Când treci
Când treci ca o torță prin beznă cu pletele-n vânt,
scrutând temerar neștiutul,
Se-apleacă Mont Blanc-ul să-ți miruie fruntea semeață,
Aleargă abrașă Biscaia să-ți mângâie pulpele
și Eros să-ți fure sărutul.
Când treci ca o aură-n noapte cu nimbu-ți de zeu,
sfidând temerar întunericul,
Toți zeii ca unul coboară de pe Olimp
ca răstignitul pe vremi Prometeu
să-ți fure-orbitoarea lumină terestră.
Când treci prometeic prin noapte cu pletele-n vânt,
scrutând temerar infinitul,
M-aș vrea făclier lângă aura sânilor tăi –
două muchii de lănci ce despică în două furtuna,
două bărci care-ncalecă valul buiestru,
două flăcări ce spintecă bezna
și aprind zorii zilei.
Când treci volatilă
Când treci volatilă prin viermătul pal citadin,
Sculptând pe asfalt padedeuri și passe-pieduri,
O lege a șocului universal oprește pe-o clipă
mișcarea:
Stau toți fascinați de sublimul minunii divine.
Doar o excepție:
Vreo două blocuri funebre din evul trecut
Au rupt-o la fugă din fundul ogrăzii cu miros de
mucegai
Și-ncearcă să spargă grilajul metalic al porții-ncuiate
Să iasă în stradă să vadă și ele minunea.
Când treci volatilă prin viermătul pal citadin,
Pe-o clipă-ar părea că dispare subit atributul
de bază-al materiei.
Dar faptul că ești, că te miști, ne vrăjești
chiar acum, chiar aici, chiar pe viu, nu în vis,
Nu e oare-argumentul suprem că mișcarea,
materia, spațiul și timpul sunt VEȘNICIA?
Cea de-a doua minune de la Maglavit
În ziua aceea pârghia lui
Arhimede găsise punctul de
sprijin, dar nu se încumetă să
arunce pământul în hău,
împiedicând nărăvașul buiestru
cu trei mii de noduri.
Perpetuumul mobile se-oprise
din mers pe punctul de pornire
al inventatorului.
În ziua aceea se sparse de-un
aisberg de gând axioma lui
Heraclit: era prima oară când
mă scăldasem de două ori în
aceeași apă a râului. Astrul
ceresc părea țintuit în mii de
cuie de crucea zenitului, încât
câinele din Pompei, după ore
de muncă, își închise falsetul
pentru alte minuni.
În ziua aceea o ciocârlie-și
înfipse arcușul în boltă.
Întuneric de întunerice de
lume ciudită înlemnise
statuie-n așteptarea minunii.
Toți patruzeci de sfinți
coborâră din ramă.
Pe-obrazul din stânga al
Născătoarei de Dumnezeu
împietrise o lacrimă. Tatăl și Fiul
și Sfântul Duh încremeniseră
în stânga mea.
Și numai clopotul
inimii mele spărgea
insolent somnul
cerului și tihna
pământului: prin
albia suplă a lavei
în flăcări treceai
petulantă,
reabilitându-l pe
marele grec.
Axis mundi
Un aprig simun ți-nvolbură íniștea pletelor.
Zulufii-căluți, hăituiți ca-n vânatul de lupi,
aleargă-n vârtejuri în goană nebună, de
parcă ar ține să-ntreacă nu timpul, ci – o,
sfinte! – perpetuumul mobile.
Doar creștetu-ți falnic i-nfruntă-a sfidare orgoliul
și stă ca o axă a lumii.
În cercul de foc al talazurilor mele din piept,
în iureșul-scopcă-al neliniștii lumii din mine
doar tu ai răbdarea să-nfrunți liniștit, ca Olimpul,
cicloane, taifunuri, austru, vârtej sau simun
și stai ca o axă a lumii.
Epigoni
Din spume când urci spre ceruri pe-o rază-arămie
Și stele se scaldă în mare-n flotant clăbucet,
Îmi pare că ești un cântec superb – poezie
Ce-a scris-o în zori cel mai mare din lume poet.
Cum stau și te-admir, o idee-mi dă ghes, temerară:
Ce-ar fi să încerc, alinându-mi durerea și dorul,
S-o-nvăț pe de rost, recitând-o și ziuă, și seară,
Când soarta n-a vrut, nemiloasa, să-i fiu eu autorul?
Din cer când cobori spre mine, un simplu boem,
Prin minte-mi vuiesc miriade de gânduri-atomi.
Ce-ar fi să-ncercăm să scriem în doi un poem,
Chiar dacă riscăm să nu fim decât epigoni?
Neliniște
Te-am comparat c-o lume întreagă:
cu pasărea cerului, cu tremurul ciutei,
cu-alintul delfinului, cu muchia gândului,
cu inima ta.
Acum te compar numai cu tine.
Și mă întreb:
de nu ar fi fost nemărginirea cerului,
răsuflul pământului, zbaterea mării,
zbuciumul gândului și dacă – o, Doamne!
– nici tu nu erai, atunci cu cine te-aș fi comparat, incomparabilo?
Din stropii de rouă
Uneori îmi vine să cred că n-ai existat
niciodată, că toată povestea cu tine n-a fost
decât o frumoasă poveste c-o fată de împărat
și cu Făt-Frumos, fiul iepei.
Ci numai când norii ca plumbul se lasă
pe cerul răsuflului meu și sorții-mi prescriu
doar meniul lui Pluto, din stropii de rouă
de apă vie o ciocârlie mă-mbie pe brazdă,
certificându-mi că ești.
Nicolae MĂTCAȘ


