Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » CARTI » SEMNAL EDITORIAL » Nicolae Mătcaș – poeme de dragoste din volumul „Uite-o, vine felin”

Nicolae Mătcaș – poeme de dragoste din volumul „Uite-o, vine felin”

 

Când treci

Când treci ca o torță prin beznă cu pletele-n vânt,

scrutând temerar neștiutul,

Se-apleacă Mont Blanc-ul să-ți miruie fruntea semeață,

Aleargă abrașă Biscaia să-ți mângâie pulpele

și Eros să-ți fure sărutul.

 

Când treci ca o aură-n noapte cu nimbu-ți de zeu,

sfidând temerar întunericul,

Toți zeii ca unul coboară de pe Olimp

ca răstignitul pe vremi Prometeu

să-ți fure-orbitoarea lumină terestră.

 

Când treci prometeic prin noapte cu pletele-n vânt,

scrutând temerar infinitul,

M-aș vrea făclier lângă aura sânilor tăi –

două muchii de lănci ce despică în două furtuna,

două bărci care-ncalecă valul buiestru,

două flăcări ce spintecă bezna

și aprind zorii zilei.

 

Când treci volatilă

Când treci volatilă prin viermătul pal citadin,

Sculptând pe asfalt padedeuri și passe-pieduri,

O lege a șocului universal oprește pe-o clipă

mișcarea:

Stau toți fascinați de sublimul minunii divine.

Doar o excepție:

Vreo două blocuri funebre din evul trecut

Au rupt-o la fugă din fundul ogrăzii cu miros de

mucegai

Și-ncearcă să spargă grilajul metalic al porții-ncuiate

Să iasă în stradă să vadă și ele minunea.

 

Când treci volatilă prin viermătul pal citadin,

Pe-o clipă-ar părea că dispare subit atributul

de bază-al materiei.

Dar faptul că ești, că te miști, ne vrăjești

chiar acum, chiar aici, chiar pe viu, nu în vis,

Nu e oare-argumentul suprem că mișcarea,

materia, spațiul și timpul sunt VEȘNICIA?

 

Cea de-a doua minune de la Maglavit

În ziua aceea pârghia lui

Arhimede găsise punctul de

sprijin, dar nu se încumetă să

arunce pământul în hău,

împiedicând nărăvașul buiestru

cu trei mii de noduri.

Perpetuumul mobile se-oprise

din mers pe punctul de pornire

al inventatorului.

 

În ziua aceea se sparse de-un

aisberg de gând axioma lui

Heraclit: era prima oară când

mă scăldasem de două ori în

aceeași apă a râului. Astrul

ceresc părea țintuit în mii de

cuie de crucea zenitului, încât

câinele din Pompei, după ore

de muncă, își închise falsetul

pentru alte minuni.

 

În ziua aceea o ciocârlie-și

înfipse arcușul în boltă.

Întuneric de întunerice de

lume ciudită înlemnise

statuie-n așteptarea minunii.

Toți patruzeci de sfinți

coborâră din ramă.

Pe-obrazul din stânga al

Născătoarei de Dumnezeu

împietrise o lacrimă. Tatăl și Fiul

și Sfântul Duh încremeniseră

în stânga mea.

 

Și numai clopotul

inimii mele spărgea

insolent somnul

cerului și tihna

pământului: prin

albia suplă a lavei

în flăcări treceai

petulantă,

reabilitându-l pe

marele grec.

 

Axis mundi

Un aprig simun ți-nvolbură íniștea pletelor.

Zulufii-căluți, hăituiți ca-n vânatul de lupi,

aleargă-n vârtejuri în goană nebună, de

parcă ar ține să-ntreacă nu timpul, ci o,

sfinte!  –  perpetuumul mobile.

Doar creștetu-ți falnic i-nfruntă-a sfidare orgoliul

și stă ca o axă a lumii.

 

În cercul de foc al talazurilor mele din piept,

în iureșul-scopcă-al neliniștii lumii din mine

doar tu ai răbdarea să-nfrunți liniștit, ca Olimpul,

cicloane, taifunuri, austru, vârtej sau simun

și stai ca o axă a lumii.  

 

Epigoni

Din spume când urci spre ceruri pe-o rază-arămie

Și stele se scaldă în mare-n flotant clăbucet,

Îmi pare că ești un cântec superb – poezie

Ce-a scris-o în zori cel mai mare din lume poet.

 

Cum stau și te-admir, o idee-mi dă ghes, temerară:

Ce-ar fi să încerc, alinându-mi durerea și dorul,

S-o-nvăț pe de rost, recitând-o și ziuă, și seară,

Când soarta n-a vrut, nemiloasa, să-i fiu eu autorul?

 

Din cer când cobori spre mine, un simplu boem,

Prin minte-mi vuiesc miriade de gânduri-atomi.

Ce-ar fi să-ncercăm să scriem în doi un poem,

Chiar dacă riscăm să nu fim decât epigoni?

 

Neliniște

Te-am comparat c-o lume întreagă:

cu pasărea cerului, cu tremurul ciutei,

cu-alintul delfinului, cu muchia gândului,

cu inima ta.

Acum te compar numai cu tine.

Și mă întreb:

de nu ar fi fost nemărginirea cerului,

răsuflul pământului, zbaterea mării,

zbuciumul gândului și dacă  – o, Doamne!

– nici tu nu erai, atunci cu cine te-aș fi comparat, incomparabilo?

 

Din stropii de rouă

Uneori îmi vine să cred că n-ai existat

niciodată, că toată povestea cu tine n-a fost

decât o frumoasă poveste c-o fată de împărat

și cu Făt-Frumos, fiul iepei.

 

Ci numai când norii ca plumbul se lasă

pe cerul răsuflului meu și sorții-mi prescriu

doar meniul lui Pluto, din stropii de rouă

de apă vie o ciocârlie mă-mbie pe brazdă,

certificându-mi că ești.

 

Nicolae MĂTCAȘ

Facebooktwitterby feather