Amintirile unui octogenar

ing. ŞTEFAN Andrei

„ Îmbătrânirea este un obicei prost pentru care un om ocupat nu are timp.”  ( Andre Mauros)

              Invitatului meu la rubrica OAMENI DE LÂNGĂ NOI, ing. Ştefan Andrei, i se potriveşte de minune citatul de mai sus pentru că dumnealui chiar nu are timp de acest proces ireversibil al vieţii, fiind tot timpul preocupat să mai găsească o modalitate de antrenare  a generaţiilor mai tinere în tot felul de activităţi cultural-educative. Ca fiu al acestei comune şi cunoscător al  istoriei locale- este  coautor al Monografiei comunei Verneşti-,  vrea să lase în urma sa ceva de valoare ce-ar putea fi de folos genereţiilor viitoare ale acestei localităţi.

Cum la prima întâlnire stabilisem că vom continua  discuţia cu o altă ocazie, i-am făcut invitaţia de a ne revedea în aceeaşi locaţie modernă a Şcolii gimnaziale din Verneşti., Cabinetul de Documentare şi Informare ( CDI).

Reluând firul amintirilor, dl ing. se reîntoarce la anul 1962, an în care termina Facultatea de Agronomie din Iaşi şi în primăvara căruia se anunţa cu mare pompă  finalizarea procesului de colectivizare. Ca tânăr specialist în agricultură era entuziasmat la gândul că toate fâşiile de teren, prin comasare, vor putea fi lucrate în mod raţional, mult mai uşor şi mai bine. Dar avea să constate că această cooperare a fost în defavoarea ţăranului. Statul a urmărit numai interesul lui  pentru că, prin S.M.T.-urile ( secţia de mecanizare şi tractoare) înfiinţate,  venea cu tractoare şi maşini agricole,  şi pentru muncile prestate lua tarifele în bani şi în natură, indiferent că se făcea ori nu producţia.

Până în 1962 , tot ce se realiza în GAC luau ţăranii, asta ca să-i ademenească pe cei care încă erau nehotărâţi să facă pasul hotărâtor şi să intre în colectiv, renunţând cu mare greutate la ceea ce le aparţinuse: vite, atelaje, livezi, vii, terenuri agricole. Pentru cel care a venit în colectiv cu te miri ce nu era o mare pierdere, că doar ei au fost primii care s-au înscris în „ marea familie”.

După modelul sovietic, s-a trecut la planificarea economiei, elaborându-se  aşa numitele „ planuri cincinale”, primul plan cincinal în URSS a fost o listă de obiective economice elaborată de secretarul general al Partidului Comunist Iosif Stalin. În România  industrializarea a implicat strămutarea la oraş a unui segment important al populaţiei rurale, un efort de urbanizare, simultan cu creşterea nivelului de şcolarizare şi pregătire profesională. Primul plan cincinal în România ( RPR), 1951-1955, care avea ca principal obiectiv construirea canalului Dunăre-Marea Neagră, s-a soldat cu un eşec total.

Din  anul 1965, Partidul Comunist Român ( PCR), denumit până atunci  Partidul Muncitoresc Român (PMR),  aflat la putere, continuă politica  economiei planificate, avându-l ca secretar,  după  moartea lui  Gheorghe Gheorghiu- Dej, în martie 1965, pe Nicolae Ceauşescu.

Interlocutorul meu îşi aminteşte de vremea când, la începutul fiecărui an, veneau de la Bucureşti indicatorii de plan, ca urmare a Directivelor Plenarei C.C. al PCR. Acei indicatori erau supraevaluaţi, cu producţii mărite, ceea ce în realitate era greu de realizat. Aici a fost marea bătaie de joc în ceea ce priveşte munca ţăranului, că producţiile se realizau parţial, vorbim de cele de pe hârtie, statul îşi lua sută la sută beneficiile şi lucrătorilor pe tarlalele CAP-ului le rămânea „ praful de pe tobă”. La sfârşitul anului li se spunea „ n-aţi făcut planul!”  În  aceste condiţii,  ţăranul, conservator din fire pentru că nu ştiuse să facă altceva din moşi strămoşi decât să cultive pământul, a fost nevoit să se reprofileze şi să plece la oraş. Ogoarele satelor au rămas în grija femeilor, ele, care erau şi mame, şi soţii cu atâtea responsabilităţi, erau nevoite să ia şi sapa la spinare şi să meargă pe câmp. Unde-a fost egalitatea  la intrarea în CAP?  De la cel sărac statul a luat nimic,iar de la mijlocaş tot ce avea: pământ, animale, atelaje.

CAP-urile au fost, într-adevăr, unităţi cu activitate ordonată, dar problema socială n-a fost rezolvată, ţăranul n-a fost protejat. Ţinând cont de tehnica folosită,  a fost minunat: tarlalele erau pe suprafeţe întinse, peste 50ha, nemairămânând acele răzoare nelucrate, tractoarele reuşeau să pregătească terenurile pentru culturi prin arătură adâncă, ceea ce nu se putea obţine cu plugul tras de boi sau cai.

Concluzia pe care o trage  vorbitorul din faţa mea, când îl întreb dacă înainte de ’89 a fost bine sau rău, este evidentă: n-a fost bine! Pentru că atunci se propagau două lumi paralele: una era propaganda şi alta viaţa reală. Dar acum, acum, după atâţia ani de la inflexiunea istorică din viaţa societăţii româneşti, cum este? Dl ing. se uită o clipă la mine, înţelegând de ce pun această întrebare şi continuă.

Reconstituirea terenurilor după ’89 s-a făcut numai cu suprafaţa trecută în documentele deţinute de fiecare solicitant: proprietar de drept sau moştenitori., nu şi cu inventarul. Acesta din urmă a rămas să fie acaparat de care cum a putut, deci s-a trecut la demolarea a tot ce însemna clădiri, utilaje.

Pentru că majoritatea proprietarilor de pământ sunt în vârstă, deci în incapacitatea de a-şi lucra singuri pământul, şi nici cu pensii prea mari ca să plătească lucrările agricole, o vreme terenurile au rămas pârloagă. Mai auzeam pe unul şi pe altul că nu lucrează pământul ca să se odihnească, dar cred că şi proprietarul se odihnea în timpul acesta. Eu ce să zic? Că şi DEX-ul le dă dreptate-pârloagă- teren arabil lăsat nelucrat unul sau mai mulţi ani, pentru refacerea fertilităţii lui.  La retrocedarea terenurilor, acolo unde proprietarii erau decedaţi, au venit moştenitorii care erau ocupaţi cu serviciul sau locuiau la distanţă mare de zona unde se afla pământul moştenit. Şi-atunci o idee nemaipomenită a fost, şi-ntr-un caz şi-n celălalt, arendarea. În felul acesta au apărut noii arendaşi, arendaşi care nu au statutul celor cunoscuţi de noi din romanele literaturii romane. Arendaşul de azi nu reuşeşte să respecte contractul intre el şi arendator. El ia şi subvenţia care-i mai mare de două ori decât arenda.

Invitatul meu încheie într-o notă optimistă. Eu sunt optimist, şi în 10-15 ani se vor regla şi relaţiile dintre arendaşi şi arendatori şi n-o să mai existe atmosfera asta de junglă. Speranţa moare ultima!

Curierul zoreștean, 2018

by

Referinţă Bibliografică

OAMENI DE LÂNGĂ NOI/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 8 februarie 2022