Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Fără categorie » PELERIN ÎN ȚARA TA

PELERIN ÎN ȚARA TA

( Partea a doua )

 

Schitul Straja se află în staţiunea turistică cu acelaşi nume, din jud Hunedoara, situată la înălţimea de 1445m, în inima Munţilor Vulcan, la aproximativ 8km de municipiul Lupeni. Ajungem aici aproape de lăsarea serii. Microbuzele urcă mai greu până la poarta schitului. Coborâm din maşini, ne dezmorţim picioarele şi cuprindem cu privirea minunatul peisaj  de toamnă pe care ni-l oferă înălţimea la care ne aflăm. Şi eu gândesc, pentru a nu ştiu câta oară:  Doamne, ce frumoasă-i România! Intrarea în curtea schitului se face printr-un tunel lung de 54m. Pe pereţi este pictat în întregime Calendarul Bisericesc, cu toţi sfinţii, începând cu 1 septembrie şi terminând cu 31 august. Fiecare îşi caută sfântul al cărui nume îl poartă şi cel al zilei de naştere; îşi face cruce şi spune în gând o scurtă rugăciune. Pe bolta tunelului sunt pictate scene din Vechiul şi Noul Testament. Foarte frumoase picturi! La ieşire, găsim agăţată pe peretele de lângă uşă o trăistuţă în care sunt puse bileţele. Fiecare ia unul, îl citeşte şi-l pune la loc. Pe al meu scrie: „ A pătimi pentru Hristos, înseamnă a răbda ce ni se întâmplă.” Şi mi se întăreşte convingerea că am nevoie de multă răbdare şi credinţă în Dumnezeu pentru anii care mi-au mai rămas în lumea terestră. La intrare în incinta lăcaşului de cult, ne întâmpină stareţul Dimitrie Ivaşco, un tânăr preot cu o privire blândă, pregătit să ne explice istoria schitului.

La cabana Montana, în anul 1996, într-o seară, când unul dintre turişti a apăsat pe întrerupător să  aprindă lumina, becul s-a ars iar flama făcută de filament a imprimat pe sticlă  o cruce. La un interval de două săptămâni, al doilea incident de acest fel a avut loc, o altă cruce apărând pe alt bec. Era de ziua Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena. Proprietarul, Emil Pârău,  a luat al doilea bec şi s-a dus la stareţul Mânăstirii Lainici, care, auzind povestea, l-a sfătuit să ridice o cruce în memoria soldaţilor români căzuţi în luptele de la Jiu, în Primul Război Mondial, şi al turiştilor  care şi-au pierdut viaţa în zonă. Ciobanii povesteau, după ce au aflat că cineva va ridica o cruce şi o biserică pentru cei morţi în război, fără lumină, că vedeau umblând printre oi un fel de năluci asemănătoare soldaţilor. Nu spuseseră până atunci să nu se facă de râs. După ridicarea schitului, acele umbre n-au mai apărut, semn că sufletele îşi găsiseră liniştea.

Crucea imensă din fier, înaltă de 18,6m, cu o a anvergură a braţelor de 9m, şi schitul au fost construite la iniţiativa şi pe cheltuiala omului de afaceri Emil Pârău împreună cu Episcopia Aradului. Crucea Eroilor de Straja domină muntele şi este vizibilă de la mare distanţă. Biserica este din lemn, în formă de navă, pe fundaţie de beton. Are lungimea de 10m şi lăţimea de 7,5m. Spaţiul este repartizat în altar şi naos. Are şi un pridvor deschis, susţinut în faţă de patru stâlpi din lemn, împrejmuit de un grilaj tot din lemn înalt de 1,05m. Catapeteasma este din lemn de paltin, sculptat cu Sf. Apostoli şi Cina cea de Taină sus, îngeri şi Maica Domnului pe uşile împărăteşti şi diaconeşti. Lângă catapeteasmă, pe peretele nordic, este sculptată în mărime naturală Sf Muceniţă Varvara, ocrotitoarea minerilor. Biserica este acoperită cu şindrilă. La  15m sud-est de biserică, este construit corpul de chilii din zid, la parter, şi din lemn la etaj, pe fundaţie de beton. Clădirea este înzestrată cu instalaţii sanitare şi apă curentă obţinută prin căderea  dintr-un bazin unde este captată din izvoare. Aici vieţuiesc trei persoane: stareţul, un călugăr şi un creştin bătrân.

Părintele Dimitrie ne arată crucea imprimată de flama filamentului pe sticla becului ars, semnul pe care Divinitatea i l-a trimis creştinului ortodox Emil Pârău să realizeze aceste lucruri de care ne minunăm noi astăzi. Tot în biserică vedem Crucea Sfântă având aceeaşi mărime ca aceea pe care Mântuitorul a purtat-o în drumul spre Golgota, cu sfinte moaşte în ea şi cu bucăţi din Crucea originală. Din anul 2000, în Vinerea Mare a Sărbătorilor Pascale, în Straja are loc procesiunea „ Drumul Crucii”, singurul pelerinaj ortodox din România care stăbate Muntele Straja, până la schitul construit în vârful muntelui. Se reface , în felul acesta, drumul parcurs de Mântuitorul Iisus Hristos cu cele 14 popasuri. La fiecare dintre acestea există câte un basorelief care simbolizează scena respectivei opriri făcute de Iisus.  An de an, peste 4000 de persoane şi 20 de preoţi duc pe umeri crucea imensă, în greutate de 150kg.

Ieşind în curtea schitului vedem tunul în mărime naturală pe care l-au amplasat cabanierii din zonă pentru a marca într-un fel istoria locului. Ne luăm rămas bun de la cel care ne-a dat atâtea informţii preţioase, nu înainte de a ne explica motivele construirii tunelului prin care urmează să ne retragem la microbuze: motivul simbolic- aflat în Valea Jiului, zonă minieră, imită o galerie de mină; motivul practic- ţine loc de zid pentru dealul din stânga lui şi reprezintă o cale de acces pentru vieţuitorii din schit şi turişti în iernile cu multă zăpadă. Îi mulţumim lui Dumnezeu că ne-a învrednicit să ajungem să cunoaştem aceste locuri minunate şi ne întoarcem la pensiunea la care ne-am cazat înainte de a urca la schit şi unde ne aşteaptă o ciorbă de perişoare. În noaptea aceasta vom dormi o oră în plus pentru că se va trece la ora de iarnă, iar mâine 27 oct. 2014, dimineaţa foarte devreme, cu ajutorul lui Dumnezeu,  vom ajunge la Prislop.

De dimineaţă, sună telefonul. Mia îşi face datoria şi trezeşte pe toată lumea la ora patru, crede ea, ca să putem pleca spre Prislop. Dăm drumul televizorului din sufrageria pensiunii şi constatăm, cu stupoare, că e ora trei! Prietena noastră a uitat de trecerea la ora de iarnă. Nu-i nimic, abia avem timp să ne pregătim de plecare, şi ne urcăm în cele două microbuze  cu noaptea-n cap- ora patru fără zece, după ora de iarnă. Înainte de a ajunge la Prislop, oprim la o florărie – se vede că Iulian, şoferul unuia dintre microbuze, a anunţat-o pe patroană să deschidă la o oră atât de matinală. Fiecare cumpără un ghiveci cu o floare, sau mai multe, 10 lei bucata. Datorită pelerinajelor la mormântul părintelui Arsenie Boca s-a creat o adevărată industrie în zonele limitrofe Prislopului.  După o oră şi jumătate ajungem în parcarea din apropierea mânăstirii şi  coborâm din microbuz  îndreptându-ne în grupuri mici către poartă. Ne aşteptam să fim primii, dar nu, înaintea noastră este un grup, destul de numeros, din Bihor, care a călătorit toată noaptea să fie la ora cinci aici. Ce să fac eu cât aştept să se deschidă poarta mânăstirii, cam o oră, din câte vorbesc cei din jurul meu?  O să –mi amintesc ce-am citit despre Mânăstirea Prislop.

Este aşezată într-una din cele mai pitoreşti regiuni ale ţării. De la Haţeg, spre miazăzi, se deschide minunata depresiune a Haţegului, sau Ţara Haţegului. Aşezată într-o poiană la altitudinea de 640m, Mânăstirea Prislop este înconjurată de dealuri care coboară în pante domoale până aproape de monument. Sf. Nicodim, reorganizatorul şi îndrumătorul monahismului românesc din a doua jumătate a veacului al XIV-lea, a ctitorit Mânăstirea Prislop la 13 km de Haţeg, după ce zidise  mânăstirile Vodiţa, Topolniţa, Vişina şi Tismana. Mai târziu, Domniţa Zamfira, fiica domnitorului muntean Moise Vodă Basarab din Bucureşti, vindecându-se de o boală  de care suferea  după ce a băut din apa izvorului de lângă mânăstire, a restaurat biserica între anii 1564-1580, devenind  a doua ctitoră a Mânăstirii Prislop

După două secole de înstrăinare forţată, ctitoria Sf. Nicodim şi a Domniţei Zamfira  redevine  mânăstire ortodoxă, aşa cum fusese mai bine de trei veacuri şi jumătate. La 25 nov. 1948, mitropolitul de atunci al Ardealului, Nicolae Bălan, a  adus personal la Prislop, pentru restaurarea mânăstirii aflată într-o stare jalnică, pe Ieromonahul Arsenie Boca, până atunci stareţul reînviatei mânăstiri brâncoveneşti de la Sâmbăta de Sus, care, cu două veacuri în urmă, avusese aceeaşi soartă ca şi Prislopul, fiind distrusă cu tunurile din ordinul aceluiaşi general Bucov.

Ca stareţ al mânăstirii, părintele Arsenie, licenţiat în teologie  la Sibiu şi absolvent al Academiei de Arte Frumoase din Bucureşti, începe imediat înfrumuseţarea locului şi restaurarea mânăstirii, ajutat de fratele Nicolae Zaharia, tot de la Mânăstirea Brâncoveanu- Sâmbăta de Sus.  În 1950, din lipsă de călugări, Prislopul devine mânăstire de maici, prin hotărârea Episcopului Andrei Mageru al Aradului. După doi ani, părintele Arsenie Boca concepe şi zideşte o clopotniţă pe stâncăria unui deluşor de lângă biserică, spre miazăzi, cu un deosebit aspect decorativ, ca o sinteză între arhitectura bisericilor din lemn maramureşene şi cea a bisericilor ridicate pe stânci de la Muntele Athos, precum şi o frumoasă oală decorativă  lucrată manual de dânsul din bucăţi de ţiglă verde, prinse cu ciment. La poalele dealului a amenajat un lac în care, în zilele senine, se reflectă atât biserica cât şi clopotniţa. A amenajat şi un parc cu plantaţii de brazi argintii, tui, arţari, pini decorativi şi magnolii. În 1953, deasupra dealului clopotniţei, părintele Arsenie Boca a conceput şi zidit un foarte original saivan, admirat foarte mult şi considerat „saivan dacic”. În partea de apus a mânăstirii, spre „ Casa Sfântului”, s-a delimitat un teren pentru a servi ca cimitir, împrejmuit cu gard viu din brazi argintii şi tui aurii. Aici trebuie să ajungem noi, pentru că scopul nostru final în acest pelerinaj este, ca al tuturor celor care vin la Prislop, să ne închinăm şi să ne rugăm la mormântul celui care a fost denumit Sfântul Ardealului, datorită vieţii de martir pe care a dus-o în vremea comuniştilor. A fost  arestat şi torturat de fosta securitate între anii 1948 şi 1951 pentru presupuse legături cu legionarii şi faptele negative ale acestora. Închis la Jilava, Bucureşti, Timişoara şi la Oradea, condamnat la muncă silnică la Ocnele Mari şi la Canal, părintele a redevenit, la sârşitul pedepsei, ca stareţ la Mânăstirea Prislop.

S-au deschis porţile mânăstirii. Cum Iulian ne-a spus să mergem ca la maraton până la cimitir, aşa şi facem. Fiecare, în funcţie de cum îl ţine pasul, caută să se strecoare printre mulţimea care s-a revărsat în curtea mânăstirii. Pe Mia am pierdut-o pentru câteva minute, dar mă ajunge din urmă o femeie din grupul nostru, în vârstă de 82 de ani, care mă impresionează prin voinţa cu care învinge şi oboseala şi răul care i se făcuse la efortul de a alerga până la aleea ce duce la cimtir. În sfârşit, am ajuns în coloana, de trei-patru rânduri,  ce se formează la intrarea pe alee şi nu poţi trişa ieşind din aglomeraţia aceasta ca să urci liber pe cărarea paralelă de la marginea pădurii. Ce poţi să faci în timpul acesta în care, prins în coloană,  înaintezi destul de încet? Să te rogi, să observi împrejurimile; aşa că îmi sunt de folos rugăciunile pe care le-am învăţat şi timpul trece cu folos, ba chiar descopăr şi clopotniţa de care aminteam, admir  brazii argintii şi constat că m-am apropiat de mormânt. Aici fiecare stă câteva momente să se reculeagă, face semnul crucii, sărută crucea din lemn, acoperită cu scândură, ca în Ţara Zarandului, locul în care părintele a văzut lumina zilei, pe care scrie simplu: ARSENIE IEROMONAHUL  1910-1989. Citisem că această cruce a fost sculptată de tâmplarul Gheorghe Vâlcea de la Comarnic, cu care părintele Arsenie Boca lucrase ultimii 12 ani tereştri şi de care-l legase o prietenie foarte puternică. Pe patul de moarte, îi desenase literele iar el, tâmplarul, le sculptase cu durere în suflet  pentru că sfântul nu făcea un miracol pentru sine, cum făcuse pentru soţia lui diagnosticată cu cancer în fază avansată. Îi spusese atunci: „ Nene Vâlcea, fii pe pace. Să se opereze soţia la Bucureşti şi totul o să fie bine.” După operaţe, când doctorul Bălănescu a amuţit constatând că tumora dispăruse, tâmplarul s-a întors la Sinaia, unde se afla părintele. „ Ai văzut puterea lui Dumnezeu! Acum ai încredere în mine!”  Îi mai spusese şi cu altă ocazie, când vorbeau despre viaţa de aici şi de dincolo: „ De dincolo vă voi ajuta mai mult!” Acum, după ce am dat rând altora să se roage la mormânt, stau  cu fruntea lipită de copacul din vecinătate, în coaja căruia a apărut semnul crucii, şi gândesc că toată marea aceasta de oameni are nevoie de miracole. Dar fiecare primeşte după cât de puternică şi de sinceră îi e credinţa, cât de stăruitoare îi e rugăciunea. Cu Mia m-am regăsit după ce fiecare a primit câte un ghiveci cu flori, din cele aduse de pelerini la mormânt, pentru că măicuţele au grijă ca acesta să fie tot timpul împodobit cu flori proaspete iar surplusul este dăruit celor care-şi caută liniştea sufleteasă în urma călătoriei la Prislop. Privesc copacii din preajma cimitirului, aleea pe care am urcat la mormânt şi pe care lumea venită mai târziu înaintează lejer, nu mai e nebunia de dimineaţă…În liniştea pădurii, străpunsă de ciripitul păsărilor, se aud glasurile celor care se îndeamnă să urce şi la Casa Sfântului aflată cam la 1000m de mânăstire. Pătrunse de smerenia cu care fiecare pelerin trebuie să-şi încarce sufletul când calcă pragul unui refugiu în care s-a nevoit de tânăr Sf Ioan de la Prislop, născut în satul Silvăşul de Sus, pe la sfârşitul sec. al-XV-lea sau începutul următorului, ne încumetăm să facem drumul până la grotă. Nu mulţi sunt cei care, de la mormântul părintelui Arsenie Boca, se îndreaptă spre chilia săpată cu dalta în malul prăpăstios al pârâului Silvuţ chiar de tânărul călugăr din vremea aceea. Dumnezeu o întăreşte şi pe femeia de 82 de ani, care ni se alătură după ce se roagă la mormânt.  Urcăm pe o potecă prin pădure, apoi coborâm trecând peste treptele cioplite în piatră şi peste cele din rădăcini groase, mai facem câţiva paşi pe marginea râpei şi ne trezim în faţa chiliei. Pentru a ajunge în chilie mai urcăm câteva trepte cioplite în piatră. Maicile de la Prislop au amenajat o balustradă pe marginea  potecii şi la intrarea în chilie, de care chiar avem nevoie să ne sprijinim. Ajunsă sus, privesc din uşă şi mă minunez de peisajul de toamnă care mi se oferă de la înălţimea la care sunt. Probabil că, în urmă cu cinci veacuri, tot aşa o fi privit şi Sfântul Ioan ostenit, după ce urcase treptele fără balustradă, când din pădurea de dincolo de pârâu un vânător, care-l confundase cu un animal sălbatic, l-a împuşcat.   Viaţa i-a fost scurtă, dar amintirea veşnică, pentru că mulţi ca noi vin în chilie şi aprind candele şi lumânări şi se roagă. Acest monah marcant a fost canonizat  în iunie 1992, de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române şi este prăznuit la 13 septembrie.

Mulţumind lui Dumnezeu că ne-a dat putere să cunoaştem şi locul unde s-a nevoit Sf. Ioan de la Prislop, ne întoarcem pe aceeaşi potecă, apoi coborâm la mânăstire unde ascultăm o parte din liturghie, mai întâi în biserică, unde era foarte aglomerat, spaţiu mic şi lume multă, apoi afară, stând în genunchi pe lângă zid alăturându-ne altor pelerini. Nu ne cunoaştem unii cu alţii, dar în astfel de momente, fraternizăm. Cum urmează să ne întoarcem la microbuze pentru a ne pregăti de plecare spre casă, ne umplem sticlele cu apă de la izvorul care, se pare, îşi are vâna de sub mormântul părintelui Arsenie. Ne-am încărcat spiritual în o aşa zi mare din calendarul ortodox: Sf Dimitrie cel Nou, 27 oct. 2014. Luăm câteva suveniruri pentru rude, cunoştinţe de la tarabele din jur şi urcăm în microbuz. La florăria de la care am luat dimineaţă flori,  suntem aşteptaţi cu o cafea caldă. Mulţumim şi ne continuăm drumul spre casă, făcând o scurtă oprire la Sibiu unde vizităm catedrala. Ne întoarcem pe la Întorsura Buzăului şi  ajung acasă la opt şi jumătate seara încântată de ce-am văzut în cele două zile ca pelerin în ţara mea. Mulţumesc Doamne!

 

Facebooktwitterby feather