Actorul ”amator” Grigore Buga

Am primit, prin intermediul eseistului Ovidiu Cameliu Petrescu, un articol foarte lung, evocator, despre trupa de teatru a Casei de Cultură a Sindicatelor Buzău, semnat de romancierul Grigore Buga, care, în ciuda vârstei – în aprilie 2019 împlinește 80 de ani –  rămâne, cred eu, cel mai bun povestitor al ținutului buzoian. Textul e bătut la mașina de scris, la un rând, și este datat ”noiembrie 2013”, asta putând presupune că autorul (încă) lucrează la o carte autobiografică. Grigore Buga este născut la data de 2 aprilie 1939, în satul Mătești, județul Buzău. A lucrat în diferite locuri, ca jurist. Întrucât nu suntem în posesia unor date complete, redăm aici doar o parte din lista cărților publicate de acesta: ”La est de Ecuator” (2000), ”Copiii lui Natural” (2002), ”Șoaptele ierbii” (2002), ”Fundul Evei” (2003), ”Noaptea patimilor” (2003), ”Primele începuturi” (2009). Toate cele șase romane sunt excepțional scrise și au titluri inspirate, greu de uitat. Am avut privilegiul să le citesc pe toate. Dintre cărțile de proză îmi amintesc de volumele: ”Nușa” (2007), ”Cireșul” (2010). A activat în Cenaclul literar ”Al. Sahia” al Casei de Cultură a Sindicatelor Buzău și în Cenaclul ”Amprenta”, al Inspectoratului Județean de Poliție Buzău – Fundația ”Amprenta”, fiind și un redutabil epigramist. De câțiva ani este membru al Ligii Scriitorilor din România – Filiala Brașov. În continuare, redăm câteva pasaje din evocarea sa: ”Meseria de actor amator!”.

”Prin anii șaptezeci, ai secolului trecut, Casa de Cultură a Sindicatelor Buzău era, de departe, cel mai important focar de cultură din municipiu. Ajunsese la această performanță, în mod natural, datorită unui cumul de factori, cum ar fi, în primul rând, industrializarea, crearea de noi locuri de muncă, nu numai pentru cei din oraș, dar și pentru locuitorii din județ, navetiștii, adică pentru toți cei care doreau să muncească. Așadar, venituri mai mari și stabile, lăsând oamenii să se gândească și la hrana sufletului, nu numai a corpului. Apoi, avea un sediu nou, modern, aproape de centrul urbei, cu un mare evantai de activități, culturale și practice, în spații corespunzătoare, ca: pictură, șah, muzică, dans, cercuri artistice de artizanat, literatură etc. Deci, nici teatrul nu putea lipsi, posibil și datorită programului, tot mai redus și mai concentrat (?!) al singurului post T.V. din țară. Aici, la Casa de Cultură a Sindicatelor Buzău, am ajuns, după revenirea mea în municipiu, fiind în <floarea vârstei>, în 1975, unde, timp de zece ani, am fost, permanent, actor… amator! Vreau să se rețină că <experiența> mea de actor amator era destul de… anemică! În afara serbărilor de sfârșit de an școlar <prinsesem>  –  în primăvara anului 1956, ultimul la profesională, un loc în spectacolul cu piesa <Logodna> a lui Molnar Janos. Un fel de Romeo și Julieta transilvană, între o familie de română și alta de maghiari, dar cu un deznodământ fericit. Era vremea unui concurs național și piesa, după aprecierile mele și nu numai, era destul de bună și jucată profesional. Dovada, succesele obținute la fazele pe oraș, raion și regiune, până la finală, deși era jucată de salariați ai Combinatului Chimic nr. 8 Copșa Mică, unde uceniceam pe atunci. Sufletul acestei valoroase formații era Dumitru Chirvăsuță, contabil de meserie, om de vârstă mijlocie, care, printre ceilalți, nu ieșea cu nimic în evidență, dar, ca instructor-regizor de teatru, era de neînlocuit. Întâmplător sau nu, nici soția sa nu era era departe. Am văzut-o la Teatrul Popular din Mediaș, în rolul principal din Nora lui Ibsen. A fost ceva de basm. Parcă intrasem într-o lume fermecată, pe care n-o mai văzusem până atunci. Cu piesa Logodna am ajuns, totuși, până pe scena intreprinderii Tractorul (acum, fostă?!) cu rolul de…figurant! Pare un vis, ceva în afara realului. Acum. Atunci însă, fără a avea o reglementare…legală, amatorii făceau, totuși, și teatru. Ce înseamnă acest fapt?! Înseamnă că, fiecare, după programul de muncă, zilnic, avocați, ingineri, ofițeri, gestionari, dactilografe, educatoare, profesori ș.a.m.d., la oră fixă (și…ceva) ne întâlneam la Casa de Cultură a Sindicatelor Buzău unde discutam diverse piese de teatru și pe care, ne angajam, să le punem în scenă. Voluntar. Și, Doamne, ce scenă avea C.C.S.: cea mai nouă, cea mai spațioasă, cea mai dotată din județ. Și ce sală!…Mai pot spune ceva despre salariații acestei instituții? E de înțeles că nu poți face artă, poezie, în prezența unor figuri încruntate, acre. Apropo de poezie: se spune că românii s-au născut poeți. Desigur, e cam exagerat, dar…adevărat! În fapt, toate popoarele sunt la fel, în condiții asemănătoare, cărora li se crează asemenea condiții. Mai pe înțeles: poate crește o plantă fără substanțe nutritive și lumină? Nu! Și cu noi românii, cum rămâne? Dacă toți ne naștem poeți, ceilalți, cu celelalte meserii, de unde sunt? Din popoarele migratoare (de care n-am dus lipsă)?! Îmi vine să zâmbesc: Da. Toţi suntem poeţi! Păi, ia gândiţi-vă: poţi realiza ceva durabil, frumos, fără a pune şi ceva…poezie ? Nu! Vedeți ?De-aia suntem poeți! Așa că, și noi, actorii amatori, tot poeți suntem și rămânem. Acum nu trebuie să se creadă despre noi, actorii amatori, că ne adunam acolo, la C.C.S., și vorbeam ca în… Parlament! Nu!… Conducerea instituției se îngrijise de aducerea unor regizori profesioniști, cu vechime și ambiții, de la București, plătiți la acest nivel. Unii dintre ei chiar se mirau: –  Cum, domnule, chiar au jucat fără niciun ban?! Punerea în scenă nu era ceva simplu, așa, ca un bună ziua! Era o activitate de lungă durată, ca a mustului pe drumul vinului! Se aducea piesa de teatru condamnată și o jucam noi. Se citea de față cu toți candidații și de fiecare în parte ca regizorul să știe pe ce material se bazează. Uneori, chiar cerea să se aducă… alții. Se făcea repartizarea rolurilor, se citea la  masă, apoi fără text în față, ca la urmă să se treacă pe scenă, unde, parcă, aveam de-a face cu altă piesă. Mișcări, relații, sonor, lumini etc. Deci, nervi și timp. Zile, săptămâni și luni. Se mai întâmplau și accidente. Unul sau mai mulți, nu mai veneau. Căutarea altor personaje, deci nu aveam dubluri, timp din nou până se ajungea la nivelul celorlalți și se continua! La avanpremieră, din sală, nu lipseau… tovarășii cu munci de răspundere în domeniu… Cenzura politică, deși nici la repetiții nu duceam lipsă de ei. Dar despre unele aspecte cu acești tovarăși, mai târziu, atunci când, chiar ne distram”.

Citind rândurile scrise de Grigore Buga, îmi amintesc de acele vremuri. Voi reveni și eu, din când în când, cu câteva observații care să completeze această evocare pusă pe hârtie dintr-o răsuflare. Se simte febrilitatea omului cufundat în amintiri tămăduitoare. Culmea, azi noapte, m-am decis să fac o mică schimbare în titlul viitoarei cărți, în loc de ”o istorie literară” să scriu ”o istorie sentimentală”. E ceva mai aproape de adevăr, chestiune care mi-o confirmă din plin povestitorul Grigore Buga.  

Consemnare de Marin Ifrim

03.01.2019

by

Referinţă Bibliografică

O istorie sentimentală a Casei de Cultură a Sindicatelor Buzău (XLI)/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 4 ianuarie 2019