Se coc poamele zeilor în vii…! Sosește din podgorii și păduri toamna…! Dragostelor ce v-ați dus ca și cum nici nu ați fi fost, vine toamna, nu vedeți?! Întoarceți-vă la mine, nu câte una ca mai înainte, toate împreună, ca acum…! Veniți…! Cu toamna-n prag mă veți găsi și cu mierea strugurilor negri și celor aurii în pahare cât vazele de flori. Veniți la mine, că voi avea vin de struguri călcați în picioare desculțe de necrezute fecioare…! Veniți la mine, că voi avea vin pe buze…!
Ce mai știți voi de mine, ce mai știu eu de voi?! Cum se mai adună și cum se mai risipesc înapoi toate, cât de mic este omul, cât de mare îi este vrerea lui de a-și depăși condiția! Cât de puține știm și cât de multe căutăm! De unde venim, unde ne ducem, cine suntem, ce vom fi?!
Eu nu am aflat într-o viață de om adăugată la miliarde de miliarde de miliarde de vieți de om, decât că undeva, în nemărginire este un univers, undeva într-un univers este o lume, undeva într-o lume este o țară, undeva într-o țară este un ungher, undeva într-un ungher este o crisalidă, undeva în crisalidă sunt, acum, eu…! În mine vibrează altă nemărginire, alt univers, altă lume, altă țară, alt ungher, altă crisalidă, dar niciun alt eu, niciodată!
Veniți, dragostelor, când se vor rumeni viile, se vor înrozi viele și va curge prin nemărginirea mea, prin universul meu, prin lumea mea, prin țara mea, prin ungherul meu, prin crisalida mea, prin mine, un izvor de cristale de soare rostogolite din butuc în rugi, zdrobite de cârcei, lichefiate în lapte dulce amărui, rece și furnicător, apoi răsturnate în gura pe care înnoptează sărutările și setea de gâlgâit vinul dragostelor…!
Se vor crămălui iarăși sânurile viilor că le despoaie de frunze toamna și li se rup traumatizant ciorchinii cu sfârcuri dulci, dar, Doamne, ce miere vor stoarce podgorenii din țâțele naturii…! Și câtă înveselire va ațâța ea în viața celor ce nu se prostesc cu apă, se luminează cu aur din lava de pe dealurile îmbrumate, de unde izvorăște sângele Domnului și puterea ursului…!
Ei, dar, trist adevăr al datului omenesc: orice face și desface din mintea și sufletul omului nectarul negru ca miezul nopții ori galben ca șfichiul focului, cel coborât din vatra viilor în prichiciul gâtului, însă pe om, numai pe om în carne și oase nu îl mai reface! Dacă sfântul soare din păgânul pahar ar reclădi pe om așa cum îi multiplică omului spiritul și îi iuțește mintea în hora himerelor, moartea ar turba să distrugă viile de pe pământ cum zice-se că ar fi făcut Burebista și de-o fi așa, focul iadului îl prăjește acum pe tiran, în chinuri…!
Dar nu-și pierde timpul urâta neagră, ucigașă, cu asta. Căci seva cea în clocot înveselitor și ademenitor în dansul mărgelelor de la buza paharului nu mai face la loc omul, odată ce el s-a dus, cum nici cât a trăit nu l-a putut frânge în replici de corpuri, ca pe spicul grâului. Doar i se pare lui că ducând paharul la gură își plimbă propria-i ființă prin regatul propriei fericiri în care se desface în mii de mii de regi peste mii de mii de lumi în mii de mii de vieți.
Vai de sărmanul om…! Nu e decât o amăgire! Într-o zi, taman când se dezmeticește din beția vieții cade în mahmureala bătrâneții, iar de acolo se întoarce neunde și nicicând…! Și totuși, oare moartea omoară lumea?! Oare nu viața însăși îl omoară?!
Eu am intrat în linie dreaptă cu anii mei, sunt pesemne pe aproape de dunga gropii. Ce aș putea să-mi mai doresc din cei ce s-au împrăștiat cu zilele mele bune, cu zilele mele rele, ca praful grăunțelor măcinate, ca grindinele norilor, ca razele lunii și valurile apelor, ca păsările cerului și ca gândurile frunții, ca bătăile inimii și ca ropotele pasului, ca depărtările drumurilor și ca ghemuirile sub streșinile femeilor?!
Nimic din toate acestea nu-mi mai întoarce viața, dar mai înainte de a ajunge în ultima gară aș mai vrea o dragoste secretă, ca un cartuș pe țeava armei cu care să se sinucidă ultima mea speranță. Să mai iubesc o femeie atât de mult încât ea să fie arma cu care să se sinucidă ultima mea speranță împlinită…! De ce să îmi dau eu speranțele pe mâna morții, ca să danseze moartea pe pieptul lor? Degeaba am trăit eu o viață de om? Cum să nu-și ia ultima mea speranță ultimul ei drept: dreptul de a muri cum vrea ea, când vrea ea, de gâtul cui vrea ea?! Dreptul de a fi răpusă de arma pe care o alege ultima mea speranță, încărcată cu sânge de viperă, la un ceas de taină și hoție, când ultima mea speranță își va fura o aventură abia așteptând să evadeze…!
Se înroșesc viile ca obrajii femeilor ce se dau prinse de bunăvoie…! Doamne, câtă răbdare trebuie să aibă omul de la Crăciun când bea vin de căzut pe brânci, pe nesăturate și până de Sîn Dumitru, timp în care îl fierbe pofta de alt vin proaspăt! Mare minune a lăsat Sfântul să curgă în lume pe rugul viei ruginite uns cu miere și parfumat cu miresmele dragostelor din rai…!
Veniți, dragostelor! Se usucă viile, veniți să le sorbim viața și bucuria lor fecundă, ca să ne împrospătăm cu zimbri pielea zbârcită, pe care să o netezim cu îmbrățișări.
Doamne, cât mister aduce și ia cu ea toamna…! Dar nu suntem ființe fără noroc, Sfântul ne-a lăsat via ca să uităm ce ne îndurerează și să ne aducem aminte ce ne alintă.
Termin cât de degrabă de scris gândurile acestea, pentru ca nu cumva mirul tras pe cep ca să-mi ung cu el cercurile minții să mă învălmășească în zdrobitoarea confesiunilor și să-mi dea cumva prin gând să spun și vreun nume în toată această poveste…! Nu…! Să mă apere sfântul podgoriilor, că toată viața i-am închinat ode în loc de rugăciuni! Dar ca să fiu discret, nu mut, spun doar atât: numele acela este pe aici, prin carte…! E numele ultimei speranțe…!
Așa că, dragostelor, descoperiți singure care dintre voi are numele Ultima speranță și este scris pe aceste pagini…!, Doamne, e toamnă, izvorăște belșug de vin și dragoste până sărim din țâțâni…! Doamne, s-au înflăcărat viile, s-au aprins viele, au înnebunit viii…!
Aurel V. ZGHERAN
(credit foto: Cătălin Nenciu)
by 
Array
A trecut ceva timp, de la atacul informatic direct, de foarte rea-credinţă, prin care revista universală de creaţie şi atitudine culturală ARMONII CULTURALE (www.armoniiculturale.ro, înfiinţată la Adjud în februarie 2011), a fost desfiinţată aproape în totalitate. Dispariţia din spectrul online a acestei reviste, devenită în scurt timp valoroasă, prin numele care şi-au adus contribuţia la construirea acesteia, a constituit un real motiv de regret pentru cei peste 900 de colaboratori, de pe cinci continente. În perioada activităţii sale online, revista Armonii Culturale s-a constituit într-un pol pozitiv de atragere a scriitorilor valoroşi, atât din ţară, cât şi din diaspora..