-Jiu, mentorul revistei „Portal Măiastra”, într-un mesaj de felicitare, ce conţine generoase aprecieri la adresa unui „strălucit organ de cultură şi informaţiuni, cum foarte puţine există la noi” şi se încheie axiomatic: „Făclia Culturii arde la Timişoara luminând toată ţara”.
Citez, aleatoriu, câteva fraze, din articole publicate în „Timi şoara” şi incluse în volum, pentru a ilustra preţuirea, respectul şi elocinţa cu care i se aduc omagii lui Eugen Dorcescu, în apropierea anunţatei aniversări: „Poetul Eugen Dorcescu se înfăţişează, acum, în faţa agorei cultural-spirituale, cu un profil statuar, străjuind un tărâm poetic fabulos, ritmat pitagoreic, în cadenţe inconfundabile, trimiţând spre arhetipuri tulburătoare… totul transfigurat fiind prin orizontul transcendenţei” (Mircea Lăzărescu); „Eugen Dorcescu este, de fapt, un stejar uriaş, la umbra căruia aerul este mai tare, soarele pătrunde mai viu, zilele se regăsesc mai colorate, nopţile împrumută parfum de poiene florale” (Gheorghe A. Stroia); „Prin educaţia sa filologică rigu roasă, dublată de o experienţă de cercetător la Academia Română, Filiala Timişoara, precum şi de cea de scriitor profesionist, de editor, Eugen Dorcescu a ajuns la cota de unde, literar şi cultural vorbind, a urcat pe Everestul propriei sale creaţii literare” (Ticu Leontescu); „Aşa este creaţia dorcesciană: trezeşte multiple întrebări, frământări, te răscoleşte până în cele mai ascunse unghere ale sufletului, uneori intrigă, alteori îşi etalează frumuseţea, precum o floare cu stropi de rouă! […] … vom duce mai departe mesajul său poetic, care este un trésor inestimable” (Silvia-Gabriela Almăjan) etc. etc.
De asemenea, cu prilejul omagierii Poetului, sunt evidenţiate, în portrete edificatoare sau în comentarii profunde ale operei, prin accente percutante, pe care ne îngăduim să le marcăm în structura citatelor, merite care îl individualizează în lumea atât de complicată, de fascinantă, de exclusivistă, a marilor scriitori: „Eugen Dorcescu este unul dintre cei mai fervenţi poeţi ai transcendenţei, nu ai unei goale transcendenţe, ci al uneia pline de misterul luminii dumnezeieşti, al idealităţii încununate de o filosofie a mântuirii creştine. Nu o poezie egolatră, ci una «adevărată», care «îndeamnă la trezire»” (Zenovie Cârlugea); „… aserţiunea-titlu din anul 2000, ultimul an al mileniului al II-lea, rămâne valabilă şi astăzi, dar cu adaosul privitor la «unghiul de fugă al anotimpurilor dintre 2001-2021»: Eugen Dorcescu – ultimul psalmist al mileniului al doilea şi primul mare psalmist din «deschiderea» mileniului al III-lea” (Ion Pachia-Tatomirescu); „Rareori îşi va fi găsit experienţa insulei o expresie mai «extremă» şi mai capti vantă decât cea a poemului acestuia şi a profundei sale scrutări spirituale. Şi nu fiindcă ar lipsi mărturiile asupra acestei experienţe. În rezumat, rareori vom putea întâlni, precum în «insularitatea/ insondabilă» a Drumului spre Tenerife, o mărturie mai convingătoare că insula este în realitate un spaţiu magic, dar, de asemenea, şi înainte de orice, «marele drum»: un drum spre anularea oricărei dualităţi, un drum către spirit. Dorcescu a străbătut acest drum. Poemul său este, indubitabil, adeverirea că, aşa cum s-a zis cândva, nu poate să existe nimic mai numinos decât o insulă” (Andrés Sánchez Robayna) etc. etc.
În pofida inspiratelor şi variatelor abordări ale operei în ultimele cinci decenii, dar şi a numeroaselor schiţe de Portret al artistului…, mai cu seamă, la 75 şi la 80 de ani, a apărut în mediul literar şi ideea că Eugen Dorcescu nu a avut încă parte de o receptare critică adecvată, rămânând, până în prezent, „un masiv puţin explorat al literaturii române” (Zenovie Cârlugea), „cel mai bun poet pe care ţara asta nu ştie să-l preţuiască la adevărata-i valoare” (Lucian Bureriu), „un «performer» concentrat pe lucrurile chintesenţiale, profunde, care, asemenea profetului din textele sacre, nu e bine primit (a se citi: receptat la adevărata-i anvergură de către confraţii de breaslă) în ţara sa” (Florin-Corneliu Popovici).
Într-un interviu pe care l-am publicat în „Etern, într-o eternă noapte-zi” (2016), referindu-se la receptarea sa, Eugen Dorcescu afirma, cunoscând sau intuind adevărul, că publicul său „este numeros şi în oarecare creştere”. Acest volum omagial oglindeşte modul cum s-a reconfigurat şi augmentat (îndrăznesc să afirm: inclusiv calitativ) publicul său. O componentă foarte receptivă la mesajele operei recente a lui Eugen Dorcescu este cea a tinerilor filologi: masteranzi, absolvenţi ai masteratelor Facultăţii de Litere din Timişoara, profesori de limba şi literatura română, care mi s-au alăturat, cu entuziasm şi disciplină, în proiectul de celebrare a Poetului la apropiata aniversare. Astfel, s-a constituit, în mod natural, o Şcoală de literatură: „Eugen Dorcescu 80”, în cadrul căreia am conceput (şi realizat parţial) acest volum, con lucrând la nivelul cel mai de sus la care cei zece membri: Silvia-Gabriela Almăjan, Mariana Anghel, Marian-Cătălin Ciobanu, Anişoara-Violeta Cîra, Maria Costa-Bălan, Cristina-Liliana Diaconiţa, Dragoş Micaciu, Mariana Pâşlea, Ana-Maria Radu şi subsemnata ne-am putut ridica, sub patronajul discret şi cu sprijinul generos al Maestrului, în cele câteva luni de la înfiinţare (15 iunie 2021). Majoritatea a avut câte două contribuţii la volumul omagial: un portret şi o cronică. Unii au debutat editorial de curând, în Despre opera lui Eugen Dorcescu (2021) – Silvia Gabriela Almăjan, Marian-Cătălin Ciobanu, Ana-Maria Radu –, alţii îşi fac acum debutul în spaţiul exigent al comentariului dorcescian – Mariana Anghel, Maria Costa-Bălan, Cristina-Liliana Diaconiţa, Dragoş Micaciu –, iar Violeta-Anişoara Cîra şi Mariana Pâşlea au cărţi de autor, sunt membre ale Ligii Scriitorilor din România. Noi profiluri exege tice, noi perspective asupra operei, un suflu proaspăt în critica lui Eugen Dorcescu se datorează şcolii noastre „fără note”, dar cu stan darde înalte de calitate. Am insistat asupra acestui fenomen, cel al creării unei Şcoli de literatură în jurul unei personalităţi, pentru a releva contribuţia rarisimă a acestui scriitor timişorean la formarea şi educarea axiologică a unor tineri viitori (sau deja actuali) eseişti şi critici literari, a căror expertiză e acut necesară într-o epocă destul de săracă în cititori şi comentatori de beletristică.
Apoi, rândurile celor ce îl citesc şi, mai ales, scriu despre Eugen Dorcescu astăzi s-au întărit şi îmbogăţit considerabil graţie aderării preoţilor la opera recentă a lui Eugen Dorcescu. De pildă, Preot dr. IOAN BUDE, Preot dr. IONEL POPESCU, Preotul poet TICU LEONTESCU, luminate feţe bisericeşti, au abordat, preponderent din perspective teologice, Jurnalul Poetului în Despre opera lui Eugen Dorcescu şi au revenit cu extrem de pătrunzătoare comentarii la Biblice, contribuind astfel şi la alcătuirea volumului Eugen Dorcescu în „Timişoara”. Preot dr. Ioan BUDE lansează un tir de întrebări delicate, aparent retorice, care îl călăuzesc în susţinerea legitimităţii Stihuitorului-Cercetător de a transmite mesajele biblice în propria cheie de lectură şi de reprezentare: „… ar fi momentul să dau curs unor întrebări extrem de incomode (care, din păcate, de mai multă vreme, stăruie, rostite, sau nerostite, însă prezente în unele minţi «ultra-ortodoxe»): Ce caută «civilul» Eugen Dorcescu pe terenul sacru al Bibliei? Cum de s-a apropiat el atât de mult de divinele şi negrăitele ei frumuseţi, încât pretinde că i s-au contopit mintea, inima şi sufletul cu ele, pentru totdeauna? Cum de «şi-a permis» el, «un simplu scriitor, poet şi scrib», să cerceteze, temerar, asiduu şi chirurgical, textele a nu mai puţin de 8 (opt) ediţii ale Bibliei (româneşti, franţuzeşti, englezeşti şi germane)? Cine «i-a dat voie» să «comită» asemenea lucruri şi lucrări?” De la o interogaţie, de data aceasta indirectă, însă cu aceeaşi funcţie directivă, îşi porneşte şi Preot dr. Ionel Popescu demersul interpretativ: „De ce s-a aplecat Eugen Dorcescu asupra stihuirii Psalmilor, Pildelor lui Solomon, Ecclesiastului şi Rugăciunii regelui Manase, care, împreună cu Cartea Iov şi cu Plângerile lui Ieremia, fac parte din rândul cărţilor didactico poetice ale Vechiului Testament, mai ales că nu mulţi poeţi creştini s-au încumetat să facă acest lucru, m-am întrebat şi mă întreb adesea”. Preacucernicul Părinte caută răspunsul în sfera adevărurilor profunde şi perene, în Biblie, sugerând, într-un fragment răscolitor, că Poetul a reacţionat la chemarea divină, resimţită puternic de sensibilitatea sa:
„Răspunsul se află în cartea lui Amos, păstorul din Tecoa, chemat de Dumnezeu la misiunea profetică: «Dacă leul mugeşte» – spunea el – «cine nu se va înfricoşa şi dacă Domnul grăieşte, cine nu va prooroci?» (3, 8). Sigur, Amos vorbeşte despre momentul sublim al chemării şi al trimiterii sale la profeţie, dar cred că şi maestrul Dorcescu a trăit un asemenea moment, atunci când, în stare de meditaţie şi de rugăciune fiind, va fi simţit un fior sacru şi va fi auzit înlăuntrul său, ca şi Sfântul Pavel, Apostolul Neamurilor, «cuvinte de nespus, pe care nu se cuvine omului să le grăiască»” (II Corinteni 12, 4).
Întrebarea pe care îmi permit să o formulez eu însămi, în urma distinşilor prelaţi, întrebare cu care mă întorc îndeosebi către filologi şi literaţi, nu mi se pare deloc hazardată: „Într-o lume în care şi pentru care Dumnezeu există”, iar menirea marilor poeţi este aceea de a vorbi despre relaţia lor cu Creatorul, nu cumva aceste stihuiri sunt tot o creaţie originală, de factură religioasă, desigur, dar originală, a Poetului Eugen Dorcescu? Dacă Preot dr. Ioan Bude a considerat că Eugen Dorcescu nu este doar stihuitorul, ci şi cercetătorul cărţilor biblice, nu aş fi, la rându-mi, îndreptăţită să demonstrez că scriitorul timişorean, care ne-a dăruit o sublimă versificare a acestor cărţi sfinte, nu este doar stihuitorul, ci şi Poetul inspirat de ele? Înclin să cred că da şi că aşa a perceput Biblicele şi excepţionalul critic literar, Dr. în filologie Florin Corneliu Popovici, a cărui expertiză nu poate fi pusă sub semnul întrebării. Domnia Sa prezintă cartea într-o frază amplă, sintetică, magistrală, vibrantă, intens perlocuţionară, ţesută din foarte sugestive şi plauzibile variante descriptive, mizând pe nenumăratele căi deschise de eclatanta, abisala forţă de transfigurare a lirismului dorcescian. Final mente, acelaşi critic se încumetă să definească, apoteotic, această carte a firii duhovniceşti a Poetului, portretizându-i autorul prin metafora „drumeţului, aflat pe Calea Regală” şi încadrând-o, elegant şi persuasiv, într-o elevată paradigmă culturală, rezultată din transpunerea în vers a crezului artistic dorcescian:
„Carte-izvor, a bucuriei declanşate de întâlnirea fericită cu Dumnezeu, carte de dragoste (Dumnezeu = Iubire), carte de re-lectură, despre întoarcerea «Acasă» şi despre locuire (în Credinţă şi în Iubire), carte de identitate, manual de construire (a propriei identităţi spirituale din «cărămizile» puse la dispoziţie de Constructorul-Dumnezeu), manual de Arhitectură şi de mobilare sufletească interioară, pledoarie pentru «a fi» (în Dumnezeu), carte despre Viaţă, punct de sprijin, primenire interioară, mărturisiri fără anateme, carte de tip năvod (care prinde şi ne prinde), a.b.c. soteriologic, carte a purtării de grijă, carte de ascultare, de dezîntemniţare şi de desţelenire, carte de Călătorie, com pendiu de pedagogie spirituală, cuvinte de mângâiere, pledoarie pentru schimbare simbolică la faţă (la vorbă şi la port), pedagogie a îndumnezeirii, carte anti – «gârbovire» întru credinţă, logocentrism, dezlegare de lumea păcatului, părtăşie cu Dumnezeu, cuvânt rost(u)it, revenire la «Matcă», despresurare a hotarelor inimii, manual de lingvistică sacră aplicată, Biblice e o formă de adecvare a discursului drumeţului, aflat pe Calea Regală, şi, în acelaşi timp, metanoia, modalitate de a face accesibil umanului Cuvântul Împărătesc”.
Dincolo de impactul estetic şi emoţional, Biblicele au, în opinia vicarului administrativ Preot dr. Ionel Popescu, relevanţa unei piese de tezaur pentru Biserica Ortodoxă Română: „Psalmii, izvodiţi în acordurile harpei davidice, Proverbele sau Pildele lui Solomon, maxime şi zicători sublime ale înţelepciunii iudaice, care îşi au izvorul în Dumnezeu, Ecclesiastul, «străfulgerare transcendentă» a autorului inspirat şi operă admirabilă prin profunzimea-i duhovnicească, ce stă la inima monahilor, precum şi Rugăciunea de pocăinţă a regelui Manase, prin versificaţia maestrului Eugen Dorcescu îmbogăţesc, îndrăznesc să afirm, tezaurul spiritual şi cultural al Bisericii noastre”. Nu în ultimul rând, campania de presă din cotidianul „Timi şoara”, consemnată în Biobibliografie, campanie la care m-am mai referit (v. supra), este o vastă acţiune jurnalistică de recunoaştere şi pro movare a scrierilor lui şi despre Eugen Dorcescu – poeme, fragmente de jurnal şi abordări critice ale volumelor Elegías Rumanas (2020); Îngerul Adâncului. Pagini de jurnal (1991-1998); Adam. Pagini de jurnal (2000- 2010); Despre opera lui Eugen Dorcescu (2021); Biblice (2021) – unele dintre acestea, fiind distribuite prin reţeaua de librării a oraşului, sunt accesibile publicului larg.
În rezumat, la senectute, Eugen Dorcescu nu trăieşte amărăciunea de a fi uitat, ignorat sau controversat, ci bucuria de a fi din ce în ce mai prezent în spaţiul literaturii, din ce în ce mai cunoscut, mai citit şi mai apreciat. Precum în anii când era redactor-şef sau director de editură, şi acum este foarte util confraţilor săi, mai ales celor aflaţi la începutul carierelor literare. Cele 18 cărţi la care am trudit împreună în ultimii şase ani (începând cu Nirvana. Cea mai frumoasă poezie, 2015, şi până la actualul volum) demonstrează debordanta sa pasiune pentru carte şi o creativitate la fel de vie precum în toţi cei cincizeci de ani ce au trecut de la debutul său în poezie cu Pax Magna (Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1972).
Foarte importantă este, în momentul actual al receptării, impli carea experţilor în critica operei dorcesciene. Nume de rezonanţă din critica literară europeană şi românească dedică studii consistente cărţilor ce poartă semnătura lui Eugen Dorcescu. De exemplu, în prezentul volum sunt puse în discuţie: condiţia elegiei (Claude Le Bigot) sau a poetului insularităţii (Andrés Sánchez Robayna) la începutul secolului XXI; generarea unei (po)etici biblice (Livius Petru Bercea) sau a unei „trilogii optimiste” (Monica M. Condan); libertatea poetului mistico-religios (Elisabeta Bogăţan) sau racordarea sa vetero testamentară (Florin-Corneliu Popovici); necesitatea de livrare post vita a imaginii scriitorului (Zenovie Cârlugea) sau receptarea secvenţială a operei sale (Iulian Chivu) etc. etc.
Aproape toate analizele, indiferent de orientarea tematică, precum şi cronicile la ediţia din 2021 a Biblicelor recurg la paginile de Jurnal, într-o exegeză ce are, de curând, acces la sinceritate – la gândirea artistului, la opiniile şi atitudinile faţă de propria creaţie, la propriile taxonomii ale cărţilor reprezentative şi chiar la o artă poetică bine cristalizată şi limpede formulată. Impactul Jurnalului – mediator între operă şi interpret – explică ocurenţa aceloraşi highlights (evidenţieri) în mai multe articole (a se urmări: „Psalmii în versuri sunt cartea Paradisului meu lăuntric. Cronică şi Abaddon – cărţile Infernului meu interior. Ecclesiastul în versuri e concluzia existenţial-artistică la care am ajuns. Dar Pildele în versuri ce reprezintă? […] Ele sunt dreptarul meu în această vale, în acest provizorat, acceptabil adesea, frumos uneori, insuportabil mai totdeauna” – Îngerul Adâncului, p. 511; şi „… un poet important nu scrie despre om: privit în sine, omul e prea mărunt pentru a fi subiectul unei mari poezii; … un poet important nu scrie despre Dumnezeu: om fiind, nu–L poate cuprinde şi, închipuindu-şi că poate, cade în trufie, ratându-şi poezia. Un poet important scrie despre relaţia (tainică) dintre Dumnezeu şi om (ca făptură), despre misterul acestei relaţii, despre drama şi splendoarea ei. Astfel, poezia lui e şi adevărată, şi profundă, şi perenă” – Adam, p. 14). În plus, utilizarea fragmentelor din Jurnal, cu diverse motivaţii şi finalităţi, în noile demersuri hermeneutice, probând persistenţa discursurilor autoreferen ţiale/autoreflexive ale lui Eugen Dorcescu în memoria afectivă sau, oricum, în aria de interes a interpreţilor, este un element de noutate, care ţine cont de evoluţia operei sale.
O schimbare de optică determinată de explorarea operei recente are drept consecinţă deschiderea unei noi paradigme ideologice. Dacă de la debutul cu Pax Magna până la Cronică, Eugen Dorcescu era raportat ideologic la Al. Philippide (v. Cornel Ungureanu, G.I. Tohă neanu), iar în Piaţa Centrală la Ioan Alexandru (v. Virgil Nemoianu), acum apar argumente pentru apropierea sa de Lucian Blaga: „Citind acest crez poetic, mi-am amintit de disocierile similare făcute de Lucian Blaga în romanul postum, Luntrea lui Caron, editat în 1990. De fapt, între cei doi poeţi eu văd o afinitate structurală de cuget şi simţire, de gând şi sentiment, în planul vocaţiei transcendente şi în regimul imaginar al metafizicului. Nu de Arghezi se apropie poezia lui Eugen Dorcescu, dezavuând epidermicul, chtonicul, imunditatea, ci de un Blaga, în poezia căruia transcendentul «coboară» ca în Hagia Triada, cu menţiunea că autorului Psalmilor, Ecclesiastului şi Pildelor versificate îi lipseşte acea îndoială/reţinere «tomistă» a gânditorului din albastrul Lancrăm transilvan. Pentru spiritul poetic al lui Eugen Dorcescu şi filosofia soteriologiei sale, nu există «cenzură transcendentă», căci viziunea poetului tinde la comuniunea cu Divinitatea, cu «pleroma» zalmoxiană (ca să ne exprimăm în termenii zalmoxismului nostru antic, între doctrina solară dacică şi «Împărăţia luminii» din eclezia creştină fiind o translare lentă, o fuziune imperceptibilă, firească, organică, vizibilă în moştenirea şi spiritualitatea etno-folclorică)…” (Zenovie Cârlugea)
Scriitor original, a cărui operă, aproape încheiată, a absorbit lecturi fundamentale, talent uriaş, probitate morală, căutare de sens şi de sine, dar şi revelaţia Sensului suprem în relaţia cu sinele, căi nenumărate de existenţă în universuri spirituale, nelimitate, prin transcendenţă, trăire mistică şi religiozitate, „Poetul Eugen Dorcescu se integrează… în tipologia persoanei umane, a cărei definiţie a conturat-o şi a enunţat-o chiar Domnia Sa: «Persoana umană este acel individ uman, purtător de excelenţă, care trăieşte pentru un ideal, care este animat nu doar de sentimentul, ci şi de cultul valorilor şi care are necesităţi spirituale conştientizate»” (Marian-Cătălin Ciobanu). Chiar dacă adaugă vârstei sale de acum un an ce încheie opt decenii de viaţă (a se vedea în Miscellanea o laudatio cu titlul Eugen Dorcescu după al 79-lea ocol al Soarelui şi la primii paşi în cel de-al 80-lea, semnată de Ion Pachia-Tatomirescu), chiar dacă şi-a valorificat strălucit talantul, deceniu după deceniu, desăvârşindu-şi toate proiectele existenţiale – în creaţie, în dragoste şi în credinţă – ilustrul Poet român este, în continuare, „un drumeţ pe Calea regală” (Florin Corneliu Popovici), pe „drumul său (fără întoarcere) spre Tenerife”. El se îndreaptă, zi şi noapte, spre Dumnezeu. Nu este orice fel de drumeţ, ci unul cu vocaţia valorii, a metafizicului, a infinitului, a eternităţii, solidar acelor veneraţi THE HAPPY FEW…, în rândul cărora şi-a găsit de mult locul.
„Clipă (de fericire), rămâi!”
Ani mulţi, senini, cu rod bogat, cu sănătate, cu „credinţă, nădejde şi dragoste”, IUBITE MAESTRE EUGEN DORCESCU!
Mirela-Ioana Dorcescu
by