Poetul. Ca ”Prîslea cel voinic și merele de aur”. Exerciții de lectură.

Păsările inimii, Gheorghe A. Stroia, Armonii culturale, Adjud, 2021

”(…) fiecare dintre noi e dator unui zbor, dar mai ales unei inimi…”

Gheorghe A. Stroia

Mereu am simțit această ”datorie”. Ca o ”încătușare”. Cu nepricepere. Cu revoltă. Ca un ”Prometeu” (rău) înlănțuit. Da, POEZIA, ea este ”zborul” inimilor noastre. Tainic legămînt.

Da. Prima impresie, răsfoind începutul de carte a fost că, iată, Cuvîntul își recapătă Puterea. Forța de evocare. Așa, probabil, l-a creat Creatorul prin…”punerea mîinilor”*. Spre veșnicie. Ca o adiere.

”Fă-ne, Doamne, stele!

Atinge-ne!”( ”Stele”, op. cit., p. 43)

Purcedem, așadar, la o selecție de ordin personal. Cititorul ”tradus” de Poet.

”Dacă Poezie n-ar fi,

Nici Doină** n-ar fi,

Nici Surâs de copii,

Nici Flori, nici Câmpii,

Nici Soare pe zare,

Nici Marea cea Mare”(p.7, idem. )

Poemul a fost scris în 21 martie, de Ziua Mondială a Poeziei.

Mi-au plăcut îndeosebi:

”Cântă-mi, iubito,

melodia noastră,

pe strunele viorii

din lacrima ta

dulce-sărată,

fii noaptea mea

cu visuri de stele,

îmbrăcate în mirese!”( ”Noapte de foc”, ibid., p. 42)

”E glasul dulce-al

mamei, dintr-o stea,

pe care îl aud, îl simt

și îl cunosc,

chiar dacă eu

pe mine nu mă știu

și deseori, nu mă

mai recunosc”(”Dincolo de stele”, ibid., p. 44)

………………………

* ” În psihanaliză, mîna este comparată cu ochiul și, atunci cînd apare în vis, ea îi este echivalentul (…). Putem înțelege, așadar, o deschidere către interpretare personală, o co-creație. Cititorul este invitat să trăiască procesul alchimic al transformării spirituale” în Regard de la main, Andrée Christensen [ 6, 2009; p.10, s.n.,t.n.].

** Doina și Dor sunt cuvinte intraductibile care fac parte din Patrimoniul imaterial UNESCO(n.n.)

Este, poate, ”tributul plătit” de Poet; talantul înmulțit. ”Înstrăinarea” de sine în saltul către Sine. Stranietatea Poetului care trăiește în două lumi. Vom vedea.

Mereu, mereu, MAMA. Glasul ei. Prezența ei. Amintirea ei. Dragostea ei. Unică. Nepieritoare. Doar ea este aceea care ne-a adus în această lume. Ne-a purtat din Înalt pe pămînt. Și înapoi. ”Cordonul ombilical” al existenței noastre cosmice.

”Nemurirea

înseamnă

întîlnirea

cu

noi

înșine,

în

starea

de

simțire

pură

desprinsă

din

energia

U

N

I

VERSULUI” (” ***”, ibid. p. 46)

Ingenioasă îmbinare! Un ”calambur” poetic. Micile și Marile Mistere. Într-un cuvînt.

”Te-ai gîndit

vreodată,

Nemuritorule,

că îți vei găsi

nemurirea

în inimile dornice

de frumos,

în fibra

ființei umane

născută

din atingerea

de lumină

a degetului

lui Dumnezeu?”(”Te-ai gîndit?”, ibid., p. 48)

”De ce mai avem nevoie de poezie”?

Ei, bine, răspund: Pentru că mai avem nevoie de POEȚI! Nemuritorul atins de ”atingerea/ de lumină/ a degetului/ lui Dumnezeu?”; ”Te-ai gîndit/ vreodată?…”?

”rămân

un trandafir

prin ploi…”( ”Trandafiriu (1)”, ibid., p. 57)

Toate stările poetice impun o trezvie, o stare de permanentă atenție. (”Poetul, ca și soldatul…”, N. Stănescu). Așa reușește Prîslea să prindă pe furii cei cu merele de aur. Să acceadă pe ”tărîmul celălalt” și să facă fapte de vitejie pe care numai el le poate face. Să ”mîntuie”- și nu întîmplător este folosit termenul!( Prîslea cel voinic și merele de aur, P. Ispirescu, EPL, 1967, București, p. 79)- puii de ”zgripsor”. Zgripsorul fiind o ”pasăre uriașă”. Vultur Imperial. Grifon. Cu trup de leu, cap și aripi de vultur. În slujba lui Apollo. Or ”cîine credincios al lui Zeus” trăiește în ținutul hiperboreic. Reprezintă înțelepciunea și puterea. Și Prîslea, ca și soldatul, trebuie să vegheze. ”Își luă cărți de cetit, două țepușe, arcul și tolba cu săgețile” (p. 69, op.cit.). Furii cei invidioși, ca-n Miorița…O ”rezonanță” de Geneză! Cain și Abel. Și un mit al sacrificiului de sine ( Prîslea își sfîșie propria-i carne pentru a hrăni zgipsorul pe calea de revenire de pe celălalt tărîm!), atît de autentic, al Meșterului Manole!

O luptă continuă. O continuă ”ascultare”. Pentru a crea ”opera la roșu”! Împlinirea.

”Numai de Tine,

Doamne,

cum să mă descarc?

Îmi curgi în sînge,

senin de ghiocei!…”( ”M-am descărcat”, ibid., p. 69)

”Voi, oameni, deșteptați-vă Lumina,

luptați cu reaua voastră fire de atei,

mă doare tare sufletu-mi de stele,

că ați umplut pămîntul iar de zei!” ( ”Stele”, ibid., p. 70)

”- Tu, toamnă

de ce mă grăbești,

unde mă duci?

– Într-o vioară…”( ”Vioară”, ibid., p. 74)

Poezia, ca și Poetul…ce lucruri de Mare Taină. Misterioase și Minunate. Care trăiesc în două lumi. Nebănuită stranietate.

” se mai nasc

Oameni?

Se mai întrupează

Îngeri?” (”Pe curând, DRAGA”, ibid., p.82)

Trebuie să fii conectat neîntrerupt la Sursă, Cosmos, ca să poți trăi și ”cânta” ”Colinde, colinde sfinte”, în aste vremuri de restriște. Voi cita doar strofa de refren:

” R. Colinde, colinde sfinte

Fulgi albi din zări venind,

Colinde, colinde sfinte,

Îngerii se-aud cântând!” ( ”Colinde, colinde sfinte”, ibid., p. 86)

” doar iubirea

poate privi înainte,

fără ca sufletul

să-și plîngă poezia” ( ”Doar”, ibid., p. 90)

Prin vocea doamnei Carmen Popescu, într-o emisiune radiodifuzată, am (re)descoperit dimensiunea cosmică a poeziei lui Gheorghe A. Stroia.

Cuvîntul rost(it), clar, apăsat, rar, cu o dicție impecabilă- doar la Cornelia Rădulescu, prezentatoarea teleenciclopediei din vremuri de demult, auzită pînă acum- cu puteri evocatoare mi-a dat impresia că ascultam pentru întîia oară versurile poetului. Asta m-a făcut să-mi spun: un (alt) clasic în viață!

”Voi face aspru bici, din visul cel trecut,

să-mi iau mereu puterea de a pedepsi ceva,

iar celui nou venit, voi căuta să-i dau

uimirea și dorința de-a se-mplini cumva” ( ”(Pro)Misiune”, ibid., p. 91)

”Misiunea”/promisiunea făcută Poetului de către Poet.

”Pe tine

te voi ascunde

în ochii mei,

în care se ridică

altarul jertfei,

într-o naivă

joacă a nemuririi!…”(”Am ascuns”, ibid., p. 92)

Deloc ascunse trăirile pe care le are față de familie, înaintași, Eminul, țară…

”Spre care gânduri s-alergăm noi, azi,

să ne oprim sub ramuri vii de brazi,

să ne mîndrim cu tine, Prealumină,

ca-n veci pământul, cerul, să ne țină?”(”Spre care lumi”, Lui, pentru 15 ianuarie, ibid., p. 95)

”contra cronometru,

alergăm apoi

pe o pistă bizară,

unde liniile

aproape că

nu mai suportă,

să fie călcate

de chilipirgii;

rar, tot mai rar,

ne amintim

de principii,

de oameni,

de noi înșine,

normalitatea

e surdă și ea,

cardiacă,

schizofrenică,

are nevoie

de transplant

de Lumină;” (”Dansul cu viața”, ibid., p. 23).

Iată dar, ”de ce mai avem nevoie de poezie”!

Virginia Bogdan

by

Referinţă Bibliografică

Poetul. Ca ”Prîslea cel voinic și merele de aur”. Exerciții de lectură./ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 9 aprilie 2021