Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Fără categorie » MIRELA-IOANA DORCESCU, PROSA PERENNIS

MIRELA-IOANA DORCESCU, PROSA PERENNIS

MIRELA-IOANA DORCESCU: PROSA PERENNIS

Livius Petru Bercea, bine-cunoscut lingvist, stilistician și critic literar timișorean, a reunit, în 2010, sub titlul Moara, nu nouă, precum Salinger într-o celebră carte, ci doar șapte povestiri, relatate în stilul sobru și exact al scriitorilor ardeleni, al căror realism este emblematic. Sunt narațiuni succinte, unitare din punct de vedere tematic, pe alocuri interferente, cu personaje relativ puține, dar imposibil de uitat. Referenții acestora se găsesc în familia nucleară a autorului: bunicul Traian, bunica Livia, tatăl Pavel, Mama Valeria și, evident, Laviniu, fiul și nepotul lor. Locuiesc cu toții în aceeași casă din Pojoga. Conviețuiesc firesc, în armonie (cu mici frecușuri între soacră și ginere, neluate în serios de acesta), într-o gospodărie prosperă cândva, însă drastic pauperizată în anii copilăriei scriitorului, profund afectat de neînțelesurile lumii sale dintâi, pe care o părăsește, decis să se stabilească în mediul citadin.
Cu toate încercările dure prin care trec, personajele împărtășesc un spațiu vital caracterizat de frumusețea fără seamăn a iubirii, a omeniei, a stabilității și a rezistenței. Casa lor nu este ocolită de rele, dar moartea nu o vizitează decenii la rând, lucru de mirare în satul românesc, mic „de se măsură cu cotul” și lovit de necazuri mari, uluitoare și, adesea, de nesuportat.
Textele, de factură memorialistică, se pretează la lecturi multiple: istorică, geografică, sociologică, semiotică, psihologică și, nu în ultimul rând, estetică, validându-și, prin asemenea deschideri, apartenența la literatură.
Prima dintre scrieri, ce constituie, mai mult ca sigur, mobilul realizării acestei construcții epice, se numește Moara. Situată pe Mureș, moara este semnul identității Bunicului în comunitate și, implicit, a familiei patronată de acesta. Este direct legată de tensionata existență postbelică a lui Traian, prejudiciat și, în cele din urmă, zdrobit, anihilat de către regimul comunist. Moara amintește de postura sa de om avut și demn. A sa și a familiei sale de țărani vrednici, harnici și cinstiți.
În cursul rememorărilor, masiva moară nu mai exista, deoarece, cu mulți ani în urmă, a fost luată și distrusă de sloiurile de gheață de pe Mureș, de apele învolburate ale râului, într-o iarnă teribilă. Incidentul demolator a survenit după ce, chiar dacă a fost confiscată de comuniști, moara fusese păstrată ani la rând în funcțiune, dintr-un soi de datorie morală față de o „ființă” dragă, de către unicul său posesor, bunicul Traian:
„Povestea acestei mori, o idee și o ambiție pe care bunicul său, Traian, nu le abandonase nici atunci când lucrurile erau definitiv ieșite din făgașul lor normal, le adusese nenorocirea de a fi făcuți chiaburi și le pricinuise atâtea necazuri (…). Dar moara făcea parte din ființa familiei sale” (p. 18-19).
Remarcabilă prezență în satele românilor, moara, în special cea de apă, și-a făcut de mult loc în literatura noastră. Să ne amintim doar de cea care i-a pricinuit sfârșitul lui Iorgovan, din Pădureanca lui I. Slavici, sau de moara ce „venea pe Siret” în opera sadoveniană, ori, mai degrabă, de moara și prâsnelul din amintirile lui Aron Buciumeanu, scriitor ardelean, care împarte cu Livius Petru Bercea durerea unui neam nedreptățit și rănit până în adâncul sufletului. Tema/motivul/simbolul morii aparține, deci, tradiției literare autohtone.
A deține o moară însemna, în ochii primilor comuniști, a fi „chiabur” și „dușman al poporului”, stigmate cu repercusiuni nu numai asupra stăpânului acesteia, ci și asupra apropiaților săi, ale căror destine erau atent supravegheate și nemilos obstrucționate. Bunicul Traian nu s-a născut bogat, nu a moștenit moara. A cumpărat-o progresiv, pe măsură ce, din munca sa grea, aduna banii necesari cu care să își adjudece câte o parte de la asociații săi inițiali. Pentru aceasta, a pus în practică „reveriile voinței sale” (v. Gaston Bachelard, Pământul și reveriile voinței) sau, mai degrabă, în termenii lui Eugen Dorcescu, „strategii ale puterii” (v. Hic sunt leones), cu o remarcabilă tenacitate: a concesionat pentru exploatare un teren împădurit de pe malul Mureșului; a vândut sistematic lemn în Ungaria, petrecând, mult timp, pe drumuri lungi și primejdioase și parând, mai cu seamă, împotrivirile aprigei sale soții:
„Tăia lemnul din vârful dealului, defrișase o bună bucată de pe coasta acestuia, iar lemnul cobora ușor, fără efort, lunecând pe pământul clisos, și se oprea în buza malului râului. La marginea apei, lega trunchiurile sub formă de plută, cu o improvizație de colibă pe ea, iar apoi dădea drumul plutei pe Mureș și cobora pe firul apei, trecând de Săvârșin, apoi de Lipova, mai jos de Arad și ajungea în câteva zile la Szeged, tocmai în Ungaria, unde lemnul era vândut cu preț bun. Avea oamenii lui care îl cumpărau, iar Traian se întorcea repede acasă, bucuros că a mai putut câștiga niște bani. Venea din Ungaria până la Arad cu trenul, iar de la Arad făcea două zile mergând pe jos până la Pojoga, ca să mai economisească banii de alt tren. (…) Aduna astfel leu cu leu, deși soția Livia îl boscorodea de fiecare dată, dând o dracului de zgârcenie și îndemnându-l să ajungă cât mai repede acasă” (p. 21).
Cu banii câștigați, a cumpărat, în paralel cu mult râvnita moară, și câte un lot de pământ bun, roditor. Dar proprietatea nu mai era o virtute, ci un risc în condițiile total ostile celor înstăriți din anii ’50 ai secolului trecut. Bucuria lucrului temeinic îi este de scurtă durată lui Traian, căruia i se retrage concesiunea asupra pădurii și i se impune apoi, după umilințe și amenințări, după torturi fizice, dar și psihice, ca, în 1961, să cedeze și tot pământul colectivului sătesc și să lucreze pe pământurile sale în folosul și sub controlul inuman al „viniturilor”. Îi este exploatată la sânge și truda de la moară de către șefii noului regim, care n-au muncit niciodată-n viață, dar știu să-și însușească, până la ultimul bob, roadele muncii altora. Mai mult, este silit să furnizeze cote imense, să plătească impozite și amenzi, să ajungă atât de sărac, încât familia lui să supraviețuiască doar de pe urma puținilor bani câștigați de ginerele Pavel în mina de la Lupeni. Nu-l ajută soluțiile parțiale, nici răzvrătirile și amânările. Nu mai poate suporta greul și batjocura, nu se recunoaște în straiele celui exploatat. Are atunci o răbufnire de mândrie, ce-l readuce la sine, la acel român inflexibil, voluntar, curajos, vârtos. Moare la bătrânețe, la peste 80 de ani, cu satisfacția că le-a dat o lovitură comuniștilor. „După ce îi vine schimbul”, adică strănepotul Septimiu, de șase luni, adus de Laviniu de la Timișoara în sânul familiei sale de la Pojoga, îi divulgă nepotului său acest înălțător secret. Încredințarea adevărului îi asigură un sfârșit nobil, îngăduindu-i să încheie, potrivit firii sale, socotelile cu viața:
„Traian îl chemă pe Laviniu lângă pat și-i spuse să ia loc pe un scaun care era întotdeauna acolo. I se uită în ochi și-i spuse o frază, întretăiată de emoție, dar cu ușurința pe care o simți la mărturisire.
– Acum douăzeci de ani, v-am mințit pe toți. Mi-era frică să spun oricui adevărul. Eu i-am dat drumul morii pe Mureș, știind că nimeni nu putea s-o dovedească. Să-i bată Dumnezeu de comuniști, nu mai puteam îndura ce făceau cu mine. Nu v-am spus niciodată că în nopțile cât am stat încuiat în cușca paznicului de la taurii comunali, am fost nevoit să fac pe mine, am fost bătut de milițieni și scuipat în față. Am plâns ca un copil mic… După ce am dat drumul morii, nimeni n-a văzut că trunchiul de salcie cel mai gros, de care legam moara, era tăiat cu toporul. Cel ros de lanțuri era vechiul trunchi de care fusese priponită moara cu ani în urmă. Noaptea, până am plecat cu barca printre ghețuri, am cărat apă cu vadra pe care o scosesem din moară și am aruncat-o peste ciotul rămas lângă pământ, ca să înghețe și să șteargă astfel urmele, după ce am săpat și în pământul înghețat de mai încolo de moară, cărând câteva lopeți ca să mânjesc ciotul rămas, să nu se vadă că e proaspăt. Din fericire, am dat peste un procuror fără școală, așa cum erau atunci… Ăsta-i adevărul. Nimeni nu l-a știut până acum. Pentru a nu mai dezgropa morții, e bine să-l ții pentru tine” (p. 32).
O pagină antologică, în care cuvântul adevăr apare la început și la sfârșit, ca într-o ramă pentru lumina în căutarea căreia se află bunicul Traian, ce se îndreaptă cu inimă curată spre hotarul care-l desparte pentru totdeauna de ceea ce i-a fost urât: minciuna, ipocrizia, tăcerea forțată, umilirea. Tot respectul pentru scena aceasta, pentru demnitatea românului autentic din Ardeal și de oriunde altundeva.
Dacă simbolul morii, asociat grafic celui al roții, pecetluiește existența bunicului, ce are tăria de a se „suci” brusc cu 360 de grade, întorcându-se, bărbătește, de la umilința, ce-i era improprie, la demnitatea sa definitorie, simbolul lupilor adună laolaltă toate ororile cărora le face față bunica Livia, în aceeași epocă (v. Lupii). Justițiară, de temut pentru limba ei ascuțită, pentru blestemele care prind întocmai (Odată a orbit cel blestemat, la numai două săptămâni după slobozirea blestemului, deplin motivat: v. Un coș de prune), bunica Livia este o luptătoare care nu acceptă să piardă în nicio împrejurare. În câteva paragrafe magistrale, naratorul prezintă, cu surprinzătoare ingrediente ale literarității, riposta ei bine cumpănită la atacul prelungit, nocturn, feroce, a doi lupi flămânzi. Instinctul infailibil îi dictează Liviei, în timp ce este hărțuită de aceștia, cele mai inspirate decizii. Ea acționează cu nervii zdruncinați, dar cu judecata trează, realizând pericolul de moarte și nepermițându-și nicio clipă de neatenție:
„Nu se uita în lături, dar, după un timp, simți că era însoțită. Se uită atentă în stânga și în dreapta și văzu că, de o parte și de alta a drumului, doi câini mergeau la pas cu ea. «Câinii dracului», își zise, după ce privi mai atentă. «Ăștia-s lupi», își spuse în secunda următoare. I se ridică părul de groază, dar, cum știa că nu se întâmplase vreodată prin împrejurimi ca lupii să atace omul, hotărî că e mai bine să se prefacă nepăsătoare, că nu-i bagă în seamă. Mări pasul și lupii făcură la fel. Atunci strigă cât putu. Din gât ieși doar un răcnet nedeslușit și văzu că lupii parcă se îndepărtează puțin de drum. Trăgea doar cu coada ochilor când spre unul, când spre altul. Apoi tăcu. Lupii își reluară mersul în lăturile drumului, potrivindu-și parcă pașii după cei ai femeii și, ca și cum ar fi fost înțeleși, începură să înainteze spre mijlocul drumului, aproape tăindu-i calea. Atunci Livia strigă din nou și lupii se depărtară iarăși. Femeia înțelese că nu e bine dacă se grăbește. Își dete seama și că n-are nicio șansă în fața a două fiare și luă rapid hotărârea să strige continuu, oricât de epuizant ar fi fost efortul, dacă așa lupii puteau fi ținuți la distanță. Primul cuvânt care îi veni în minte în clipele acelea a fost «Pavel», fiindcă îl știa mai aproape. Era totuși greu s-o audă cineva de la cazanul de țuică, zgomotul valurilor Mureșului era destul de puternic, oricât de lină ar fi fost scurgerea apelor, și era mărit de acela al unei văi aflate în apropiere.
Striga necontenit «Pavele», «Pavele», «Pavele», până nu mai putea. La orice scădere a vocii ori la iuțirea pasului, lupii înaintau tăcuți spre mijlocul drumului. Simțeau că femeia va ceda curând și se simțeau stăpâni pe situație. Cozile le stăteau în jos, aproape băgate între picioarele din spate. Livia văzu. Știa că sfârșitul nu mai poate fi evitat decât printr-o minune…
Era încă destul de departe de cazan, drumul mai făcea o cotitură, urmând linia dealului și cursul Mureșului, care parcă se înțeleseseră să facă și acolo un cot. Urlă din ultimele puteri același cuvânt pe care îl rostise neîncetat și până acum. Mergea la pas, lupii îi urmau mersul, erau destul de aproape de femeie, mai ales cel care mergea în partea dealului. Drumul începu dintr-o dată să se deschidă, lăsând în urmă și dealurile și Mureșul. Urletul femeii, care numai așa mai ținea lupii la distanță, parcă se răspândea mai ușor. Și un om, dintre cei nebăuți, o auzi sau avu impresia că o aude strigând. Desluși sau i se păru că aude «Pavele» și se grăbi să-i spună celui care tocmai atunci întrerupea cazanul. «Ți s-o fi părut, asta nu se sperie așa ușor, nu se teme nici de dracu», răspunse Pavel, sigur pe el, știindu-i năravul. Celălalt nu mai insistă decât cu un timid «Ascultă și tu». În momentele următoare, căzănarului începu să-i sune în ureche chemarea insistentă «Pavele!» «Pavele!» și ascultă atent, fără să intuiască imediat pericolul. Apoi, dintr-o dată, țâșni, lăsând cazanul de izbeliște, și o luă la fugă pe drum, urmat de alții, treji sau băuți, care începură să strige. Acum auzeau clar strigătele tot mai slabe ale femeii, o și văzură la vreo sută de metri, însoțită de cei doi lupi. Realizară imediat situația în care se afla femeia și văzură, uimiți, cum lupii făcură cale întoarsă, liniștiți, abia când ajunseră ei la câțiva metri de grupul ciudat. Livia, inconștientă, striga mereu același cuvânt, era parcă în transă și nu reușiră s-o scoată din starea ei decât după ce cineva îi dete câteva palme bune. O luară între ei, o întrebară dacă poate merge și abia atunci văzură îngroziți că de sub baticul negru cu care era legată la cap ies smocuri de păr alb, dezordonate. N-o știau căruntă și nici Livia nu putu spune mai mult când, acasă, îndemnată de fete, se privi în oglindă. Văzu și ea același păr alb, acum peste tot, și nu reuși să zică decât «Doamne, mulțamu-ți!» Nu scoase nicio vorbă până a doua zi de dimineață” (p. 40-42).
Am reprodus acest fragment amplu, pentru a ilustra admirabila gradație dramatică, datorită căreia textul, de o incontestabilă verosimilitate, se citește pe nerăsuflate. Pe de o parte, este de urmărit și apreciat strategia lupilor, care nu atacă la întâmplare – se îndepărtează spre marginile drumului, când aud femeia strigând, și se apropie de ea, tăindu-i calea, pentru a se întâlni în fața ei și a o cuprinde într-un unghi al groazei, când tace. Pe de altă parte, se observă reacțiile inteligente ale femeii, care ia măsura potrivită în fiecare fază: mai întâi își păstrează sângele rece, apoi ține cont de cum reacționează lupii când ea țipă sau tace, iar, în cele din urmă, înțelege că nu poate scăpa de colții lor făcând gălăgie, ci strigând după ajutorul salutar al ginerelui, cu ultimele puteri, dar fără încetare. Impresionează în dinamica acestei scene intensitatea trăirilor femeii încolțite de lupi. Livia s-a zbuciumat în minutele de spaimă cât s-ar fi consumat în ani mulți de viață, încât iese din această întâmplare căruntă și fără grai. Însă este vie, lucru pentru care îi mulțumește lui Dumnezeu. O mulțumire i s-ar fi cuvenit și ginerelui, ce a salvat-o cu tovarășii săi de la cazan, însă parcă simțea ea că de la acesta i se trage necazul, fiindcă el o blestemase cu năduf: „Dă-o s-o mânce lupii, că n-are astâmpăr acasă, toată vremea ar lucra și ne-ar trimite și pe noi la lucru” (p. 39).
În tabloul cenușiu al satului ce-și pierduse, în vremuri nefaste, bunăstarea de odinioară, bunicul Traian și bunica Livia ies pregnant în evidență, trasând standarde de conduită și de calitate umană: au psihologii complexe, sunt caractere puternice, se dovedesc a fi neclintiți în condiția lor de oameni drepți, responsabili, generoși, de neînvins, indiferent de natura și durata năpăstuirilor. Din punct de vedere moral, ei corespund celor „două statui de bun simț”, pe care le evocă Eugen Dorcescu, referindu-se, în registrul liric, la părinții săi ca la două piese de patrimoniu, oarecum stinghere pe fundalul satului românesc decăzut.
În raport cu aceștia, celelalte personaje pălesc, cu excepția lui Laviniu. El continuă filonul sănătos moral al bunicilor, după ce s-a educat în curtea lor, privindu-i și alegându-i ca prime modele în viață.
Într-un cadru natural abundent cromatic, copilul, căruia i se interzice să mai meargă la grădiniță, întrucât bunicul îi fusese declarat „oficial” chiabur, resimte neșansa jocului cu obiecte colorate, a manifestării fanteziei sale de a construi din cuburi o realitate paralelă. Încercând să compenseze această lipsă, bunicul îi confecționează un sac de cuburi, dar Laviniu refuză să se joace cu ele: „Toate-s ca scândura, niciunul nu-i colorat” (p. 92). Ai săi n-aveau cum să-i ofere culori, iar el rămâne cum s-a arătat a fi din momentul excluderii de la grădiniță: un copil trist. Se izolează, se închide în sine, se maturizează înainte de vreme, pentru a evada cât mai curând din această lume contrariantă, incompatibilă cu nevoia sa de ascensiune intelectuală.
În ultima dintre povestiri, Moartea lui Pavel, autorul se plasează la capătul relației sale cu familia și cu satul natal. Asistând la agonia tatălui, el veghează, de fapt, la stingerea și răzlețirea neamului său. Este tulburat la auzul unor chemări nedeslușite. Iese de câteva ori din casă, zgândărit de un șuier misterios, pe care e incapabil a-l decoda. De ce? Nu ne hazardăm să presupunem. Cert e că nu se simte deloc în largul său în casa și în curtea unde crescuse, bântuit fiind de acel sunet țiuitor, străin, imposibil de interpretat, care dispare imediat după moartea tatălui său, ultimul dintre membrii familiei care s-a mutat la Domnul. „În plină lumină, dinspre șură, veni un sunet fluierat, de astă dată mai slab, care sigur se îndepărta. Laviniu îl mai auzi peste acoperișul șurii, mergând spre grădină. Apoi se făcu tăcere. Din acea clipă, învingându-și orice urât, asculta, seara mai ales, dacă aude sunetul. Nu-l mai auzi niciodată și nici nu povesti întâmplarea, n-ar fi crezut nimeni” (p. 104).
Acest fior, această necunoscută ocazionează o breșă în realismul fără cusur, de care, de altfel, autorul nu se dezice. Dimpotrivă, insistă să fie credibil, de aceea mărturisește că nu a povestit nimănui întâmplarea aceasta… poate dintr-o altă lume, dintr-o altă viață. Din acea realitate mai colorată, mai elevată, la care aspira în pruncie. Noi am reținut-o cu nesaț. Este elementul distonant, aducând a suflete neîmpăcate, infiltrat într-una dintre secvențele cele mai vibrante ale cărții.
Cele șapte povestiri poartă titluri nominale, fiindcă descriu, din memorie, o parte sumbră – „așa cum a fost” – din viața autorului și a celor dragi lui: Moara, Lupii, Un coș de prune, Cizmele, Moșu’ Toma, Jucăriile de lemn, Moartea lui Pavel. Ele sunt dedicate nepoatelor autorului, Ioana și Sofia, probabil cu mesajul subliminal: „Așa oameni am fost, așa copil am fost”. Dar Livius Petru Bercea nu exclude eventualitatea ca nepoatele lui să nu-i citească volumul. Și parcă ar prefera această variantă, căci își încheie precizările preliminare cu fraza: „… doresc ca uitarea să se aștearnă definitiv peste o epocă tristă și ca toți copiii să poată privi numai înainte” (p. 6).
Autorul acestor povestiri confesive ne oferă, cu certitudinea exprimării adevărului, versiunea sa despre atrocități ale comunismului manifestate în mediul rural, incriminând, cu instrumentele literaturii, regimul ce a determinat distrugerea multor valori ale satului tradițional românesc, începând cu țăranul însuși. În același timp, Livius Petru Bercea realizează o schiță de monografie literară, în centrul căreia își așază propria familie, întru elogierea familiei tradiționale românești. Incredibil cât de îndepărtate, tematic și expresiv, sunt poveștile acestea limpezi și sincere de ceea ce se scrie astăzi!…

Facebooktwitterby feather

Parerea ta...

You must be logged in to post a comment.