Imaterială

Dragă,

tu ești pentru mine mai mult o poveste,

un vis,

o idee,

un gând, decât materie:

os,

carne,

apă,

foc,

aer,

cer

sau pământ.

Altfel cum să-mi explic

enigmatica stare

că,

deși zilnic te văd, te cuprind, te sărut,

îmi pare

că-mi aluneci din brațe

și zbori

pe o planetă

necunoscută nici de visători, opaca,

iar dorul de tine mă mistuie-ntruna

de parc-aș fi –

noapte și zi –

un Ulysse-notând spre Ithaca?

Dragă,

tu ești pentru mine mai mult o poveste…

Tu (I)

Tu nu ești, dragă, decât un cuvânt.

Întâi te caut, apoi te vrăjesc, te descânt,

Pe urmă te cânt.

Când nu te găsesc,

Te născocesc.

De fapt, cuvântul e cel ce mă farmecă. Vraja lui

Mă poartă pe-arípile basmului:

cuvântul măicuță,

cuvântu-mpărat,

cuvântul fecior,

cuvântul crăiță,

cuvântul zmeu,

cuvântul dragoste,

cuvântul ură,

cuvântul dor,

cuvântul gând,

cuvântul viață,

cuvântul moarte,

cuvântul lună,

cuvântul pământ,

cuvântul minciună,

cuvântul cuvânt…

Orice cuvânt

intră-n horă și-n târg

cu alte cuvinte:

Pe unul l-învârte, pe altu-l cuprinde,

Pe unul l-încântă, pe altul îl minte,

Pe-al cincilea-l cumpără, pe-al șaselea-l vinde.

Așa vine vorba. Povestea e lungă,

În cele din urmă se-alege c-o pungă

Și-aceea goală –

Fală ușoară.

Și-al meu intră-n horă, răzeș de la șes,

Om mândru și demn și la vorbă ales,

El însă nu cumpără și nici nu vinde

Podoabe de aur ori saci cu merinde,

Ci fură, lotrul, cu vraja lui

Doi ochi ai dragostei și-ai dorului.

Tu nu ești, dragă, decât un cuvânt

Pe care îl caut intruna și-l cânt…

Nicicând

Tu ești o suavă poveste de dragoste

cu feți-frumoși,

cu păsări măiestre,

cu Soare-răsare și Lună-asfinte,

cu spiriduși și cu zmei,

cu paftale de-argint și cu salbe de aur…

Tu ești protagonista acestei povești:

zâna zânelor, floarea florilor,

roua zorilor, frumoasa lumii…

În pădurea de-argint a inimii mele

ție îți buciumă codrul,

ți-aleargă ciutele,

îți râd izvoarele,

se-nchină florile,

aleasă mireasă.

Pe-arípile visului meu de umil basmegiu

tu

totdeauna ești.

Niciodată n-ai fost.

N-ai fost odată ca niciodată

nicicând.

S-ar putea

S-ar putea nici să nú știi

că eu exist,

că am inimă ca și tine,

că o taină am și un dor.

S-ar putea nici să nú știi

că te iubesc,

că visez ca și tine,

că am áripi să zbor.

Însă

știu că mă cauți, știu că mă aștepți,

știu că mă iubești

ca și mine,

imaginaro.

Și de-aceea

s-ar putea să ne întâlnim într-o zi

în visele noastre,

în tainele noastre,

în zborul nostru

fără sfârșit

și atunci

vom zbura pân-la soare,

vom zbura pân-la stele,

întrebându-ne-ntruna:

unde erai?

Și vom ști numai noi

și dragostea noastră de

existența-ne.

Uite, ochii mei

Uite ochii mei, ia-i, sursă certă de dihotomii:

Veseli – triști, galeși – cruzi, indolență – visare.

Ei cu „plus” sunt marcați să iubesc ce cu suflet mi-i datu-mi-i

Și-nsemnați sunt cu „minus” să urăsc pentru-naltă trădare.

Uite sufletu-mi, ia-l, sursă certă de antinomie:

Mare – mic, lacom – darnic, cristal – pângărire.

El o viață se zbate-a găsi ceea ce datu-ni-e:

În tenebre – lumină, în mocirlă – candoare, -n cădere – mărire.

Uite gândurile-mi, ia-le, sursă certă de lupte contrarii:

Ordinare – de geniu, mono – multicolore, pe față – ascunse.

Aranjează-le-n tomuri să le roadă-anticarii și carii

Ori aruncă-le-n coș de-o să crezi că și-un coș îndeajuns e.

Viața ce-i? O diadă din ființă și din neființă.

Te-ntâlnești – te desparți și prologul fatal ți-l adii.

Nu poți fi fericit ne-nfruptându-te din suferință.

Fără mari pasiuni nu există nici mari tragedii.

Prea multe văd?

Lumina ochilor tăi

m-a orbit pe de-a-ntregu-ntr-o zi.

Un giulgi de tristeți coperitu-mi-a sufletul,

încât mă rugam să îmi iei și inima,

nu doară vederea.

Dar tu n-auzeai.

Și-atunci Milostivul se îndură,

trimițându-mi o-nseninare:

am început a privi cu inima.

Privesc cu nesaț la tot ce se poate vedea:

îmi port privirea pe undele pletelor tale-arămii

ce iesu-și din maluri ca apele-n ide de marte,

prin lanul de grâu dat în copt de pe frunte,

pe spicele de-orz de deasupra luminii,

pe urmă-o cobor

în adâncurile celor doi sori orbitori,

apoi mai la vale, sărutându-ți cu ea

toate poamele de Sântilie din livada de vișini și

mere domnești,

până ce le parcurg laolaltă

ca țăranul pipăindu-și cu pasul cele patru sau șase pogoane

venite acasă la cincizeci de ani de-argăție pribeagă.

Am început a vedea cu inima

și partea nevăzută a lucrurilor:

un soare care demult a apus,

miezul pământului respirând anevoie ca în sala de reanimare,

însuși pământul rostogolit pe o coastă,

iar alături  –  pârghia lui Arhimede

amenințând să-l arunce pe altă planetă.

Văd luna din burțile bútii de vârcolaci,

Îl văd pe Cousteau pe fund de ocean lângă „Titanic”,

Iar mai ieri îmi făcuse din ochi, complicitar,

Atlantida.

De la o vreme

am prins a vedea și gândurile:

albe, roze, roșii, galbene, albastre,

portocalii, violete.

Numai pe cele negre nu le-am văzut.

Văd pitulicea de taină găvozdită sub pleoapele Evei

și marea taină ce-acoperă sufletul tău.

Prea multe văd?

Ai vrea să-mi orbești și inima ori să-mi redai vederea?

Spre ceruri când urci

Spre ceruri când urci

fantasmă prin magica noapte polară,

Mi-ngheață privirea și sângele sudic, și gândul,

Dar, stană cum sunt,

mă plec și-ți sărut pașii sfinți de pe boltă

Cum cade-n genunchi Golful Finic în brațele Névei.

Spre țărm când cobori

fascicul din aura rece-australă,

O rază-mi aprinde privirile, sângele, gândul,

Incendiu polar, cu limbile-mi ‘țí mistui etericul trup

Cu setea luminii ce sfâșie-ntunecul  nopții.  

Iar eu visez

În Herăstrău  –  o ceață ca de plumb

Și plumbul i-a strivit din fașă briza.

O fată stă de vorbă c-un porumb,

Iar eu visez, hoțiș, la Mona Lisa.

E-n fum de ceață Hanul lui Manuc

Și-i Dâmbovița-n ceață ca Tamisa.

Se duce toamna, visele se duc,

Iar eu visez, vernal, la Mona Lisa.

Gri, alma mater pare o cetate,

„Intercontinental”  –  un turn de Pisa.

O maică-n hram adânci mătănii bate,

Iar eu visez, păgân, la Mona Lisa.

Lângă-un ghișeu c-o frunză de arțar

O insă-și ea, prea fericită, viza

Și zboară-n Montréal un gând sprințar,

Iar eu visez, terean, la Mona Lisa.

La „Princess Casino” e mare-azart

Și-i tot mai mare, mai aprinsă miza.

Prințesele sunt gata de asalt,

Iar eu visez, scutar, la Mona Lisa.

Spre „Amiral” vâslește un marchiz,

Dinspe „Air-France” a decolat marchiza.

Șatene-n cabareturi fac streap-tease,

Iar eu visez, decent, la Mona Lisa.

Țes frunzele-un lăicer pe caldarâm,

Se duce toamna și mă lasă, tiza.

Se trec proscriși pe celălalt tărâm,

Iar eu visez, celest, la Mona Lisa.

Mă-nșală timpul, stație precară,

Îmi vine iarna, -mi stă ponciș banchiza.

Se lasă-n suflet noaptea cea polară,

Iar eu visez, naiv, la Mona Lisa.

Albastru

Vai, cerul albastru al ochilor tăi

a inundat întreg universul:

albastru e soarele,

lunca, ponoarele,

albastră e luna

și ciuta, nebuna,

albastre sunt stelele,

razele, ielele,

albastru pământul și vântul, și cântul,

albastre pădurile, trilul, izvoarele,

albaștri rechinii, muflonii, cucoarele,

albaștri sunt munții,

părinții, cărunții,

albastre podgoriile,

florile, zorile,

albastre spicele coapte de grâu,

albastră furnica,

albastru colnicul,

albastră bunica,

albastru bunicul,

albastre căsuțele-n freamăt de râu,

albaștri toți oamenii de pe pământ:

și albii,

și negrii,

și cei ca lămâiul,

și pieile roșii albastre sânt,

albastră e ziua, albastră e noaptea

(albastru li-i rândul),

tot ele-albăstrindu-mi

și visul, și gândul,

albastră e boarea,

albastru-i sărutul,

albastră-i suflarea

și chinu-mi, durutul,

albastru botezul,

albastru și crezul,

albastră nășia,

albastră e nunta,

albastră-i junia

și vârsta, cărunta.

Chiar moartea-i albastră

pe pajiștea noastră

și nu se teme de ea

nimenea.

Nicolae MĂTCAȘ

by

Referinţă Bibliografică

Nicolae Mătcaș – poeme de dragoste din volumul „Uite-o, vine felin”/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 7 octombrie 2023