Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » ANIVERSĂRI » MIRELA IOANA DORCESCU: EUGEN DORCESCU ÎN TIMIȘOARA, VOLUM OMAGIAL-80

MIRELA IOANA DORCESCU: EUGEN DORCESCU ÎN TIMIȘOARA, VOLUM OMAGIAL-80

MIRELA IOANA DORCESCU: EUGEN DORCESCU ÎN TIMIȘOARA, VOLUM OMAGIAL-80

 

Eugen Dorcescu urmează să împlinească 80 de ani, cu voia lui  Dumnezeu (cum îi place să spună), în 18 martie 2022. După cinci  decenii de activitate literară, opera sa îl situează între poeţii „de linie  înaltă” (aşa cum a subliniat, în repetate rânduri, Zenovie Cârlugea,  citându-l pe Blaga). Nimeni nu i-a contestat, în acest răstimp, talentul,  nobleţea, credinţa, vocaţia transcendenţei, cultul valorilor sau apartenenţa la marea literatură română şi chiar la cea europeană. Dimpotrivă,  s-au înmulţit şi s-au făcut auzite în vremea din urmă vocile care îi supra confirmă locul în elita scriitorilor români, prin enunţuri memorabile,  rostite din convingere şi cu profundă admiraţie. Stau mărturie, în acest  sens, toate articolele din componenţa volumului omagial 80, publicate  deja, în cvasiexclusivitate, în campania de presă desfăşurată de ziarul  „Timişoara”, în paginile de cultură de vineri (martie 2020-prezent şi…  în continuare), care, direct sau indirect (prin referire la opera sa)  elogiază distinsa şi pregnanta personalitate, onorată, în 2014, cu titlul  de cetăţean de onoare al metropolei de pe Bega. Titlul actualului volum  omagial (al treilea volum de acest fel în decursul unui lustru!), Eugen  Dorcescu în „Timişoara”, este o expresie a gratitudinii faţă de admirabilul gest jurnalistic, de profesionalismul şi devotamentul cu care  întreaga redacţie a cotidianului, sub veghea redactorului-şef Petru  Vasile Tomoiagă, a contribuit la reliefarea valorii scrierilor dorcesciene  şi a bogatei sale exegeze. Importanţa interesului acestei publicaţii faţă de  creaţia şi de receptarea critică a lui Eugen Dorcescu a fost remarcată de  un redutabil slujitor al presei culturale, bine-cunoscutul scriitor  Zenovie Cârlugea din Târgu-Jiu, mentorul revistei „Portal Măiastra”,  într-un mesaj de felicitare, ce conţine generoase aprecieri la adresa unui „strălucit organ de cultură şi informaţiuni, cum foarte puţine există la  noi” şi se încheie axiomatic: „Făclia Culturii arde la Timişoara  luminând toată ţara”.  

Citez, aleatoriu, câteva fraze, din articole publicate în „Timi şoara” şi incluse în volum, pentru a ilustra preţuirea, respectul şi  elocinţa cu care i se aduc omagii lui Eugen Dorcescu, în apropierea  anunţatei aniversări:  „Poetul Eugen Dorcescu se înfăţişează, acum, în faţa agorei  cultural-spirituale, cu un profil statuar, străjuind un tărâm poetic  fabulos, ritmat pitagoreic, în cadenţe inconfundabile, trimiţând spre  arhetipuri tulburătoare… totul transfigurat fiind prin orizontul  transcendenţei” (Mircea Lăzărescu); „Eugen Dorcescu este, de fapt, un  stejar uriaş, la umbra căruia aerul este mai tare, soarele pătrunde mai  viu, zilele se regăsesc mai colorate, nopţile împrumută parfum de  poiene florale” (Gheorghe A. Stroia); „Prin educaţia sa filologică rigu roasă, dublată de o experienţă de cercetător la Academia Română,  Filiala Timişoara, precum şi de cea de scriitor profesionist, de editor,  Eugen Dorcescu a ajuns la cota de unde, literar şi cultural vorbind, a  urcat pe Everestul propriei sale creaţii literare” (Ticu Leontescu); „Aşa  este creaţia dorcesciană: trezeşte multiple întrebări, frământări, te răscoleşte până în cele mai ascunse unghere ale sufletului, uneori intrigă,  alteori îşi etalează frumuseţea, precum o floare cu stropi de rouă! […] …  vom duce mai departe mesajul său poetic, care este un trésor  inestimable” (Silvia-Gabriela Almăjan) etc. etc.  

De asemenea, cu prilejul omagierii Poetului, sunt evidenţiate, în  portrete edificatoare sau în comentarii profunde ale operei, prin  accente percutante, pe care ne îngăduim să le marcăm în structura  citatelor, merite care îl individualizează în lumea atât de complicată, de  fascinantă, de exclusivistă, a marilor scriitori: „Eugen Dorcescu este  unul dintre cei mai fervenţi poeţi ai transcendenţei, nu ai unei goale  transcendenţe, ci al uneia pline de misterul luminii dumnezeieşti, al  idealităţii încununate de o filosofie a mântuirii creştine. Nu o poezie  egolatră, ci una «adevărată», care «îndeamnă la trezire»” (Zenovie  Cârlugea); „… aserţiunea-titlu din anul 2000, ultimul an al mileniului al II-lea, rămâne valabilă şi astăzi, dar cu adaosul privitor la «unghiul de  fugă al anotimpurilor dintre 2001-2021»: Eugen Dorcescu ultimul  psalmist al mileniului al doilea şi primul mare psalmist din «deschiderea» mileniului al III-lea” (Ion Pachia-Tatomirescu); „Rareori îşi va  fi găsit experienţa insulei o expresie mai «extremă» şi mai capti vantă decât cea a poemului acestuia şi a profundei sale scrutări  spirituale. Şi nu fiindcă ar lipsi mărturiile asupra acestei experienţe. În  rezumat, rareori vom putea întâlni, precum în «insularitatea/  insondabilă» a Drumului spre Tenerife, o mărturie mai convingătoare că insula este în realitate un spaţiu magic, dar, de asemenea, şi înainte de  orice, «marele drum»: un drum spre anularea oricărei dualităţi, un  drum către spirit. Dorcescu a străbătut acest drum. Poemul său este,  indubitabil, adeverirea că, aşa cum s-a zis cândva, nu poate să existe  nimic mai numinos decât o insulă” (Andrés Sánchez Robayna) etc. etc.  

În pofida inspiratelor şi variatelor abordări ale operei în ultimele  cinci decenii, dar şi a numeroaselor schiţe de Portret al artistului…, mai  cu seamă, la 75 şi la 80 de ani, a apărut în mediul literar şi ideea că Eugen Dorcescu nu a avut încă parte de o receptare critică adecvată,  rămânând, până în prezent, „un masiv puţin explorat al literaturii  române” (Zenovie Cârlugea), „cel mai bun poet pe care ţara asta nu ştie  să-l preţuiască la adevărata-i valoare” (Lucian Bureriu), „un «performer»  concentrat pe lucrurile chintesenţiale, profunde, care, asemenea profetului din textele sacre, nu e bine primit (a se citi: receptat la adevărata-i  anvergură de către confraţii de breaslă) în ţara sa” (Florin-Corneliu  Popovici).  

Într-un interviu pe care l-am publicat în „Etern, într-o eternă noapte-zi” (2016), referindu-se la receptarea sa, Eugen Dorcescu afirma,  cunoscând sau intuind adevărul, că publicul său „este numeros şi în  oarecare creştere”. Acest volum omagial oglindeşte modul cum s-a  reconfigurat şi augmentat (îndrăznesc să afirm: inclusiv calitativ)  publicul său. O componentă foarte receptivă la mesajele operei recente  a lui Eugen Dorcescu este cea a tinerilor filologi: masteranzi, absolvenţi  ai masteratelor Facultăţii de Litere din Timişoara, profesori de limba şi  literatura română, care mi s-au alăturat, cu entuziasm şi disciplină, în proiectul de celebrare a Poetului la apropiata aniversare. Astfel, s-a  constituit, în mod natural, o Şcoală de literatură: „Eugen Dorcescu 80”,  în cadrul căreia am conceput (şi realizat parţial) acest volum, con lucrând la nivelul cel mai de sus la care cei zece membri: Silvia-Gabriela  Almăjan, Mariana Anghel, Marian-Cătălin Ciobanu, Anişoara-Violeta  Cîra, Maria Costa-Bălan, Cristina-Liliana Diaconiţa, Dragoş Micaciu,  Mariana Pâşlea, Ana-Maria Radu şi subsemnata ne-am putut ridica, sub  patronajul discret şi cu sprijinul generos al Maestrului, în cele câteva  luni de la înfiinţare (15 iunie 2021). Majoritatea a avut câte două contribuţii la volumul omagial: un portret şi o cronică. Unii au debutat  editorial de curând, în Despre opera lui Eugen Dorcescu (2021) – Silvia Gabriela Almăjan, Marian-Cătălin Ciobanu, Ana-Maria Radu –, alţii îşi  fac acum debutul în spaţiul exigent al comentariului dorcescian –  Mariana Anghel, Maria Costa-Bălan, Cristina-Liliana Diaconiţa, Dragoş Micaciu –, iar Violeta-Anişoara Cîra şi Mariana Pâşlea au cărţi de autor,  sunt membre ale Ligii Scriitorilor din România. Noi profiluri exege tice, noi perspective asupra operei, un suflu proaspăt în critica lui  Eugen Dorcescu se datorează şcolii noastre „fără note”, dar cu stan darde înalte de calitate. Am insistat asupra acestui fenomen, cel al  creării unei Şcoli de literatură în jurul unei personalităţi, pentru a  releva contribuţia rarisimă a acestui scriitor timişorean la formarea şi  educarea axiologică a unor tineri viitori (sau deja actuali) eseişti şi critici  literari, a căror expertiză e acut necesară într-o epocă destul de săracă în  cititori şi comentatori de beletristică.  

Apoi, rândurile celor ce îl citesc şi, mai ales, scriu despre Eugen  Dorcescu astăzi s-au întărit şi îmbogăţit considerabil graţie aderării  preoţilor la opera recentă a lui Eugen Dorcescu. De pildă, Preot dr.  IOAN BUDE, Preot dr. IONEL POPESCU, Preotul poet TICU  LEONTESCU, luminate feţe bisericeşti, au abordat, preponderent din  perspective teologice, Jurnalul Poetului în Despre opera lui Eugen  Dorcescu şi au revenit cu extrem de pătrunzătoare comentarii la Biblice,  contribuind astfel şi la alcătuirea volumului Eugen Dorcescu în  „Timişoara”. Preot dr. Ioan BUDE lansează un tir de întrebări delicate,  aparent retorice, care îl călăuzesc în susţinerea legitimităţii Stihuitorului-Cercetător de a transmite mesajele biblice în propria cheie de  lectură şi de reprezentare: „… ar fi momentul să dau curs unor întrebări  extrem de incomode (care, din păcate, de mai multă vreme, stăruie,  rostite, sau nerostite, însă prezente în unele minţi «ultra-ortodoxe»): Ce  caută «civilul» Eugen Dorcescu pe terenul sacru al Bibliei? Cum de s-a  apropiat el atât de mult de divinele şi negrăitele ei frumuseţi, încât  pretinde că i s-au contopit mintea, inima şi sufletul cu ele, pentru  totdeauna? Cum de «şi-a permis» el, «un simplu scriitor, poet şi scrib»,  să cerceteze, temerar, asiduu şi chirurgical, textele a nu mai puţin de 8  (opt) ediţii ale Bibliei (româneşti, franţuzeşti, englezeşti şi germane)?  Cine «i-a dat voie» să «comită» asemenea lucruri şi lucrări?” De la o  interogaţie, de data aceasta indirectă, însă cu aceeaşi funcţie directivă, îşi  porneşte şi Preot dr. Ionel Popescu demersul interpretativ: „De ce s-a  aplecat Eugen Dorcescu asupra stihuirii Psalmilor, Pildelor lui Solomon,  Ecclesiastului şi Rugăciunii regelui Manase, care, împreună cu Cartea Iov şi cu Plângerile lui Ieremia, fac parte din rândul cărţilor didactico poetice ale Vechiului Testament, mai ales că nu mulţi poeţi creştini s-au  încumetat să facă acest lucru, m-am întrebat şi mă întreb adesea”.  Preacucernicul Părinte caută răspunsul în sfera adevărurilor profunde şi  perene, în Biblie, sugerând, într-un fragment răscolitor, că Poetul a  reacţionat la chemarea divină, resimţită puternic de sensibilitatea sa:  

„Răspunsul se află în cartea lui Amos, păstorul din Tecoa, chemat  de Dumnezeu la misiunea profetică: «Dacă leul mugeşte» – spunea el –  «cine nu se va înfricoşa şi dacă Domnul grăieşte, cine nu va prooroci?»  (3, 8). Sigur, Amos vorbeşte despre momentul sublim al chemării şi al  trimiterii sale la profeţie, dar cred că şi maestrul Dorcescu a trăit un  asemenea moment, atunci când, în stare de meditaţie şi de rugăciune  fiind, va fi simţit un fior sacru şi va fi auzit înlăuntrul său, ca şi Sfântul  Pavel, Apostolul Neamurilor, «cuvinte de nespus, pe care nu se cuvine  omului să le grăiască»” (II Corinteni 12, 4).  

Întrebarea pe care îmi permit să o formulez eu însămi, în urma  distinşilor prelaţi, întrebare cu care mă întorc îndeosebi către filologi şi  literaţi, nu mi se pare deloc hazardată: „Într-o lume în care şi pentru  care Dumnezeu există”, iar menirea marilor poeţi este aceea de a vorbi despre relaţia lor cu Creatorul, nu cumva aceste stihuiri sunt tot o  creaţie originală, de factură religioasă, desigur, dar originală, a Poetului  Eugen Dorcescu? Dacă Preot dr. Ioan Bude a considerat că Eugen  Dorcescu nu este doar stihuitorul, ci şi cercetătorul cărţilor biblice, nu  aş fi, la rându-mi, îndreptăţită să demonstrez că scriitorul timişorean,  care ne-a dăruit o sublimă versificare a acestor cărţi sfinte, nu este doar  stihuitorul, ci şi Poetul inspirat de ele? Înclin să cred că da şi că aşa a  perceput Biblicele şi excepţionalul critic literar, Dr. în filologie Florin  Corneliu Popovici, a cărui expertiză nu poate fi pusă sub semnul  întrebării. Domnia Sa prezintă cartea într-o frază amplă, sintetică,  magistrală, vibrantă, intens perlocuţionară, ţesută din foarte sugestive şi  plauzibile variante descriptive, mizând pe nenumăratele căi deschise de  eclatanta, abisala forţă de transfigurare a lirismului dorcescian. Final mente, acelaşi critic se încumetă să definească, apoteotic, această carte a  firii duhovniceşti a Poetului, portretizându-i autorul prin metafora  „drumeţului, aflat pe Calea Regală” şi încadrând-o, elegant şi persuasiv,  într-o elevată paradigmă culturală, rezultată din transpunerea în vers a  crezului artistic dorcescian:  

„Carte-izvor, a bucuriei declanşate de întâlnirea fericită cu  Dumnezeu, carte de dragoste (Dumnezeu = Iubire), carte de re-lectură,  despre întoarcerea «Acasă» şi despre locuire (în Credinţă şi în Iubire),  carte de identitate, manual de construire (a propriei identităţi spirituale  din «cărămizile» puse la dispoziţie de Constructorul-Dumnezeu),  manual de Arhitectură şi de mobilare sufletească interioară, pledoarie  pentru «a fi» (în Dumnezeu), carte despre Viaţă, punct de sprijin,  primenire interioară, mărturisiri fără anateme, carte de tip năvod (care  prinde şi ne prinde), a.b.c. soteriologic, carte a purtării de grijă, carte de  ascultare, de dezîntemniţare şi de desţelenire, carte de Călătorie, com pendiu de pedagogie spirituală, cuvinte de mângâiere, pledoarie pentru  schimbare simbolică la faţă (la vorbă şi la port), pedagogie a îndumnezeirii, carte anti – «gârbovire» întru credinţă, logocentrism, dezlegare  de lumea păcatului, părtăşie cu Dumnezeu, cuvânt rost(u)it, revenire la  «Matcă», despresurare a hotarelor inimii, manual de lingvistică sacră aplicată, Biblice e o formă de adecvare a discursului drumeţului, aflat pe Calea Regală, şi, în acelaşi timp, metanoia, modalitate de a face accesibil  umanului Cuvântul Împărătesc

Dincolo de impactul estetic şi emoţional, Biblicele au, în opinia  vicarului administrativ Preot dr. Ionel Popescu, relevanţa unei piese de  tezaur pentru Biserica Ortodoxă Română: „Psalmii, izvodiţi în  acordurile harpei davidice, Proverbele sau Pildele lui Solomon, maxime  şi zicători sublime ale înţelepciunii iudaice, care îşi au izvorul în  Dumnezeu, Ecclesiastul, «străfulgerare transcendentă» a autorului inspirat şi operă admirabilă prin profunzimea-i duhovnicească, ce stă la  inima monahilor, precum şi Rugăciunea de pocăinţă a regelui Manase,  prin versificaţia maestrului Eugen Dorcescu îmbogăţesc, îndrăznesc să afirm, tezaurul spiritual şi cultural al Bisericii noastre”.  Nu în ultimul rând, campania de presă din cotidianul „Timi şoara”, consemnată în Biobibliografie, campanie la care m-am mai  referit (v. supra), este o vastă acţiune jurnalistică de recunoaştere şi pro movare a scrierilor lui şi despre Eugen Dorcescu – poeme, fragmente de  jurnal şi abordări critice ale volumelor Elegías Rumanas (2020); Îngerul  Adâncului. Pagini de jurnal (1991-1998); Adam. Pagini de jurnal (2000- 2010); Despre opera lui Eugen Dorcescu (2021); Biblice (2021) – unele  dintre acestea, fiind distribuite prin reţeaua de librării a oraşului, sunt  accesibile publicului larg.  

În rezumat, la senectute, Eugen Dorcescu nu trăieşte amărăciunea  de a fi uitat, ignorat sau controversat, ci bucuria de a fi din ce în ce mai  prezent în spaţiul literaturii, din ce în ce mai cunoscut, mai citit şi mai  apreciat. Precum în anii când era redactor-şef sau director de editură, şi  acum este foarte util confraţilor săi, mai ales celor aflaţi la începutul  carierelor literare. Cele 18 cărţi la care am trudit împreună în ultimii  şase ani (începând cu Nirvana. Cea mai frumoasă poezie, 2015, şi până la  actualul volum) demonstrează debordanta sa pasiune pentru carte şi o  creativitate la fel de vie precum în toţi cei cincizeci de ani ce au trecut  de la debutul său în poezie cu Pax Magna (Editura Cartea Românească,  Bucureşti, 1972).  

Foarte importantă este, în momentul actual al receptării, impli carea experţilor în critica operei dorcesciene. Nume de rezonanţă din critica literară europeană şi românească dedică studii consistente  cărţilor ce poartă semnătura lui Eugen Dorcescu. De exemplu, în  prezentul volum sunt puse în discuţie: condiţia elegiei (Claude Le  Bigot) sau a poetului insularităţii (Andrés Sánchez Robayna) la începutul secolului XXI; generarea unei (po)etici biblice (Livius Petru  Bercea) sau a unei „trilogii optimiste” (Monica M. Condan); libertatea  poetului mistico-religios (Elisabeta Bogăţan) sau racordarea sa vetero testamentară (Florin-Corneliu Popovici); necesitatea de livrare post vita  a imaginii scriitorului (Zenovie Cârlugea) sau receptarea secvenţială a  operei sale (Iulian Chivu) etc. etc.  

Aproape toate analizele, indiferent de orientarea tematică,  precum şi cronicile la ediţia din 2021 a Biblicelor recurg la paginile de  Jurnal, într-o exegeză ce are, de curând, acces la sinceritate – la gândirea  artistului, la opiniile şi atitudinile faţă de propria creaţie, la propriile  taxonomii ale cărţilor reprezentative şi chiar la o artă poetică bine  cristalizată şi limpede formulată. Impactul Jurnalului – mediator între  operă şi interpret – explică ocurenţa aceloraşi highlights (evidenţieri) în  mai multe articole (a se urmări: „Psalmii în versuri sunt cartea  Paradisului meu lăuntric. Cronică şi Abaddon – cărţile Infernului meu  interior. Ecclesiastul în versuri e concluzia existenţial-artistică la care am  ajuns. Dar Pildele în versuri ce reprezintă? […] Ele sunt dreptarul meu  în această vale, în acest provizorat, acceptabil adesea, frumos uneori,  insuportabil mai totdeauna” – Îngerul Adâncului, p. 511; şi „… un poet  important nu scrie despre om: privit în sine, omul e prea mărunt  pentru a fi subiectul unei mari poezii; … un poet important nu scrie  despre Dumnezeu: om fiind, nu–L poate cuprinde şi, închipuindu-şi că poate, cade în trufie, ratându-şi poezia. Un poet important scrie despre  relaţia (tainică) dintre Dumnezeu şi om (ca făptură), despre misterul  acestei relaţii, despre drama şi splendoarea ei. Astfel, poezia lui e şi  adevărată, şi profundă, şi perenă” – Adam, p. 14). În plus, utilizarea  fragmentelor din Jurnal, cu diverse motivaţii şi finalităţi, în noile  demersuri hermeneutice, probând persistenţa discursurilor autoreferen ţiale/autoreflexive ale lui Eugen Dorcescu în memoria afectivă sau, oricum, în aria de interes a interpreţilor, este un element de noutate,  care ţine cont de evoluţia operei sale.  

O schimbare de optică determinată de explorarea operei recente  are drept consecinţă deschiderea unei noi paradigme ideologice. Dacă de la debutul cu Pax Magna până la Cronică, Eugen Dorcescu era  raportat ideologic la Al. Philippide (v. Cornel Ungureanu, G.I. Tohă neanu), iar în Piaţa Centrală la Ioan Alexandru (v. Virgil Nemoianu),  acum apar argumente pentru apropierea sa de Lucian Blaga:  „Citind acest crez poetic, mi-am amintit de disocierile similare  făcute de Lucian Blaga în romanul postum, Luntrea lui Caron, editat în  1990. De fapt, între cei doi poeţi eu văd o afinitate structurală de cuget  şi simţire, de gând şi sentiment, în planul vocaţiei transcendente şi în  regimul imaginar al metafizicului. Nu de Arghezi se apropie poezia lui  Eugen Dorcescu, dezavuând epidermicul, chtonicul, imunditatea, ci de  un Blaga, în poezia căruia transcendentul «coboară» ca în Hagia Triada,  cu menţiunea că autorului Psalmilor, Ecclesiastului şi Pildelor versificate  îi lipseşte acea îndoială/reţinere «tomistă» a gânditorului din albastrul  Lancrăm transilvan. Pentru spiritul poetic al lui Eugen Dorcescu şi  filosofia soteriologiei sale, nu există «cenzură transcendentă», căci  viziunea poetului tinde la comuniunea cu Divinitatea, cu «pleroma»  zalmoxiană (ca să ne exprimăm în termenii zalmoxismului nostru antic,  între doctrina solară dacică şi «Împărăţia luminii» din eclezia creştină fiind o translare lentă, o fuziune imperceptibilă, firească, organică,  vizibilă în moştenirea şi spiritualitatea etno-folclorică)…” (Zenovie  Cârlugea)  

Scriitor original, a cărui operă, aproape încheiată, a absorbit  lecturi fundamentale, talent uriaş, probitate morală, căutare de sens şi  de sine, dar şi revelaţia Sensului suprem în relaţia cu sinele, căi  nenumărate de existenţă în universuri spirituale, nelimitate, prin  transcendenţă, trăire mistică şi religiozitate, „Poetul Eugen Dorcescu se  integrează… în tipologia persoanei umane, a cărei definiţie a conturat-o  şi a enunţat-o chiar Domnia Sa: «Persoana umană este acel individ  uman, purtător de excelenţă, care trăieşte pentru un ideal, care este animat nu doar de sentimentul, ci şi de cultul valorilor şi care are  necesităţi spirituale conştientizate»” (Marian-Cătălin Ciobanu).  Chiar dacă adaugă vârstei sale de acum un an ce încheie opt  decenii de viaţă (a se vedea în Miscellanea o laudatio cu titlul Eugen  Dorcescu după al 79-lea ocol al Soarelui şi la primii paşi în cel de-al 80-lea, semnată de Ion Pachia-Tatomirescu), chiar dacă şi-a valorificat strălucit  talantul, deceniu după deceniu, desăvârşindu-şi toate proiectele  existenţiale – în creaţie, în dragoste şi în credinţă – ilustrul Poet român  este, în continuare, „un drumeţ pe Calea regală” (Florin Corneliu  Popovici), pe „drumul său (fără întoarcere) spre Tenerife”. El se  îndreaptă, zi şi noapte, spre Dumnezeu. Nu este orice fel de drumeţ, ci  unul cu vocaţia valorii, a metafizicului, a infinitului, a eternităţii,  solidar acelor veneraţi THE HAPPY FEW…, în rândul cărora şi-a găsit  de mult locul.  

„Clipă (de fericire), rămâi!”  

Ani mulţi, senini, cu rod bogat, cu sănătate, cu „credinţă, nădejde  şi dragoste”, IUBITE MAESTRE EUGEN DORCESCU!  

Mirela-Ioana Dorcescu 

Facebooktwitterby feather