Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » CARTI » SEMNAL EDITORIAL » Nicolae Mătcaș – poeme de dragoste din volumul „Uite-o, vine felin”  

Nicolae Mătcaș – poeme de dragoste din volumul „Uite-o, vine felin”  

Și mi-i dor

Draga mea de pe răzor,

Mult mi-ești dragă și mi-i dor,

Și mi-i dor până la cer

Să te gat ca pe-un lăicer,

Și mi-i dor până la soare

Să te prind de cingătoare,

Și mi-i dor până la nori

Să te prind de subsuori,

Și mi-i dor până la stele

Să-ți sărut ochii cu ele,

Și mi-i dor până la lună

Să-ți iau sânii ca arvună,

Și mi-i dor până la rai

Să ți-i fur ori să mi-i dai,

Și mi-i dor până-n infern

Imortéle să-ți aștern,

Și mi-i dor până la moarte

Să te-mbăt cu dulce șoapte,

Și pân’ dincolo de ea

Să te-nvăț ce-i dragostea,

Mi-i dor pân’ la belzebut

Să bag lotrii-n tumurluc,

Și mi-i pân’ la Dumnezeu

Să te iubesc numai eu.

 

Gara de Nord

Spre Gara de Nord țin calea misterele toate,

Enigmele toate-și iau zborul spre Gara de Nord.

Prin șinele strună din ritmuri de fiară răzbate

O dulce-armonie și-un strașnic, cumplit dezacord.

 

E-n Gara de Nord un roi ca-n infernul lui Dante,

Căci Gara de Nord bate-n lume orice record:

Aicea își dau întâlnire-ntâlnirile toate

Și plâng despărțirile toate în Gara de Nord.

 

În Gara de Nord vin trenurile toate din lume,

Iubirile toate se-adună în Gara de Nord.

În Gara de Nord o gíngașă stea fără nume

Îmi cade la pieptu-mi, iar mâine-ancora-va-ntr-un fiord.

 

Din Gara de Nord se-avântă visările toate,

Iluziile toate se spulberă-n Gara de Nord.

Naivi, mai sperăm să le punem pe toate pe roate,

Dar toate se-adună de-a valma-n atacuri de cord.

 

De ce te prefaci c-o să-ți fie ușoară-așteptarea

Și-o lacrimă-ți ștergi pe furiș, vai, milady, milord?

Doar Gara de Nord, glacială, și-anunță plecarea

Și are răbdarea s-aștepte doar Gara de Nord.

 

Când vine-un rapid, când pleacă rapidul din gară,

Mi-s strunele inimii-ntinse ca un heptacord.

Alină-le ori le smulge cu poftă de fiară,

O, dulcea și tandra mea fiară, Gara de Nord!

 

Numai dor

Să nu-mi fac griji, mi-ai spus când ai plecat,

Vei reveni chiar mâine-n primul zbor.

Iar eu scrutez azurul ne-ncetat

Și tihnă n-am, sunt totul numai dor.

 

Încerc să-ți fac din vise un palat

(L-ar admira, mă crezi, și-Apollodor!),

Dar el rămâne, vai, neterminat,

Căci n-am puteri, sunt totul numai dor.

 

Vreau să-ți compun cel mai frumos sonet,

Chiar cu Petrarca-ncerc să mă măsor,

Dar mă dezic de nimbul de poet,

Voință n-am, sunt totul numai dor.

 

Să torn aș vrea în cântecul ce-ți scriu

Tot sufletu-mi și rănile ce dor,

Dar strunele vibrează a pustiu.

Nici suflet n-am, sunt totul numai dor.

 

Când mâine-n zori aici o să revii

Din depărtări, grăbite călător,

Voi fi „un mort frumos cu ochii vii”.

Neviață sunt, sunt totul numai dor.

 

Scrisoare din Sankt-Petersburg

Iar urlă nord-osticul prin Peterhof,

Karenina iar se aruncă pe șine.

Mă roade la os umezeala din golf,

Mă taie la inimă dorul de tine.

 

Mi-ngheață și gândul, simțirile-s reci ca

Și sângele unor d’Anthèsi leviatani

Și ninge pe Nevski cu fulgi dolofani,

Și ninge cu plumb iar la Ciornaja Recika.

 

Trimite-mi, iubito, un codru de soare

Și-o tavă de jar smuls din inima ta

Să nu mă mai sperie vânt sau ninsoare

Sau gândul cel negru-a mă tot murseca.

 

Dezgheață-mi, o, dragă, simțirea mea pală,

Așa cum pe-a ta am știut s-o dezgheț,

Altminteri devin o coloană rostrală

Sau, poate, -o statuie la Petrodvoreț.

 

Vine toamna

Vine toamna, iubito.

Simți aroma gutuielor coapte cum ne-mbată viclean

și ne cheamă-ntr-o lume-napoi, unde urcă spre cer,

tot mușcând câte-o halcă din noapte, carul nostru din basme,

carul nostru, străbunul, cu patru boi?

 

Vine toamna, iubito.

Frunza-n codrul sihastru smerit arde-n flăcări ca para,

Fierbe mustul în căzi de stejar, năboiește și ne-mbată viclean

și ne-aprinde iar sângele-n vine. Urcă-n carul cu fân,

s-o pornim iar la drum voinicește înapoi, spre trecut,

că-n trecut vine ziua și vara, nu-nainte, -nspre zări, că-nainte,

spre zări, știi prea bine, vine noaptea și-un vid și-un castel

de molid iarna vine.

 

Retro

Draga mea cu trei fire-argintii pe la tâmple și în suflet

cu dorul de Rița*,

Hai să facem o plimbare în spațiu și timp chiar acum și aici:

de la strada Ion Dumeniuk până la Colonița. Poate vine-ntre timp –

mare este puterea Domnului!  – și taica Manoil din ruinele celui

de-al doilea război. Nu uita să luăm și copiii cu noi.

 

S-o luăm ștrengărește, de-a dreptul, cu tălpile goale, prin ciulinii

din Valea Serdarului,

Să-nchinăm un pahar de voroave în tinda din Casa Cucoanei,

Să alunecăm, ca la botez, în argintul cristelniței iazului

Și să ne închinăm curați, ca aurul strecurați, în fața părinților

și a  viitorilor socri.

 

-Bună ziua, boieri dumneavoastră! Sărut mâinile, maică Zenovie

și taică Manoile!

Nu vă fie cu supărare, dar caut și eu o ciută care se zice

că s-ar fi rătăcit și-și poartă mândrețea și semeția

prin curtea Domniilor voastre…

 

Draga mea cu trei fire-argintii pe la tâmple și în suflet

cun vers de Horațiu,

Hai să facem în gând o plimbare în timp și în spațiu,

Poate nu-n mezozoic și nici poate-n Provence sau la Rița,

Ci așa, la vreo treizeci de ani înapoi, din Ciocana pân-la

Colonița. Poate vine prin zariștea vremii și taica Manoil

din cenușile celui de-al doilea război.

Nu uita să luăm și nepoții cu noi.

 

_________*Lac în Abhazia.

 

Și ninge cu reni

Te-ai dus și o rană-ai săpat psihotropic

În inima mea ca un fiord.

Și ninge, iubito, cu crini de la tropic,

Și ninge cu reni de la nord.

 

O pace din cer ca o taină se lasă

Pe-aleanul din sufletul meu.

Și ninge cu giulgiul tău pur de mireasă,

Și ninge cu zâmbetul tău.

 

Se-aud zurgălăii. Amurgul coboară

Pe-o sanie de pe Ceahlău.

Și ninge cu sânii tăi dalbi de fecioară,

Și ninge cu sufletul tău.

 

Veghe

Clepsidra-nghite zilele haínă.

Oprește-ți zborul, clipă-a mea, duruto!

N-auzi cum umblă-o moară casandrină

Că-n noaptea asta vom cina la Plúto?

 

Târziu, când raza lunii dă să piară,

Iar în cămin  – a focului văpaie,

Din beznă ne țintesc doi ochi de fiară

Și a priveghi cobește-o cucuvaie.

 

E semnul meu? Amurgul tău? Sau ni-i destinul?

Iubito, -aprinde-un rug real, nu simulacru,

Să lumineze până-n zori căminul

Și să veghem de-a pururi focul sacru.

 

Târziu, când ne privesc doi ochi de fiară

Și a priveghi cobește-un huhurez,

Din sfeșnic cad în picuri stropi de ceară,

Tu cu „Magie noire” mă-mbălsămezi.

 

Volatile fântâni

Fecioarele noastre răsar și se-nalță ca niște fântâni

din sfârcul pământului spre ceriștea gândului.

Noi, plopii bărbați, le soarbem răcoarea fluidelor fei

cu primul sărut din neînceputa, îmbătătoarea

licoare a dragostei.

 

Și-așa, zi de zi, volatilele noastre femei, împlântăm

rădăcinile noastre-n adâncul pământului,

în umbriștea gândului, încolăcindu-vă și sorbindu-vă

seva la temelii, până ce, într-un târziu, vă secătuim,

verticalele noastre fântâni, rămânând noi înșine uscați,

în picioare, plopii bătrâni.

 

Nicolae MĂTCAȘ

 

Facebooktwitterby feather

Parerea ta...

You must be logged in to post a comment.