Discipolii şi victimele lui Bachus

 Motto:  Când scaunul din primărie

    L-a vrut pe încă  un mandat,

     Lui Bachus i-a adus ofrande,

Discipolii i-a contractat…

Tot românul, cu o cultură cât de sumară, ştie că printre ocupaţiile strămoşilor noştri daci era şi cultura viţei de vie.  Din vremea aceea se păstrează şi termenii specifici acestei ocupaţii: butuc, strugure, curpen, dar şi obiceiul de a consuma moderat sau în exces delicioasa licoare ce rezultă din zdrobirea boabelor negre, aurii, rozalii. Când vinul-că de el este vorba,  e consumat cu măsură, cum şi doctorul spune că un pahar la masă e medicament, totul este sub control. Situaţia devine alarmantă când consumatorul îşi face obiceiul de a depăşi zilnic 2-3 pahare şi trece la borcan, vorba cântecului unui cântăreţ invitat la Zilele Verneştiului despre care îmi aminteşte, când ne întâlnim întâmplător pe stradă, un consătean, discipol al zeului Bachus. Discipolii acestui zeu sunt de toate vârstele, din toate categoriile sociale, cu precădere din rândul bărbaţilor.

Sunt atâtea poveşti de viaţă în care cel mai frumos sentiment uman, dragostea, moare din cauza acestui viciu. Îi vezi ţinându-se de mână, pe El şi pe Ea, fericiţi că sunt împreună pe aleile unui parc sau pe cărările şerpuite ale unui sat de munte;  auzi despre cel mai frumos eveniment din viaţa lor, nunta, sau chiar ai fost unul dintre invitaţi, şi gândeşti că raiul este pe pământ, vorba cântecului lui Cotabiţă. Dar , după ceva timp-asta depinde de mai mulţi factori, afli că raiul s-a transformat în iad.

Dacă în tinereţe, El maschează foarte bine setea de lichidul care dă o stare de euforie,  şi o păcăleşte pe Ea de ajung la starea civilă, după ce se învecheşte sita nu se mai fereşte şi dă frîu liber poftelor bachice. Urmările nu întârzie să apară: certuri în familie, agresiuni verbale şi chiar fizice din partea lui, copii traumatizaţi din cauza stării conflictuale dintre părinţi.

Înainte de ’89 femeia nu îndrăznea să vorbească despre drama ei  nici măcar părinţilor, iar divorţul nu era o soluţie din cauza statutului de femeie divorţată,  nu tocmai confortabil.

            Cu mulţi ani în urmă, un socru mare pleacă de la nunta fiului său, pe şapte cărări, cu darul pentru nuntă şi doarme până dimineaţa într-un şanţ, iar  când se trezeşte constată că a avut noroc: nu-l jefuise nimeni ca să nu-şi poată îndeplini datoria de nuntaş.  Dar furtuna din sufletul fiului său cine-a domolit-o? Câtă putere trebuie să fi avut ca să n-o ia pe urmele celui care ar fi trebuit să-i fie sprijin când tocmai o pornea pe drumul vieţii în doi! Şi Dumnezeu i-a dat-o, dar pe tata i l-a luat nu după mult timp, că oricum nu era de folos nimănui, nici lui însuşi.

            Pe şantierele României socialiste se întâmplau multe drame din cauza venerării zeului Bachus.  Familiile tinere locuiau în barăci, cum erau şi cele de pe şantierul barajului de la Nehoiaşu. Capul familiei lucra pe şantier, iar nevasta avea grijă de copiii minori şi de încăperea în care se înghesuiau toţi.. După ora patru-cinci după amiaza cu ce se putea îndeletnici bărbatul? Cu osanale închinate zeului în tovărăşia altor iubitori de tărie lichidă. Şi dă-i cu şpriţul până-n noapte, acasă când deschidea uşa cu piciorul, pe cine-şi vărsa nervii? Pe nevasta care-l aştepta încruntată şi pe copiii speriaţi de scandalul agresorului. Noroc că barajul s-a terminat şi familia s-a retras în satul de unde provenea nevasta şi lucrurile s-au mai aşezat. Ea, dând uitării cucuiele obţinute în urma momentelor de „ tandreţe conjugală”, a avut puterea să-l disciplineze cât de cât pe discipolul lui Bachus ca familia să reziste în timp.

In unele familii se întâmpla ca fata minoră, de teamă să nu o ia pe „căile pierzării”, mama o mărita cu cel care o „cerea”, nu conta că era cu 20 de ani mai mare, chiar şi mai mult, numai s-o ia să scape de-o grijă. Acum, minora de atunci e femeie trecută bine de prima tinereţe, cu patru copii, o fată şi trei băieţi, toţi realizaţi  pe plan profesional şi familial. Îmi povesteşte câte ceva din anii tinereţii, şi înclin să cred că femeile care au avut în casă un bărbat, fie el soţ sau fiu,  din armata lui Bachus au avut o viaţă de martir. Bărbatul acesteia, fiind mult mai bătrân decât ea , deci şi gelos, după ce-şi inunda  cutia craniană cu  aburii băuturii, se întorcea  acasă şi-i aplica consoartei, ce tocmai venise obosită de la serviciu, o sfântă mamă de bătaie de-o băga în spital. Ba o dată i-a rupt şi splina! Mai putea trăi în iadul acela? Nu. Şi-atunci şi-a luat copiii minori şi l-a părăsit. A divorţat, şi-a văzut de serviciu şi de creşterea copiilor, de care astăzi este mândră, şi-I mulţumeşte lui Dumnezeu pentru nepoţii pe care i-a dat. Viaţa ei ar putea umple paginile unui roman, pentru că, la un moment dat, a intâlnit şi bărbatul care a apreciat-o, a respectat-o, a iubit-o şi cu care s-a reîntors în satul copilăriei ei, unde a cumpărat o casă pe care a renovat-o şi a modernizat-o. Dar nu a venit numai cu acest bărbat mai tânăr decât primul, a venit şi cu cel dintâi în calitatea de tată al copiilor ei, pentru că aceştia nu au rupt legătura cu el. Treburile mergeau bine. Cel de-al doilea bărbat pleca periodic la muncă în străinătate de unde venea cu bani pentru modernizările necesare noii gospodării, iar primul, fiind la anii bătrâneţii şi uzat trupeşte de păcatele tinereţii, îşi ducea zilele în încăperea pe care i-o amenajase fosta nevastă, contribuind, cu pensia pe care o avea, la cheltuielile casei.

            Dar asta n-a durat mult pentru că fericirea conjugală pe care o întâlnise după mulţi ani de suferinţă a dispărut prin moartea celui de-al doilea soţ la o vârstă încă tânără, din cauza unei boli netratată la timp.  Dar ea s-a mobilizat împreună cu copiii şi şi-a continuat misiunea de mamă, de bunică, având în continuare grijă de bătrânul fost soţ, pe care, nu după mult timp, Dumnezeu l-a luat la cele veşnice.

Şi totuşi  nu e uşor pentru o femeie să petreacă la  groapă, într-un interval de un an trei bărbaţi: un soţ, un frate şi un fost soţ, ultimii doi discipoli ai lui Bachus.

După ’89 mă întâlneam destul de des cu o consăteancă, pe care o mai vedeam şi la slujba de duminică la biserica din vale, cea cu hramul Sf. Nicolae. Subţirică, cu trăsături încă frumoase pe chipul brăzdat de de riduri fine, mă saluta cu respect şi-mi povestea de povara vieţii ei. El, chiar dacă era imobilizat în scaunul cu rotile din cauza băuturii care i-a afectat, în timp, sistemul locomotor, devenise şi mai violent verbal şi chiar agrsiv fizic până la distanţa la care îi permitea lungimea braţelor. Dar ea răbda cu stoicism şi-şi făcea milă de el  asigurându-i hrana necesară zilnic. Nu-l ura, nu-l blestema, îşi ducea crucea, dar zâmbetul pe faţă întârzia să apară. Într-una din zile ne-am reîntâlnit. Era mai degajată. Mergea la cimitir cu un ibric cu tămâie, flori şi lumânări. Dumnezeu îl iertase pe bărbatul ei şi-i dăduse paşaport cu valabilitate nelimitată pentru lumea de dincolo. Ea urma să-şi îndeplinească misiunea de creştin faţă de sufletul celui care o chinuise toată viaţa.

Şi poveştile acestea se repetă, pentru că Bachus e nemuritor. Victimele lui sunt, în cele mai frecvente cazuri, femeile, cele care sunt nevestele sau mamele consumatorilor de băuturi alcoolice.

Femeia din faţa mea e ceva mai tânără decât mine, dar e atât de marcată de situaţia în care se află încât nu se sfieşte să-şi descarce sufletul. După ce că el a fost rău cu ea toată viaţa din cauza băuturii, acum, când stă neputincios în pat în urma amputării unui picior, nu se gândeşte să-şi înmoaie clonţul. Neputinţa fizică îl îndârjeşte şi mai mult în răutatea faţă de nevasta lui care, în urma unui accident de maşină, a rămas cu sechele, dar încă se deplasează pentru treburile gospodăreşti. Doamne, mare e grădina Ta!

by

Referinţă Bibliografică

POVESTIRI DIN LUMEA SATULUI/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 16 august 2022