Femeia mea, ploaia
O aștepți ca nisipul deșertului Gobi, și ea nu vine.
O dorești precum buzele bardului naiul, și ea nu vine.
O implori cu toți zeii din lume să vină, și ea nu vine.
O zeifici cu-aezii visându-și iubitele, și ea nu vine.
Când îți pierzi cu tot clocotul firii răbdarea, o blestemi.
Și tot nu vine.
Într-o sfielnică zi, când se-ntâmplă să crezi c-ai uitat-o pe veci, vine.
Despletită ca o bocitoare. Însetată ca un pustiu.
Avană ca un tsunami. Ca o leoaică flămândă.
Te-nvăluie din cap până-n picioare, se-nfige-n tine și te pătrunde
până-n măduva oaselor, te răcorește, te stinge. Și-atunci tu îi ierți
chinuitoarele lungi așteptări, realele și imaginarele.
O, preacurata mea ploaie, tu, dulcea și tandra mea fiară,
multdorita, multașteptata, multiubita mea născătoare de patimi
dezlănțuite ale cerului și ale pământului fecioară, te ador!
Sonurile scrisului Braille
Pe portativul trupului tău nereid am deprins toate semnele scrisului Braille.
Mai avid decât orbii citesc c-o mână,
cu alta, cu ambele mâini poemul nescris al trupului tău.
Pe vârfurile nervilor mei digitali mi s-au imprimat
– gravate ca semnele scrisului gotic – sublimele litere ultrasensibile
din cel mai superb alfabet de pe glob. Ca un pianist virtuoz îți culeg
la orice oră astrală de zi sau de noapte pe portativ contrapunctele
trupului tău nereid în talazuri: Sonata luminii, Serenada iubirii.
Cum doarme, cu visele-n brațe…
Nepotolită femeie, dezlănțuită stihie, marea.
Te pironește ca șarpele, îți face din ochi, se gudură la picioarele tale,
te-ademenește cu șopotul ei, se repede cu brațele-i să mi te-nlănțuie ca o liană.
Când i le-ntinzi pe ale tale, și le retrage:
„Hai, prinde-mă!” Te prefaci impasibil. Din nou provocare:
clipă de clipă, mai insistent, mai agresiv. O, cum te-ar mai încercui, cum
te-ar mai strânge, cum te-ar mai purta pe valuri, departe, tot mai departe,
în larg, spre ocean, spre necunoscut! Experimentat dresor de ființe neîmblânzite,
rămâi insensibil, chiar dacă admiri frământurile ei, jocul delfinilor, escadrilele de
albatroși. Când, într-un târziu, furtuna se stinge, obosită de moarte pe câmp de bătaie,
patruped devotat, marea se culcă la picioarele tale și-adoarme visând la o nouă furtună,
cum doarme, cu visele-n brațe în zbor, femeia în zori.
Părea că-nnebunise* ghioceii
Uitași? O zi de faur, pluteam precum un plaur,
Din cer cădeau alene – verzi – fulgii, rotofeii.
Zăpada era verde și cerul era verde:
Părea că-nnebunise ghioceii.
De cum plecași din țară, intrase-n greva foamei
Și se stingeau cu zile de doru-ți. Panta rhei?
Nu le-auzeai suspinul pe vârful Fujiamei?
Părea că-nnebunise ghioceii.
Și-acum din străinie când te-ntorceai acasă,
Se preschimbă natura, se omeniră zeii.
Chiar moartea se făcuse pe-o clipă mai miloasă.
Părea că-nnebunise ghioceii.
În Cișmigiu, pe Berzei, la Tei, pe Doamna Ghica
Ningea cu flori și salbe din așchia scânteii
Ce strălucea în suflet ca într-un film de Sica.
Părea că-nnebunise ghioceii.
Sărută-mă, ziceai tu, căci nimeni nu ne vede
Și chiar de-o să ne vază – din asta lumii ce i-i?
Sărutu-mi era verde și-mbrățișarea-mi verde.
Părea că-nnebunise ghioceii.
Ah, anii-mi, dulci petale, s-au scuturat din floare,
La tâmple-mi zburdă fulgii ca în poiană mieii
Și-n iureșul lor gureș mă duc la ziua-n care
Părea că-nebunise ghioceii.
_____________________________________________
*Formă populară, regională („moldovenească”) de mai mult
ca perfect (literar: înnebuniseră).
Tot nu te temi?
Ți-am spus că-s o Etnă pe punct să erupă, și tot nu te temi,
că sunt blocul patru de lângă Pripiati, și tot nu te temi,
că sunt focul Gheenei în care-ai să arzi, și tot nu te temi,
că te voi duce de la Soare-răsare la Lună-asfinte, și tot nu te temi.
Ei, bine, dar, află ce fu să nu știi niciodată: sunt nebunul în stare
să-ți fur c-un sărut fecioria. Tot nu te temi?
Hai, teme-te! Fugi! Ce mai stai?
Fiorul atingerii-l simt…
Mă tem de săgeata privirilor tale de foc.
Nu mă atinge.
De jariștea buzelor tale în flăcări mi-e frică.
Nu mă atinge.
De brațele tale-arcuite mă tem.
Nu mă atinge.
Mă tem de alunecul coapselor tale maree.
Nu mă atinge.
Mă arde, vai, setea din colțul privirilor tale de foc.
Hai, soarbe-mă.
Mă frige, vai, para ce-ți arde buzele tale de jar.
Sărută-mă.
Frământul lianelor tale avide mă-nvolbură.
Înlănțuie-mă.
Fiorul atingerii-l simt a coapselor tale maree.
Atinge-mă.
Tinerețea-mi
Vezi fata aceea zurlie ce spintecă șesul în calea furtunii smucite
din lanțuri cum sparge cu sânii de piatră văzduhu-nlemnit de
miracolul clipei, iar pletele-i flutură-n vânt ca stindardul de luptă
al dacilor? E tinerețea-mi. Arcașule timp, încuie-ți-o, tolba,
deznoadă-ți-l, lațul, și cruță-i făptura.
Vezi ciuta aceea din zare-alergând să desprindă din brațele unuia
altuia un cer și-un pământ ce arcuri sculptează pe boltă, ce lance
înfige în gura de șarpe-a furtunii, ce tunet de note înalță spre cer:
simfonia vieții? E tinerețea-mi. Lupescule timp, adulmecă zarea,
ascunde-ți-i, colții, și cruță-i făptura.
Vezi pasărea-punct din înalt cum țintește-n azurul de pace al cerului
cu zbor de Măiastră și zel de Coloană fără sfârșit, cu viersu-i de
vrajă cum mușcă olimpicul cumpăt al stelelor?
E tinerețea-mi. Tu, șoimule-timp, strunește-le, ghearele, schimbă-ți traseul
și cruță-i făptura.
Cântă dealul, cântă valea
Eu din deal și tu din vale: Alexandră!
Alexandre! Te iubesc! Și eu – la fel!
Eu – mai mult! Eu – și mai mult! Dar de ce?
Fin’că-mi ești dragă! Tu – de ce?
Fin’că-mi ești drag! Cât de dragă? Mult de tot.
Până la soare. Cât de drag? Până la stele
Și pân’ dincolo de ele. Dar de ce?
Cum de ce? Că te iubesc! Eu – mai mult!
Eu – și mai mult!… Cântă dealul, cântă valea:
Alexandră! Alexandre!..
Povestea unei rochii de mătase
N-aș putea spune că nu-mi place tare rochia ta de mătase
subțire ca clipa în care îți va glisa de pe umeri. Mi-ar plăcea,
însă, la nebunie să te admir, coborâtă direct dintr-o pânză de
Boticelli. De-aceea teamă mi-e că, într-o zi, îți voi pune pe rug
superba ta rochie răstransparentă, pentru care păcat sunt gata
să-nfrunt tot calvarul crăiței din Povestea porcului.
Mă-nchin de pe-acum slujitoarelor Domnului:
-Buna mea Sfântă Vineri, deschide-mi-l, rogu-te, Schitul-de-Smirnă din codrii de-argint!
-Buna mea Sfântă Miercuri, deschide-l, te rogu, pe cel de Tămâie din codrii de aur!
Desferecați-mi-le, grelele, brațele, să-i scot din cerc boiul, mlădiul și suplul, și, slobod
ca vântul și iute ca gândul, s-o duc în castelul din codrii de-aramă, din codrii de-argint,
iar basmul să ție o veșnicie.
„Vă place Brahms?”
Sunt gravidă, mi-ai spus. Sunt preaplină de tine de la prima vedere.
„Vă place Brahms?”, mă-ntrebași cu cuvintele
Fransuazei Sagan, furat pe de-a-ntregul de șarmul nord-vesticei Ingrid.
Doar o așchie laser din focul privirilor tale înfipte-n ecran ricoșă
sub un unghi cam de un și ceva decolteu și-mi încinse, pe dată,
ca limbile rugului, sânii. De la arderea ceea purces-am, ca-n basme, gravidă.
Și-acum, din caierul vechi de-amintiri torcând ca o Parce, sporovăind cu tine
imaginar, rătăcitor printre stele, făcător ca un sfânt de minuni, îți simt
zbaterea firii în pântecul meu dodoloț, fătul meu preafrumos, palpiți
cum prin coaste, prin albiile venelor, sfârcurile sânilor, dar, mai ales,
inima cum mi-o învălui. Sunt avidă de tine ți-am spus. Sunt gravidă.
Dar tocmai de-aceea că-s mult prea avidă de tine și nu vreau te da
nimănui, mi-i sarcina dulce povară și nu te voi naște nicicând.
Nicolae MĂTCAȘ
by 
Array
A trecut ceva timp, de la atacul informatic direct, de foarte rea-credinţă, prin care revista universală de creaţie şi atitudine culturală ARMONII CULTURALE (www.armoniiculturale.ro, înfiinţată la Adjud în februarie 2011), a fost desfiinţată aproape în totalitate. Dispariţia din spectrul online a acestei reviste, devenită în scurt timp valoroasă, prin numele care şi-au adus contribuţia la construirea acesteia, a constituit un real motiv de regret pentru cei peste 900 de colaboratori, de pe cinci continente. În perioada activităţii sale online, revista Armonii Culturale s-a constituit într-un pol pozitiv de atragere a scriitorilor valoroşi, atât din ţară, cât şi din diaspora..