MIRELA-IOANA DORCESCU
UN CUVÂNT DESPRE EXCELENȚA TRADUCERII

Antologia de poezie în variantă bilingvă, română și spaniolă, intitulată Poeme peregrine/ Poemas peregrinos, ediția a II-a, apărută anul trecut la Editura Kult din Drobeta-Turnu Severin, este opera Doamnei Academician Carmen Bulzan – poetă, traducătoare, călătoare impetuoasă prin cultura romanică, în care se integrează perfect prin preocupări, viziune și realizări. Menționând doar că prin traducerea poeziei și a altor lucrări ale lui Miguel Unamuno și-a legat numele de celebrul scriitor spaniol probez altitudinea relației Domniei Sale cu literatura spaniolă. Datorită contribuției la aducerea textelor definitorii pentru cultura hispanică sub ochii românilor a fost de curând supraonorată de Academia Hispanoamericană de „Buenas Letras” din Madrid, care a admis-o ca membru corespondent al acesteia, în 21 martie 2023.
Portofoliul de traducător este cel ce o recomandă pe Doamna Academician Carmen Bulzan în arealul hispanic, atât de vast și de valoros. Generozitatea Domniei Sale, altruismul și competențele dovedite la acest nivel înalt au determinat-o să-și traducă și confrații români în limba lui Cervantes și să intermedieze, astfel, afirmarea sau consacrarea lor internațională. Ei devin astfel mesageri ai unui spirit și ai unei tradiții lirice românești, adică romanice de drept și de fapt, îndreptățiți, de aceea, să-și ia zborul spre toate zările romanității, europene sau americane.
Doamna Academician Carmen Bulzan s-a implicat în toate etapele acestui proiect cultural de anvergură, foarte solicitant: în selectarea autorilor, în conceperea unui format potrivit, în traducerea integrală a conținuturilor, în editarea textelor poetice, în cele două limbi menționate, în scrierea prefeței, în adăugarea de note lămuritoare, fotografii, schițe biobibliografice și opinii critice relevante (semnate de somități precum Alfredo Pérez Alencart, Ana Blandiana, Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Zenovie Cârlugea, Horia Gârbea, Gheorghe Grigurcu, Mircea Mihăieș, Fănuș Neagu, Constantin Noica, Alexandru Paleologu, Adrian Dinu Rachieru, Alex Ștefănescu etc.). Toate acestea sunt argumente și garanții pentru profesionalismul lucrării, pentru ținuta elevată a acestui volum de poezie, ce a trecut deja peste granițe și a ajuns la destinațiile vizate, beneficiind de întâmpinări entuziaste, de comentarii competente și, mai ales, extrem de favorabile. Ecourile în România, ca de obicei, sunt mai târzii, poate și mai temperate, dar la fel de prețioase pentru sublinierea aprecierii de care se bucură Poemele peregrine/ Poemas peregrinos.
La numai șase luni după publicarea primei ediții, în februarie 2022, Doamna Academician Carmen Bulzan revine cu această a doua ediție, în care integrează încă cinci poeți, astfel încât numărul scriitorilor români contemporani promovați de Domnia Sa în cultura hispanică ajunge, în august 2022, la 20 (patru poetese și șaisprezece poeți), iar cel al poemelor-epistole, alese de aceștia din creația poetică reprezentativă, se ridică la 200. Așadar, 200 de poeme românești, transpuse în spaniolă, sunt și vor fi purtate, exponențial, conform sugestivei ilustrații de pe copertă, de către porumbei călători (v. imaginea propusă de spaniolul José Amador Martin Sánchez) spre orizonturi din ce în ce mai îndepărtate. Titlul volumului, de 548 de pagini, Poeme peregrine/ Poemas peregrinos, face aluzie la marile pelerinaje, drumuri de purificare a ființei, spirituale și spiritualizante.
În privința sferei elective, coordonatoarea volumului mărturisește sincer că a avut în vedere poeți din anturajul său, pe care i-a „cunoscut în experiențe de viață profesională (congrese, conferințe ș.a.), în evenimente lirice (festivaluri de poezie, activități în cadrul unor cenacluri, lansări de carte ș.a.), ori din lectură” (p. 8). În general, nu afinitățile, ci valoarea trebuie să primeze într-un proiect atât de important. În cazul contemporanilor însă, este riscantă o selecție pe baze axiologice. De obicei, posteritatea schimbă ierarhiile valorice. Totuși, nu se poate nega faptul că anumite nume din volum, pe care, din delicatețe, nu le voi exemplifica, sunt proeminente în poezia românească actuală. Iar fișele biobibliografice și opiniile experților referitoare la fiecare dintre cei douăzeci de poeți motivează toate prezențele din carte.
Printre obiectivele traducerii, se află și acela de a demonstra „apropierea dintre limbile română și spaniolă cititorilor de limbă spaniolă” (p. 6). Situate la extremitățile europene ale Imperiului Roman, Dacia și Peninsula Iberică au fost romanizate în perioade diferite. Dacia, începând din primul deceniu al secolului al II d.H, iar Peninsula Iberică, mult mai devreme, imediat după războiele punice, deci, din secolul al III-lea î.H. Dacă în Dacia substratul a fost unitar, asigurat de geto-dacă, idiom tracic, indoeuropean, în Peninsula Iberică, substratul a fost multiform, populația băștinașă – cartaginezii (în sud), celţii (în nord şi în vest), iberii (în sud-est) şi ligurii (pe litoralul mediteranean) – vorbind atât idiomuri indoeuropene, cât și nonindoeuropene. Influențele de substrat în lexicul celor două limbi romanice sunt, așadar, foarte diferite. Ca și bazele de articulație, de altfel. În plus, deosebirea de superstrat (în cazul spaniolei, arab – nonindoeuropean, hamitosemitic; în cazul românei, slav – indoeuropean) sporește atât îndepărtarea vocabularului spaniol de cel al limbii române, cât și diferențele semnificative între rostirea spaniolă și cea românească. Și atunci, în ce constă apropierea pe care intenționează să o evidențieze traducătoarea? Categoric, în ceea ce traducerea Doamnei Academician Carmen Bulzan ilustrează cu prisosință: cvasiidentitatea structurilor sintactice și prozodice ale celor două limbi formate pe stratul limbii latine populare, pe gramatica de prestigiu a limbii romanilor.
Puse alături, textul poetic românesc și cel spaniol, par a se oglindi unul în celălalt. Fidelitatea manifestată de traducătoare nu vine neapărat din empatie, deși aceasta nu se poate contesta, ci din posibilitățile obiective de echivalare structurală pe care sintaxa poetică a celor două limbi le îngăduie. Dar, dincolo de facilitățile sintactice, traducătoarea întâmpină nenumărate dificultăți în decizia lexicală, în ordonarea lexemelor, mai cu seamă pentru asigurarea ritmului și a rimei/ asonanței în situația poeziilor cu formă clasică. Pe toate acestea, Doamna Academician Carmen Bulzan le surmontează cu succes și ne dăruiește o traducere artistică de mare calitate, cu adevărat frumoasă, cu adevărat elegantă, în care se simt talentul, meșteșugirea, dar și pasiunea cu care Domnia Sa îmbracă în haină spaniolă poezia românească.
În plus, aplicând aceleași exigențe, coordonatoarea configurează, cu atenție și echidistanță, 20 de portrete rafinate de poeți români, pe care le livrează onest cititorilor de poezie din spațiul de limbă, cultură și civilizație hispanic, încercând să se adapteze la standardele acestora de expectanță. Introduce profilurile în ordine alfabetică, „spre o mai ușoară identificare”. Avantajată de această ordine este scriitoarea timișoreană Veronica Balaj, al cărei țel în poezie pare a fi salvgardarea trupului duhovnicesc pe care îl formează, întru eternitate, cu soțul ei defunct, temă tratată preponderent în paradigmă orfică. Astfel, volumul se deschide cu un poem intitulat Orfeu, un veritabil manifest pentru lirism nelimitat, pentru valoare estetică și intertextualitate, într-o epocă în care ascendența culturală se cere cunoscută și valorificată de poeți. Veronica Balaj dialoghează spontan, nonșalant, cu personaje mitologice sau religioase, pe itinerare spirituale, ca un pelegrin plin de vitalitate. Veronicăi Balaj i se adaugă 19 voci distincte, cărora le vom consacra câte un scurt comentariu, notând felul cum le-am descifrat mesajele… peregrine.
*
Constantin Barbu filosofează, într-un limbaj poetic personalizat, prin câteva amprente lexicale și prin modalități proprii de construcție a discursului liric, într-o poezie doctă, meditativă, asupra destinului iubirii într-un univers referențial axat pe cele ce există, dar rămân invizibile – vidul, nimicul –, pe relativitatea cosmică și, în ultimă instanță, pe caracterul iluzoriu al evenimentelor existențiale.
*
Simion Bogdănescu imprimă dramatism unor peisaje sufletești dinamice, înviorate de corespondența cu peisajele naturii, ce fac loc în exprimarea lirică unui lexic specializat (nume de plante: levănțică, mohor, ciulini, ciuperci, pruni etc.; nume de păsări: grauri, rândunică, pescăruși etc.; nume de animale: veveriță, cerb, căprior, lup, urs etc.), peisaje interiorizate, care vorbesc, la unison, despre condiția umană a poetului. Despărțirea de tinerețe, de frumusețe, de pudoarea femeii, de sine însuși, prin metafora recurentă a schimbării hainei, dar și conștientizarea omniprezenței divinului impun asceza poetului matur, grav, înaintând spre capăt de drum.
*
Cătălin Bordeianu este un poet realist, cumpănit, un intelectual care găsește refugiu și țel în introspecție, în splendorile căutării și ale găsirii de sine. Poezia sa existențială, concentrată pe eu, descrie prioritar absorbția lumii în sinele liric, în imagini centrifuge extrem de ingenioase. Inteligent și sensibil, poetul tresare la gândul aneantizării atâtor achiziții și trăiri prin implacabila moarte, proiectând, pentru sine, „nimicul sub soare”, ca apogeu al vibrației lirice.
*
Carmen Bulzan, al cărei pseudonim, Carmen Peregrina, stabilește o punte cu ideea centrală a antologiei, este o poetă genuină, mustind de emoții, autoarea unei poezii confesive, exuberante, ce emană dintr-o ființă extravertită, foarte încrezătoare în sine. Mărturisirea dominantă este cea a credinței în Dumnezeu. Eul liric relaționează cu un Dumnezeu al iubirii, aflat întotdeauna în proximitatea ei, sufletească și fizică, în dialog, în atingere. În acest univers teocentric, poeta vehiculează idei și convingeri, formulează sfaturi și îndemnuri într-un înduioșător elan formativ, de pe poziția Evei (=viață), creație divină, prototip al feminității. Mai mult, își creionează un adevărat autoportret în versuri, mereu revizuit, dar nicio clipă abandonat. Lumea sa poetică este o oglindă îndreptată către sine.
*
Leo Butnaru, poet pursânge, de extraordinară forță expresivă, are o imaginație debordandă și capacitatea de a crea imagini frapante, comunicabile, chiar dacă nu și recognoscibile, din prelucrarea personală a miturilor autohtone (v. femeia zburătoare), din dialoguri cu mari poeți (v. Păunul, text situat la înălțimea Păunului lui Ion Barbu), din iconicitate (v. turnul de cuvinte din poemul În caz de pericol) sau dând liber propriei fantezii să modeleze neconvenționale, spectaculoase obiecte din lumea nevăzută (v. inima plină de zgârieturi ca o cutie de chibrituri foarte uzată). Este magistral când generează metatexte printr-o hermeneutică a poeziei ce face poetul „mai puțin nefericit”.
*
Ion Deaconescu tratează teme și motive literare tradiționale în tipare prozodice moderne, predilect în vers alb. Se remarcă prin activarea constantă, cu rol organizator, a gândirii analogice, care se reflectă în numeroasele comparații (v. titluri de poeme precum Copaci ca niște oameni de zăpadă, Ca o stea de veghe), metafore, paralelisme sau antifraze. Împletește constant demitizarea, determinată de sentimentul impermanenței (v. Capela sixtină), cu mitizarea cotidianului (v. fata blondă din tren, care n-a mai coborât niciodată), fiind tulburat de perspectiva destrămării realității, de frisonul nimicului. Este un poet al complementarităților, în general, echilibrat, aproape clasic în cercetarea poetică a ambianței și a culturii.
*
Viorel Dinescu, poet oniric, indiferent la încadrări în epoci și curente literare, combină patternuri romantice, simboliste și moderniste într-un colaj personalizat. Adevărat arhitect în poezie, geometrizează construcția textelor sale, a căror coeziune se sprijină fie pe „montarea” unui chenar (v. Am să-ți restitui Timpul), fie pe redundanța unor imagini propulsoare (v. „Răcoarea sfântă-a plantelor amare”, „Ecoul nu se-ntoarce niciodată”, „Cum ne strigau pe nume toți copacii!”), fie pe paralelism sintactic („Exist prin negație…”//„Exist prin distanța…”//„Exist prin amintirile…”), sau pe cronologia secvențelor, rezultată din conjugarea modului discursiv narativ cu cel liric (v. Imn soarelui).
*
Alexandru Drăghici îmbină simplitatea cu profunzimea în poeme scurte, ce respiră ușor, precum poetul care contemplă veșnicia, la fiecare pas, în mediu rustic. În tablourile sale de mici dimensiuni este o invazie de vegetal, interferent și cooperant cu umanul, din care se degajă sau se pot deduce mesaje spirituale, optimiste ori nostalgice, trădând curăția sufletului ce le gestionează liric. Visul poetului este devoalat fără niciun ornament: „întoarcerea la sat”, adică, în cheie blagiană, la veșnicie.
*
Mihai Firică este un poet existențialist, care consemnează, în stil diaristic, acoperind pagina cu versuri lungi, clipa care trece, fiind conștient că imaginile prezente se vor deteriora de îndată ce vor deveni amintiri, adică de îndată ce vor aparține trecutului, asupra căruia nu se mai poate interveni. Totuși, realitatea poetică are legile ei, iar poetul libertățile sale. De aici, remodelările salutare. Reinterpretările nerealiste. Jocurile iluziei. De aici, abundența irealului, factor diriguitor în imaginarul liric. Fantezia prevalează asupra rațiunii, iar farmecul progresiei textuale vine tocmai din derularea, cu rapiditate, dar fără logică, a unor secvențe discursive iraționale, în care se rețin, ca factori ai lirismului, numărul și sugestivitatea figurilor de stil.
*
Dumitru Găleșanu se distinge prin interesul pentru tehnica versificației, care pare a fi o eliberare din chingile poeziei clasice, dar e mai mult decât atât, orientarea spre caligrame devenind, măcar în intenție, o metodă de creație, asumată drept artă poetică. Nici tematica, nici lexicul, nici imaginile artistice nu concurează, prin relevanță pentru profilul poetului, procedeele de punere în pagină a secvențelor unui discurs liric, adesea sincopat (fapt marcat prin puncte de suspensie între paranteze), care caută să semnifice prin formă cel puțin la fel de mult ca prin vocabulele poetice (a se vedea iconicitatea în cazul ideii de balans, de zbor).
*
Maria Grădinaru aduce în volum o poezie predominant conceptuală, în care lansează idei incitante, dar, imediat după enunțarea tematică, se retrage în tăcere. Așa se întâmplă cu ideea de zbor, de moarte, de nume, de floare, de poezie etc. Vine spre cititor ca un val, care se repliază de îndată ce este observat. O provocare la interacțiune? Posibil. Oricum, e necesar să fie căutate sensurile ascunse ale enunțurilor, pentru a fi continuat un act creator de acest tip, a cărui expresie este insuficientă pentru lector, dar arhimulțumitoare pentru autoare.
*
Nicolae Jinga mizează, într-o poezie densă, așezată în tiparele tradiționale, pe o comunicare axiologică, în care susținerea superiorității credinței față de știință este în afara oricărui dubiu. Rafinamentul formei se armonizează cu altitudinea ideilor, exprimate în enunțuri constatative sau modale, de mare forță expresivă și persuasivă (v. „E multă suferință în cuvânt”, „distanțele-ntre gânduri cresc”, „mi-am păstrat iluzia intactă”, „Soarele nostru nu-i decât ideea/ pe care ochii îndrăznesc s-o vadă”, „până și piatra rumegă un crez/ un fluture dă semne de migală…” etc.), la un poet ce mânuiește liric certitudini, cu o retorică impecabilă.
*
Ioan St. Lazăr este poetul unei lumi luminoase, intens colorată și înmiresmată, traversată de sonorități agreabile și impregnată de sacralitate, în care zboară fluturi și păsări surâzătoare, de aur, în vreme ce toate ființele, inocente, trăiesc, în liniște, cu grație, fiorii primelor iubiri, între cer și pământ. Toate încep, nimic nu se sfârșește cu adevărat. Cântecul de dragoste este neîntrerupt și biruitor în fața morții. Încât, citindu-l, te întrebi: Cu ce ochi privește în juru-i și din ce trăiri izvorăște un asemenea paradis? Cu ce suflet rostește, oricât de dramatică ar fi împrejurarea, porunca hristică: „Bucură-te!”, cu completarea firească: „Bucură-mă!”?…
*
Neagu Nicolae (cu pseudonimul Nidi Ioanid) nu este un poet „prefabricat”, cum nu este, conform propriei declarații, un „om prefabricat”. Rezultă din discursul său liric că a fost determinat să devină poet, transcriind poezia descoperită în diverse circumstanțe: concepând epistole, desfășurând o ședință de hipnoză, trăind împotriva propriei ființe etc. Dexteritatea sa în procesul de poetizare a unor mesaje vitale se observă la nivelul limbajului și/ sau al construcțiilor lirice memorabile, coerente și coezive, cum ar fi cea realizată cvasiintegral din sintagme nominale, enumerate fără nicio punctuație în poemul Vocabularul meu.
*
Sever Negrescu-Negrești este preot și poet. Cultivă, cu precădere, mesajele biblice, în lumina cărora își valorifică talentul artistic, sporindu-și talantul prin slujirea Domnului și în sfera literaturii. Imaginația sa este mereu controlată de spiritul și litera Bibliei. Cu toate acestea, poetul se simte liber, atât în psalmii săi originali, cât și în poemele lirice (majoritatea sub formă de rugăciune), unde exprimă iubire, speranță, grijă, durere, îndoială, dar și frustrări, revoltă mocnită, împotrivire față de eretism etc. Poezia este pentru Sfinția Sa „respirație”, iar visul – rugăciune, într-un univers îmbibat de duh.
*
Spiridon Popescu este poetul unei amărăciuni incurabile, pe care o exprimă mascat, prin „poante”, amintind, cu matricea lirismului său, de poezia lui Marin Sorescu. Naturalețea versificării fără greș îl apropie de un alt binecunoscut poet oltean, Adrian Păunescu. Astfel încât, o geografie literară ar putea consemna afinități de procedură și expresie, ba chiar și de opțiune tematică, între scriitorii de elită ai Olteniei, printre care și-a făcut loc, cu texte unul și unul, și Spiridon Popescu. Nu e la îndemâna oricui, nu e puțin lucru să te așezi între poeți ce-au devenit simboluri ale spiritului oltenesc. Spiridon Popescu își merită pe deplin o asemenea așezare. Este o recunoaștere a valorii și a popularității poeziei sale.
*
Vasile D. Suciu (cu pseudonimul Vasile Derunc) ne oferă o poezie muzicală, spirituală, transgresivă, cu efecte purificatoare. Verbul predilect, pe care se întemeiază creația sa poetică, este a crede. Sub semnul acestuia, poetul sintetizează tot ceea ce iubește, tot ceea ce pentru sine are valoare. Inima este sediul reflecțiilor sale, reflecții ce admit două lecțiuni: sunt atât meditații asupra lumii, cât și oglindiri ale acesteia în propria ființă. Pelerin în viața aceasta, râvnind la un urcuș mântuitor, eul liric are drept țintă existențială Lumina și ca însoțitor pe calea aleasă pe Dumnezeu, confidentul și protectorul său. De aici, pacea sufletească a călătorului perpetuu, perturbată, de curând, în anii pandemici, de anomalii strigătoare la cer. Versul poetului-preot este cântare a Divinității, dar și armă împotriva nesocotirii rânduielilor Bisericii.
*
Robert Șerban, poet autentic, de notorietate, are capacitatea de a scrie pe orice temă o poezie „cu/ de vârf”. Artizanatul celui ce cioplește în materia poetică precum bunicul său în lemn, nelăsând să rămână în poem nimic de prisos, se combină cu o inspirație formidabilă de a induce lirism exact atunci când și acolo unde e necesar, pentru a deturna atenția cititorului de la narația sau descripția incipiente, superficiale, și a-l face părtaș la candoarea sau la gravitatea din straturile adânci ale poeziei. Extrage din cotidian fior liric, este preocupat să obțină un efect maxim asupra cititorului, existența acestuia, reacția lui la receptare fiind luate în calcul în procesul creator. Faptul divers, autoironia, gluma îl recomandă ca postmodernist.
*
Clara Georgeta Tîrcă umple cu stalactite lirice și piruete ultimele pagini ale volumului, aducând atât un suflu nou, cât și o expresie novatoare, pentru a arăta că poezia își face loc oriunde, oricând, în stare pură, eliberată de constrângeri, de locuri comune, de gusturi și orizonturi de așteptare etc. Tinerețea invadează un spațiu liric restrâns (sau nu) la… „punctele de suspensie”, în care se mai poate imagina și experimenta ceva ce n-a mai fost spus, n-a mai fost trăit sau conceput înainte. În rest, putem vorbi de lectură, rememorare ori repetiție poetică, întrucât, potrivit autoarei, nu mai este loc pentru creația propriu-zisă.
*
Această înșiruire de prime impresii nu urmărește să dirijeze cititorul în receptarea antologiei, ci să sublinieze complexitatea tematică și expresivă a poemelor celor 20 de poeți români, care, prin osârdia Doamnei Academician Carmen Bulzan, au, nu oportunitatea, ci șansa de a se face cunoscuți oriunde în lume există iubitori de poezie, cunoscători de spaniolă – o limbă la fel de melodioasă, de dramatică și de frumos curgătoare precum româna. Și asta se întâmplă în condițiile în care nici despre poezia românească, nici despre limba română nu se știu prea multe în lumea hispanică. Salutăm un asemenea proiect și îi dorim un succes răsunător!

by

Referinţă Bibliografică

MIRELA-IOANA DORCESCU, UN CUVÂNT DESPRE EXCELENȚA TRADUCERII/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 30 august 2023