LA NESFÂRŞIT Prind timpul de frânghii îl trag după mine, nerecunoscător mă lasă în urmă, să-mi pierd definitiv trupul în pământ dar nu-l slăbesc, trimit sufletul în stele unde are alt ritm de curgere şi alunecăm în viitor împreună la nesfârşit. NICIO BUCURIE NU-I MAI MARE Atât de tristă păşeşti prin tine, aş putea să te-ntâlnesc la cotitură unde fântânile au ciuturile pline cu apă rece, unde te poti trezi la realitate şi fiecare cuvânt te iubeşte cu câte o silabă. Surâsul te însoţeşte de aici înainte fără niciun efort, nicio bucurie nu-i mai mare fără tristeţea ruptă din trup şi abandonată în fosta existenţă fără sens. Lumea ta se prinde cu mâinile de anotimpurile care se perindă frumos, nimic nu rămâne îndoielnic ori neexplorat, luciditatea te aşteaptă pe culmi unde oricând poţi să respiri aerul înălţimilor din suflet. UMBRA SE FRĂGEZEŞTE ÎN AROMELE DIMINEŢII O întindere lungă cât iarna respiră pământul sub zăpezi, absoarbe lumina, copacii cresc înalţi în paharele nopţii. Cum să atingă şi să mângâie cerul? Zilele se grăbesc să măsoare curbele aerului, în palmele mele timpul pune semne care pot să vestească mai devreme ceva. O pulbere naşte în interior tensiunea îmbătrânirii care schimbă pielea pe trupul omului, vizibilă în societate. Cel fără flacăra arsă cu intensitate îşi plimbă anotimpurile, le lasă să se risipească sub coaja lucrurilor prin nepăsare. Umbra se frăgezeşte în aromele dimineţii, alunecă-n amiezele pline de farmec, se cerne seara-n cuvinte, se apropie toamna, la pândă stau cei îndrăgiţi de zvonuri. E vremea curcubeelor în arc peste ape, a sărbătorilor aşteptate cu bucurie în care mielul Domnului se roagă odată cu noi şi nu merită pedepsit. SE APROPIE PLOILE Se revarsă apele nesocotesc malurile şi se înfurie, caută o libertate deplină, au primit o dezlegare din cerul acoperit de nori grei. În copacii rămaşi în puhoaie păsările privesc şi rămân mirate dar totul pare o întâmplare roasă de propriile ei suferinţe. Cum devine această pornire o avalanşă necontrolată şi oamenii sunt nişte păsări mirate de propria lor lipsă de prevedere şi neputinţă? Ploile se apropie, să nu ne găsească pe drumul plângerii la fel ca ş altă dată încătuşaţi în nepăsare, să se reverse prostia la fel ca şi apele. RAMURILE SUFLETULUI SE ÎNALŢĂ Îmi înfloreşte sufletul de bucurie, se umezesc ochii cu o lacrimă, mi se topeşte în palme timpul pe care nu-l poate îngheţa nimeni. Ramurile sufletului se înalţă. Copacul prinde pământul în rădăcini, respiră, stelele respiră şi ele apele. Verdele absoarbe lumina o frăgezeşte de-mi vine mereu să cânt odată cu păsările. ÎNDOIALA ŞI TEAMA UCIDE VIGOAREA Singurătatea oarbă de orgolii şi plină de ifose se-nchide între pereţii îngălbeniţi de uitare şi nu se lasă ruptă din trupul stingher ce nu are putere să se depăşească pe sine. Singurătatea se întreţine şi regenerează ca şi rutina cu propriile mijloace fără niciun efort, numai îndoiala şi teama ucide vigoarea. Sub stratul de pâclă se-ngraşă obişnuinţa, pădurea respiră lumina cu vânat cu tot, se urcă pe ţancuri caprele negre. Semne de limpezire capătă cerul şi razele de soare pătrund în adâncuri. Se vor goli cupele singurătăţii, orgoliile oarbe se vor topi în eter şi tot ce începe naşte noi orizonturi ÎN PĂDUREA PLINĂ DE CUCI Se scutură de umbra ce-i cade pe umeri şi lumina-i alunecă în valuri pe tâmple. I se adaugă-n ochi cum în frunze, verdele gâtu-i capătă culoare de sărut diafan, pe piept movile rotunde şi o cruce de smarald capătă străluciri de stele înnoptate. Pe faţă soarele caută riduri cu noroc de trupul i se clatină uşor pe spate simţindu-se mai înaltă decât este. Privirea intrată-i în unghi rotitor ca spiţele unei roţi de la carul mare când noaptea se grăbeşte spre dimineaţă. Era o semnificaţie ce se lasă înţeleasă cu greu pretendenţii învaţă să aştepte clipa când se dezvăluie mersul pe ape. Sunetele prinse de cuvinte în cântec înfloresc pe ramurile sufletului în pădurea plină de cuci în care tot ce-i frumos se repetă. SUNT ALTFEL DECÂT VISE PARE CĂ SUNT În spatele uşilor închise ferestrele au geamuri mate, nu transpiră nimic, respiraţia are miros de sare, lumina se filtrează prin aburul tăcerii. Sunt altfel decât vi se pare că sunt. Îmaginea pe care o beau e atât de amară că o să mă las de băut. Cine râde la urmă rămâne cu râsul şi gustă din aroma fructului copt cu gesturi infidele. De osul vântului mă prind în zori ca de o curbură a limbii vorbite cu înţelesuri nedesluşite. Deschis în interior între pereţii vopsiţi în culori mă închid înafară şi aştept. HOŢIA ŞI LEGEA Nu ştiu în ce zi se sparge buba şi curge puroiul hoţiei, dar aş vrea să văd pe cei care nu fură privindu-mă-n ochi ca nişte ciumaţi. Doamne aş zice ce puţini sunt, şi ce bătaie de joc suportă de la ceilalţi că nu se merită, dar ce se merită astăzi îmi zice femeia să-ţi vezi numai de treaba ta şi să te laşi înşelat? Nu ştiu, dar dacă se fură în vârf cu toptanul la poale e numai furtişag mărunt care se pedepseşte cel mai aspru, că de, legile nu-s făcute pentru insecte ci pentru cei care le înghit. Aşa că trec anii,deceniile, secolele şi înfloreşte hoţia prin veacuri ocrotită de legi pământene, judecata după legile divine va veni şi ea, e dincolo de moarte şi nimeni nu află pedeapsa. NE AŞTEAPTĂ O LEBĂDĂ NEAGRĂ În cântul serii am chemat întunericul, să-i pun pe umeri picioarele ca unui fost iubit. Cu pantofii cui, roşii făceam semne nopţii, să se retragă dincolo de ferestre unde înfloreau merii-n grădini. Pielea-ţi absorbea lumina ca o insulă pierdută-n apele calde ale cerului gurii. Înaintai cu coapsele spre ţărmul opus ca spre un liman al plăcerii cât o fulgerare de stea. Îngerii erau plecaţi de lângă noi până şi aripile lor erau ideatice, glorioasele noastre eforturi se lăsau duse de trup în derizoriu şi gâtuiţi de neşansa obscură a clipei am făcut din somn o înfrângere vătuită sub plapuma frigului, ne aştepta ca o lebădă neagră. ZI DE PRIMĂVARĂ Zău că nu mi-am urcat cuvintele pe scară şi podul meu are sertarele goale, din când în când mai urc ceva la fum fiindcă îmi place mirosul de crâşmă. Femeia-mi zice; bărbate e primăvară şi miroase a crud, nu mai sta-n pivniţă, ieşi în grădină, să auzi cum creşte iarba şi înfloresc merii. Îi spun; o să crească şi înflorească şi fără mine, eu vreau să nu-mi înflorească vinul pe care vreau să-l beau limpede ca pe sângele Domnului. Vai de capul tău întomnat, o să mori cu ceaţa-n priviri şi capul prea plin de băutură de n-o să am nici la pomană. MAI UŞOR DECÂT NISIPUL Moarte, dacă eşti din cele sfinte, nu-ţi înfige gheara strâmbă în iubita care minte, las-o să-şi ascundă taina ce-i înceţoşează chipul şi alunecă prin vreme mai uşor decât nisipul. Pune uitare pe durerea ce-i macină trupul şi arde, lasă-i în gânduri puterea care-o duce mai departe, alungă-i din gând amarul care roade-n rădăcini, lasă-i dragoste cu carul pentru oamenii străini. Soarbe-i de pe ochi privirea ca un giulgiu ros de ceaţă şi îmbrac-o în uimirea soarelui de dimineaţă. Moarte, dacă eşti din cele bune, nu-ţi înfige gheara lungă în iubiri cu pasiune, lasă-le să se consume cum e dat în timp norocul să-l găsească pe oricine pân’ s-o termina sorocul. Şi de-o fi să fie moarte, noi vom şti, tu eşti de vină cin’ de viaţă ne desparte, nu e pronia divină. SURÂSUL ÎNTR-O NEVĂZUTĂ TRECERE Pe umărul alb iubito, visul capătă formă de suflet în care pătrunde inima mea sângerândă cu tumultul ei neoprit de himere. Surâsul într-o nevăzută trecere îmi rupe tăcerea din trup şi păşesc ca o umbră peste ape cu zbuciumul mării sub piele. Steaua mea la sânul tău înfloreşte cu arome din constelaţii de flori unde păsări poartă idei de zbor pe fruntea cerului de faianţă. Pe buzele tale desenate influent cu o geometrie a culorii sălbatice las amprenta unui sărut zglobiu care pune-n fiecare apăsare o limbă a cuvintelor pe cerul gurii ce nu pot fi strivite între dinţi. TOT MAI ÎNSTRĂINAT În spatele lui mulţi se întreabă şi caută cum se poate pătrunde-n sâmbure, sâmburele-l aşază-n pământul atins cu palmele mângâietoare de povestitor Măsoară aşa ca pentru sine orizontul şi gândeşte cum să dezmiede singurătatea cu verdele crud care iese din lujeri. Tot mai înstrăinat trupul de moarte cuprins este în pielea sa înflorit de nuferi şi frigul de teama ninsorii cu fluturi se lasă dus spre dealurile vălurite de unde se surpă pe văi noaptea. Dimineţile care se nasc fermecate sunt oglinzi ale luminii din care curg zilele cu arome de liliac mov. CĂUTARE De cauţi în scorburile timpului, să scoţi putreziciunea, ea se formează acolo. Odată scoasă, intră-n scorburile tale şi n-o mai scoate nimeni. STEAUA DE DINCOLO DE MOARTE Mă despart de orice teamă ca foamea veche de trup, umbra-mi face crustă-n amiază şi se aşază pe lucruri, lasă urme pe anii de viaţă şi devin din ce înce mai greu de dus. Creşte o zbatere de fiară flămândă în inima cu o răsuflare adâncă, sudoarea-i rece pe frunte şi mă jupoaie de pielea uscată ca de un strat de ceaţă din memorie. Văd mai clar decât ceilalţi care macină vise steaua din ochi e dincolo de moarte într-o noapte numai voi o veţi vedea cum străluceşte la nord. APELE AU LEGILE LOR Tot ce pot să spun, nu vreau. Peste umbre miroase a tăcere iar eu visez un peşte divin care mă urmăreşte din cer. Apele au legile lor şi pământul se teme, ele sting focul, înlătură şi pustiul din care vântul aduce nisipul peste oraşe, las pradă vulturului din mine febrele care mă cuprind şi sae sfârşesc în carnea înserată. Sunt lângă tine femeie o vindecare de suflet nevăzută, binele şi răul îşi dau mâna, pleacă mai departe răscoliţi de îndoieli la dreapta judecată, Doamne! CU CĂLCÂIELE CRĂPATE DE SARE Mi-am adăugat ultimile clipe de dragoste cu răsuflarea tăiată de efortul strunit, inima femeii sălta în continuu în trupul cuprins de căldurile împăcate. Limba secată de atâta vioiciune intra pe sub pielea cuvintelor aşteptate şi-mi sângera carnea de nebunie cum tremurul mării înainte de furtună. Toate au fost într-un cânt fredonat în şoaptă de se clătinau frunzele visătoare a sete de căprioară fugărită de vânători prin pădurile de plopi. Doamne, toţi ceilalţi m-au hulit şi tot elanul s-a dus pe apele tulburi, paşii peste moarte au sărit cu călcâiele crăpate de sare. MĂ ÎNCIFREZ ÎNTR-UN COD STRANIU În mâinile tale sunt o formă de idilă neîmblânzită încă destul, sunt neformatat pănă la punctul final rămas între pereţii vechi şi noi în care stilurile clasice şi moderne se întrepătrund. Am imobilizat gustul femeii îndrăzneţ încât bărbatul din mine se conservă în dorinţa exacerbată a femeii şi rupe limbajul tăios în bucăţi. Mă încifrez într-un cod straniu care ucide voinţa de libertate şi îngroapă-n memorie aspiraţia pentru nunta-n care nu voi fi mire ci un rănit în orgoliu. NOAPTEA ŞI NOI Clipele se plimbă pe marginea patului, dormi, aripile lor foşnesc pe la urechi, mesteci dragostea copiilor pe buze şi ei se leagănă-n somn. Privesc totul cu o mărinimie sfioasă, mă traversează apele bucuriei, pietrele din ele şlefuite până la frumos se zidesc în mine ca într-un templu în care intri cu dragostea şi amarul iubirii mântuite. Noaptea dinlăuntrul nostru devine luminoasă, dimineţa se iveşte cu soarele pe umeri şi pleacă. SPER SĂ MĂ CREDEŢI Mereu imaginez semne din vremuri depărtate în care strămoşii şi-au lăsat prezenţa, stelele lor din cer, mirate privesc cum ies din pământ. Cine va pătrunde în sine să-şi caute rădăcinile de sânge sub pomul vieţii ascunse? În epoca creşterii nelimitate a posibilităţilor. oamenii construiesc modele, dezvoltă viteze care apropie galaxiile. Pământenii îşi lasă amprenta, caută în marea vecinătate fiinţarea extraterestră. Toţi aşteaptă cu încredere întâlnirea consfinţită şi pacea înţeleaptă a universului instaurată de zei. Sper să mă credeţi că suntem în pas cu timpul care nu curge uniform în toate lumile. Iubirea ne va aduce slava, naştere şi moarte fără durere, lumile îşi schimbă ursita şi se hranesc printr-o fantă deschisă-n infinit. DIN MUNTELE MEU DE SUFLET Ce lumină se poate întrupa atât de frumos în femeie, ce înger o păzeşte de la facerea lumii să se umplă de rod, de m-am făcut curcubeu al dimineţii iar culoarea din ochii ei mă judecă asemenea ţie, Doamne când singur prânzesc. Din muntele meu de suflet izvoarele n-au dreptul la moarte iar marea nu are mormânt, doar o barcă cu vise la care vâsleşte femeia-n cuvânt pănă-i răsare pe umeri soarele şi ziua ruptă din noapte capătă forma gândului meu. UITAREA Mai mare uitare nu ştiu decât să te uiţi pe tine afară din trup ori să treci cu vederea orice suferinţă care te sapă prin memorie şi face şanţuri pe unde trec apele Acheronului. Trupul în care mă zidesc acum are un suflet asemeni zăpezii la soare topit în cuvinte nevorbite ce urcă prin coloane de aer la cer până la tâmpla lui Dumnezeu Tatăl. Îl mângâie încet să tresară pentru dezlegare de păcate lumeşti, numai aşa mă umplu la loc de lumină şi-mi dispare uitarea. LUMINA URCĂ PE STÂNCĂ Fiecare noapte este o iluzie haşurată, o vibraţie pusă de-a curmezişul trupului, să nu se ridice nicio stâncă, o stavilă în calea uitării ochilor tăi care sfâşie întunericul ca o lumânare şi-l topeşte ca pe o ceară în palmă. Lumina lor o simt cum urcă pe stâncă, o înalţă din inimă fără să vreau, rupe zăgazuri ca un fluviu mânios şi ajunge la porţile cerului. Mările lui inundă memoria cu stele apoi le împarte fiecărui muritor, numai luna rămâne în singurătatea-i hieratică şi-şi plânge în pumni de invidie. Din scorburile pământului vinovat ies îngerii din rădăcini cu pleoape obosite, zboară pe la ferestrele caselor, ne mângâie-n somn cu câte-o aripă şi lasă cuvinte ca însemne în vis. CU CERUL SUB ARIPI ŞI STELE DEASUPRA Sub aura unei meniri cu însemne păstrate-n timp fac ecoul care-mi străbate prin sânge. De după umbre răsucite-n coloane de frig mă întreb cum o să trec mai departe. Înfăşurată-n falduri de fluturi, ea se legăna ca o trestie care iubeşte pescarii păcăliţi de peşti. Nimic nu mă-nfioară mai mult decât visul ce poartă-n sine zborul rupt de orice pasăre cu cerul sub aripi şi stele deasupra, într-o moarte fără de moarte cu înţelepţii zâmbind. Ispăşesc toată pedeapsa femeii iubite cu crezul că aura menirii se împarte copiilor ce poartă piatra de viitor pe umeri împreună cu lumina sufletelor înalte. Cu multă consideraţie, Nicolae Vălăreanu Sârbu Sibiu, 08.08.2016
by 
Array
A trecut ceva timp, de la atacul informatic direct, de foarte rea-credinţă, prin care revista universală de creaţie şi atitudine culturală ARMONII CULTURALE (www.armoniiculturale.ro, înfiinţată la Adjud în februarie 2011), a fost desfiinţată aproape în totalitate. Dispariţia din spectrul online a acestei reviste, devenită în scurt timp valoroasă, prin numele care şi-au adus contribuţia la construirea acesteia, a constituit un real motiv de regret pentru cei peste 900 de colaboratori, de pe cinci continente. În perioada activităţii sale online, revista Armonii Culturale s-a constituit într-un pol pozitiv de atragere a scriitorilor valoroşi, atât din ţară, cât şi din diaspora..