Cultul divin public ortodox este, prin excelență, unul teocentric. Rugăciunile Bisericii alternează, preamărind, pe rând, Persoanele Sfintei Treimi, și de aceea spunem uneori că ele sunt patrocentrice, alteori hristocentrice și alteori, pnevmatocentrice. Cu toate acestea, chiar și atunci când adresăm o rugăciune uneia dintre Persoanele Sfintei Treimi, rugăciunea respectivă se încheie cu o formulă doxologică adresată lui Dumnezeu Celui slăvit în Treime. Mai mult decât atât, prin intermediul cultului divin, Împărăția lui Dumnezeu devine o realitate în mijlocul nostru și în interiorul nostru, iar noi, cetățeni și părtași ai ei. Aceasta este Împărăția Sfintei Treimi, cea binecuvântată la începutul Sfintei Liturghii și al Sfintelor Taine.
Prezența reală a lui Dumnezeu în cadrul cultului divin conferă acestuia un centru unificator. Dumnezeu dă unitate cultului divin și îi adună într-un singur trup tainic pe cei ce participă la cult, pe fiecare în parte cu El Însuși și pe unii cu alții. Formulele liturgice: „să ne iubim unii pe alții, ca într-un gând să mărturisim pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh”; „și ne dă nouă, cu o gură și o inimă, a cânta și a slăvi preacinstitul și de mare cuviință numele Tău”, nu sunt doar îndemnuri adresate participanților la slujbă, ci și confirmări ale stării de armonie și unitate (cei mulți devin un gând, o gură, o inimă) regăsită în prezența lui Dumnezeu, Cel ce armonizează și unifică. Hristocentrismul cultului divin ortodox este afirmat în cadrul rugăciunii obștești, sub diferite chipuri.
Menționăm, în primul rând, mulțimea rugăciunilor și imnelor care au conținut hristologic. Mare parte dintre acestea au apărut în perioadele de mari frământări teologice, când ereziile au determinat Biserica să formuleze oficial învățătura de credință pusă sub semnul îndoielii. După formularea și aprobarea oficială în cadrul Sinoadelor Ecumenice, confirmarea învățăturii de credință (verificarea ei) s-a făcut în cadrul experienței și vieții liturgice. Rugăciunea Bisericii este aceea care a garantat ortodoxia unui adevăr de credință.
În al doilea rând, hristocentrismul este exprimat prin prezența permanentă în Biserică a unor anumite obiecte de cult. Sfânta Evanghelie este semnul prezenței permanente a lui Hristos – Cuvântul în Biserică și în mijlocul nostru. La botez sau cununie, când primitorii, împreună cu slujitorii sfințiți și cu nașii, săvârșesc dansul sfânt al bucuriei în jurul mesei pe care se află Sfânta Evanghelie, se mărturisește prezența lui Hristos în mijlocul lor, făgăduind, în același timp, că întreaga lor viață Îl va avea ca unic centru pe Hristos. Aceasta înseamnă că Hristos, centrul cultului divin, devine centrul întregii vieți pentru cel ce crede.
Hristocentrismul cultului divin ortodox este exprimat de modul în care este alcătuită Proscomidia: Hristos – Mielul lui Dumnezeu, în mijloc; de-a dreapta, Împărăteasa – Maica Domnului; de-a stânga, cetele de îngeri și sfinți, iar în partea de jos, pe cei care doresc să se sfințească. Proscomidia nu este numai imaginea Împărăției lui Dumnezeu sau numai imaginea comuniunii depline a celor uniți prin identitatea credinței, ci este și imaginea Bisericii adunate în rugăciune, în jurul lui Hristos.
De asemenea, avem credința că hristocentrismul cultului divin ortodox este exprimat și confirmat de prezența permanentă a lui Hristos pe Sfânta Masă, în Sfânta Împărtășanie, păstrată în Sfântul Chivot. Această prezență vrea să arate că, indiferent de cât de bogată și frumoasă este podoaba interioară a lăcașului de cult, toată atenția este îndreptată spre Hristos euharistic de pe Sfânta Masă. În timpul sfintelor slujbe, preotul și obștea rugătoare sunt orientați spre Hristos, centrul adunării liturgice. Datorită acestui fapt și acestor semnificații, Ortodoxia a păstrat permanent orientarea spre Sfântul Altar în timpul rugăciunii, evitând situația în care a ajuns romano-catolicismul: aceea de a-L închide pe Hristos, izolându-L, într-o nișă din peretele Sfântului Altar, ca apoi toată atenția să fie întoarsă spre oficiant. Hristocentrismul cultului divin este exprimat și de modul alcătuirii programului iconografic. Toate registrele iconografice sunt orientate spre și culminează cu Hristos Pantocratorul. Chipurile sfinților și ale celor prezenți la sfintele slujbe sunt orientate spre Pantocrator, iar El, ca răspuns, caută cu iubire spre toți.
Tuturor acestora se adaugă prezența lui Hristos în cadrul cultului divin, exprimată simbolic prin acte, gesturi și mișcări liturgice, ritualuri etc. Prezența arhiereului la sfintele slujbe este semnul văzut al prezenței nevăzute a lui Hristos, Arhiereul veșnic. Semnul binecuvântării în timpul rostirii formulei „Pace tuturor!”, al Vohodului, citirii Evangheliei dintre Sfintele Uși etc. sunt simboluri ale prezenței lui Hristos. Părintele Dumitru Stăniloae sintetizează modurile prezenței lui Hristos în cult și spune că acestea îmbracă forme variate: Hristos este prezent „în jertfa euharistică, în celelalte Taine, în ierurgii, în alte slujbe bisericești (Laudele), în rugăciunile și binecuvântările preotului, în cuvântul Sfintei Scripturi citit de preot în biserică, în cuvântul de propovăduire al preotului, în rugăciunile rostite și cântate de preot în biserică, în dialogul dintre credincioși și preot în cadrul cultului, în citirile credincioșilor din Sfânta Scriptură, din afara cultului public, în rugăciunile lor și în citirea altor cărți de învățătură și evlavie ortodoxă, în convorbirile credincioșilor despre Dumnezeu, purtate cu credință și în faptele lor bune și curate săvârșite din credință”.
Cultul divin public ortodox constituie cu adevărat un tezaur de învățătură și spiritualitate. Pe lângă valoarea și rostul lui deosebit în trăirea și exprimarea vieții religioase, cultul divin public, prin calitățile, însușirile și caracteristicile lui, are marele rol de a contribui la stabilitatea vieții credincioșilor, la atașamentul și fidelitatea lor față de instituția divino-umană a Bisericii. Cultul divin public, cu bogăția lui de forme, cu fastul, strălucirea și măreția lui artistică, cu simbolismul său teologic și mistic-speculativ, constituie expresia învățăturii de credință expusă și trăită sub forma rugăciunii și a cântării. În cultul ortodox, în orice imn și rugăciune există o mărturisire de credință. Aceasta explică atașamentul extraordinar al credincioșilor față de cult și participarea lor activă, personală și directă la toate formele lui: cultul divin este însăși viața credincioșilor.
În viața poporului român, cultul divin public a îndeplinit – în afară de scopul sau rostul său religios de a satisface nevoile sufletești ale credincioșilor – și pe acela de a păstra unitatea românilor și credința cea adevărată sau legea strămoșească. Nicăieri nu s-au simțit românii mai în siguranță și mai uniți decât ca în jurul altarului și al Sfintei Liturghii. În acest sens, putem afirma că, în vremuri de restriște, cultul divin a fost scut și pavăză împotriva uneltirilor și tendințelor de dezbinare a credinței și a neamului.
Ceea ce a contribuit foarte mult pentru ca, într-adevăr, cultul să dobândească o mare forță de stabilitate, siguranță și unitate religios-morală și națională a fost, fără îndoială, faptul că acesta s-a săvârșit mereu în limba poporului. De aceea, cultul divin joacă un rol important în viața credincioșilor, le dă sentimentul siguranței, ajutorul lui Dumnezeu în nevoi și în încercări și le dă siguranța unei învățături adevărate. Nicăieri în cult credincioșii nu învață mai bine din viața sfinților, din cântările și imnurile închinate lor, din rugăciunile care îmbogățesc rânduielile de slujbă. În cult ne rugăm mereu unii pentru alții, iar rugăciunile sunt redate la plural, ca și îndemnul de a ne ruga: ,,Cu pace (în pace) Domnului să ne rugăm!”, ,,Să zicem toți…”, ,,Și ne învrednicește pe noi, Stăpâne…”, ,,Miluiește-ne pe noi, Dumnezeule…”.Cultul divin public ortodox este o școală a virtuților prin excelență.
Cu acest tezaur inestimabil de învățătură și de viață se prezintă Biserica noastră, cu convingerea că, dacă prin cultul ei, ea contribuie la educarea credincioșilor ei în a-și forma sentimente de siguranță și stabilitate față de propria ei învățătură.
Unitatea Bisericii se referă, pe de o parte, la unitatea de credință în Hristos, iar pe de altă parte, la reunirea celor consacrați prin Botez, Mirungere și Euharistie în numele lui Hristos, la rugăciunea comună ce culminează cu Liturghia Bisericii. Identitatea ortodoxă exprimată liturgic înlăuntrul Bisericii, trebuie să fie astăzi exprimată și în raport cu alte grupări creștine prin mărturie.
Biserica Ortodoxă este deschisă pentru dialog, considerând folositoare întâlnirile cu ceilalți creștini și punând mare preț pe rugăciunea comună pentru unitatea creștină. Ea însă nu acceptă o relativizare a adevărului credinței, căutând mai curând actualizarea permanentă a acestuia. Dorința unirii tuturor nu se substituie conștiinței că unitatea este posibilă doar în adevăr. Ideea unirii credinței nu este o perspectivă consonantă cu cele spuse de Hristos, având mai curând aspectul unei negocieri a credinței în funcție de particularitățile fiecărui grup creștin.
Astfel se lămurește ce înțelege Biserica Ortodoxă prin ecumenicitate. Angajamentul său în Mișcarea ecumenică pentru unitatea creștină nu înseamnă renunțare la conștiința universalității și a catolicității sale. Acest fapt este exprimat în cultul ortodox care nu reprezintă doar podoaba liturgică ci o cale a mărturiei creștine. În acest context, trebuie să afirmăm cu tărie necesitatea cultului creștin ca exteriorizare a raportului intim personal cu Sfânta Treime. Partea centrală și fundamentală a cultului o reprezintă doxologia, care este pe de o parte datorie sfântă pentru orice creștin, pe de altă parte, manifestarea sentimentelor de iubire și de adorare față de Dumnezeu. Însă doxologia creștină trebuie să o încurajăm și să o promovăm cu două precizări: acceptăm să ne rugăm pentru toți creștinii și condițiile co-liturghisirii cu ceilalți creștini sunt cele ale unității în adevăr. Aceste elemente demonstrează deopotrivă, deschiderea iubitoare a Bisericii Ortodoxe față de toți creștinii, așadar vocația sa ecumenică și spiritul apostolic prin liturghia ortodoxă.
Prin cult, Biserica dă expresie sentimentelor și ideilor religioase ale credincioșilor și răspunde nevoilor lor sufletești, în mod deosebit. Prin mijlocirea cultului divin, se revarsă asupra noastră harurile Sfântului Duh, Care ne transmite cele mai subtile învățături dogmatice și ne învață să cinstim pe Dumnezeu cu cinstirea pe care o săvârșeau cei mai mari sfinți ai lui Dumnezeu. Sfânta noastră Biserică Ortodoxă a fost totdeauna conservatoare și fidelă tradițiilor religioase și practicilor ei de cult provenite de la Mântuitorul și Sfinții Apostoli și ulterior îmbogățite și adaptate de Sfinții Părinți spre statornica lor îndeplinire, în vederea satisfacerii nevoilor religios-morale ale obștii credincioșilor și a promovării vieții lor duhovnicești. Cultul nostru are nevoie de obiecte sensibile, care să sprijine credința noastră, să deștepte dragostea noastră, să nutrească nădejdea noastră, să stimuleze atenția noastră și să ne unească pe toți în același cuget și în aceeași simțire a dragostei creștine.
Pr. Constantin Boriceanu
Parohia Grabicina
Protoieria
Pătârlagele
by 
Array
A trecut ceva timp, de la atacul informatic direct, de foarte rea-credinţă, prin care revista universală de creaţie şi atitudine culturală ARMONII CULTURALE (www.armoniiculturale.ro, înfiinţată la Adjud în februarie 2011), a fost desfiinţată aproape în totalitate. Dispariţia din spectrul online a acestei reviste, devenită în scurt timp valoroasă, prin numele care şi-au adus contribuţia la construirea acesteia, a constituit un real motiv de regret pentru cei peste 900 de colaboratori, de pe cinci continente. În perioada activităţii sale online, revista Armonii Culturale s-a constituit într-un pol pozitiv de atragere a scriitorilor valoroşi, atât din ţară, cât şi din diaspora..