Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Fără categorie » pr. MIHAIL SĂPUNARU: Icoana – fereastră către Împărăția lui Dumnezeu

pr. MIHAIL SĂPUNARU: Icoana – fereastră către Împărăția lui Dumnezeu

Icoana – fereastră către Împărăția lui Dumnezeu

 

În general, cuvântul „icoană” este folosit pentru a descrie acele picturi religioase – cel mai adesea portabile, executate pe lemn – care ocupă un loc de seamă în viața și cultul Bisericii Ortodoxe[1]. Cuvântul vine din grecescul „eikon”, care la origine înseamnă „chip, asemănare”.

După Sfântul Ioan Damaschin, „icoana este o asemănare, un model, o întipăritură a cuiva, care arată în ea pe cel ce este înfățișat în icoană”[2].

În sensul cel mai restrâns al cuvântului, icoana este reprezentarea picturală a unui personaj sfânt sau a unei scene sfinte, făcută de obicei pe o bucată de lemn (mai rar pânză sau sticlă) sau chiar pe zidul bisericii, având un chenar sau cadru de lemn ori metalic, servind ca obiect de cult, fiind sfințită. În acest înțeles restrâns, care este totodată înțelesul curent și popular al cuvântului, icoana ortodoxă se caracterizează prin aceea că este un obiect sacru, considerat și cinstit în chip vizibil ca atare. Aceasta este de altfel una dintre deosebirile de căpetenie dintre icoana propriu-zisă și simplul tablou religios[3].

Dumnezeu-Cuvântul, prin întrupare, a devenit prototip vizibil, istoric, al icoanei. Icoana nu este deci produsul unei imaginații, ci are o bază reală. Ea este imaginea lui Dumnezeu Care a luat înfățișare omenească, a devenit persoană istorică, păstrându-Și chipul omenesc în vecii vecilor.

Faptul acesta l-au pus în relief apărătorii icoanelor, atrăgând atenția iconomahilor de la idol la simbol și de la simbol la icoană. Ei au arătat că, dacă Dumnezeu Cel neîntrupat nu poate fi redat în icoană, ci doar cugetat în simboluri, nu tot același lucru se poate spune despre Dumnezeu Cel întrupat. Iisus Hristos este însă închinat nu numai în El Însuși, ci și în icoanele Sale, adică El este prototip pentru icoane, pentru că El este unicul Om Care este, în același timp, Dumnezeu. De aceea, Patriarhul Nichifor spune că, pe câtă vreme simbolurile sunt multe, icoana este una, pentru că Unul este prototipul ei[4].

Ieromonahul Gabriel Bunge, în cartea sa, Icoana Sfintei Treimi a Cuviosului Andrei Rubliov, ne spune că Întruparea Fiului aduce o cotitură radicală în chestiunea existenței unui „chip al lui Dumnezeu”. Oricât de adevărat rămâne faptul că „pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată” (Ioan 1, 18), întrucât El „locuiește întru lumină neapropiată; pe care nu L-a văzut nimeni dintre oameni, nici nu poate să-L vadă” (I Timotei 6, 16), la fel de adevărat este însă și faptul că cei ce au văzut „slava Celui Unul-Născut”, aceia „văd” în El pe Tatăl.

De aceea, Părinții sunt unanimi asupra faptului că abia epifania Cuvântului lui Dumnezeu întrupat, arătarea Sa văzută în lumea formelor și a figurilor este cea care a creat premise pentru apariția unei „icoane” cu rol de „chip” al lui Dumnezeu, punând în același timp și limitele a ceea ce poate fi reprezentat: „Din firea Ta cea dumnezeiască nefiind cuprins, Stăpâne, mai pe urmă întrupându-Te, ai binevoit a Te cuprinde. Căci cu luarea trupului, ai luat și toate însușirile lui. Pentru aceasta, înscriind chipul asemănării Tale, cu cuviință îl sărutăm, spre dragostea Ta înălțându-ne; și dintr-însul luăm harul tămăduirilor, urmând dumnezeieștilor predanii ale Apostolilor”, spune stihira a 3-a de la „Doamne strigat-am…” din Vecernia Duminicii Ortodoxiei.

Icoana este „chip” al Celui ce singur este cu adevărat și ni S-a arătat cu adevărat în trup. Idolii însă nu erau nimic altceva decât lucruri făcute ale deșertăciunii omenești, zeii păgânilor, nefiind altceva decât „nimicuri” zadarnice, lipsite de orice ființă adevărată: „Acum lumina dreptei credințe spre toți s-a întins, risipind ca un nor înșelăciunea păgânătății și luminând inimile credincioșilor. Veniți toți să cădem cu un gând binecinstitor, închinându-ne, noi, cei dreptcredincioși, cinstitelor icoane ale lui Hristos” (stihira 1 de la  „Doamne strigat-am…” din Vecernia Duminicii Ortodoxiei)[5].

Chiar dacă icoana este, înainte de toate, un portret centrat pe ceea ce are persoana mai caracteristic, adică pe chip, ea nu este totuși un portret obișnuit. Icoana nu înfățișează persoanele în realitatea lor pur omenească, pământească, trupească, ci în realitatea lor divino-umană, adică în starea în care firea omenească a fost transfigurată prin harul dumnezeiesc și în care persoana, rămânând ce este după fire, s-a înălțat la viața cea mai presus de fire.

Icoana lui Hristos nu înfățișează nici firea Sa omenească, nici dumnezeiasca Lui fire, ci Persoana Sa, în care natura omenească și cea dumnezeiască s-au unit în chip neamestecat și nedespărțit. Icoanele Maicii Domnului și ale sfinților înfățișează persoane în care firea omenească este unită cu energiile dumnezeiești, fiind pătrunsă și transfigurată de ele; icoanele îi arată în starea în care au devenit „părtași dumnezeieștii firi” (II Petru 1,4) sau „dumnezei prin har”, după făgăduința dumnezeiască și după mărturia Părinților.

Chipul și trupul sfinților din icoane nu poartă, așadar, nici urmă de semn al firii căzute, în care să se vadă păcat și patimi, simțire supusă desfătării, nici un semn de stricăciune, nimic din povara și îngroșarea trupului de lut, dimpotrivă, sunt înzestrate cu însușiri care arată transfigurarea săvârșită în ele de energiile dumnezeiești și de prezența harului; prefigurează trupurile slăvite ale drepților, la învierea cea de obște.

Trăsăturile feței și îndeosebi privirea vădesc înstrăinarea lor de lumea aceasta, pacea cerească sălășluită în ei, înfrânarea, fecioria, curăția, smerenia și dragostea lor. Nu îi vedem zâmbind, căci bucuria lor este toată înăuntru, pe chipul lor se vede, mai întâi de toate, smerenia, apoi pocăința, luarea-aminte la Dumnezeu și mila față de oameni. Statura hieratică îi arată viețuind în afara timpului acestei lumi, în veșnicie. Lumina dumnezeiască necreată, nematerială și nestricăcioasă în care sunt scăldați este reprezentată în mod simbolic de fundalul poleit cu aur, materie strălucitoare și nestricăcioasă. Lumina care îi învăluie și care iradiază din ei – închipuită prin linii delicate și albe (așa-numitele „lumini”), trasate în mod armonios pe chipurile lor – se revarsă peste veșmântul lor și peste toate ființele din preajmă. Aceasta lumină izvorăște dinlăuntrul lor și strălucește peste tot la fel; de aceea, nu vom afla în icoane umbre sau tehnici de clar-obscur sau vreo sursă exterioară de lumină.

Icoana arată și statornicește, cu mijloacele de expresie care îi sunt proprii, de natură simbolică, transfigurarea celor înfățișați; firea omenească se face transparentă pentru har și se arată preschimbată de har. De aceea, se cuvine ca iconarul să așeze drept început bun al lucrului său icoana Schimbării la Față, prototip și temei al oricărei icoane.

În icoană, tot ce este în jurul persoanei sfințite și îndumnezeite este scăldat și preschimbat de harul care izvorăște din ea și înălțat la starea în care nu mai lucrează legile firii căzute. Aceasta este rațiunea – iar nu presupusa naivitate a pictorului pentru care plantele și animalele sunt înfățișate într-un mod care pare străin de firea lor obișnuită; de aici ciudata arhitectură a clădirilor, de aici aspectul plutitor al veșmintelor și obiectelor, care nu se mai supun legii gravitației. Perspectiva însăși, inversată, simbolizează răsturnarea valorilor acestei lumi, săvârșită de Evanghelie, și o nouă vedere pe care o dă viețuirea creștină[6].

Totodată, icoana este doxologie; ea cunoaște un preaplin de voie bună și cântă prin mijloace proprii slava lui Dumnezeu. Adevărata frumusețe nu are nevoie de dovezi. Icoana nu demonstrează nimic: ea arată. De o evidență incontestabilă, ea constituie un argument „kalokagatic” al existenței lui Dumnezeu.

Sfântul Apostol Pavel a formulat bine fundamentul hristologic al icoanei: „Hristos este chipul lui Dumnezeu celui nevăzut” (cf. Coloseni I,15). Cu alte cuvinte, umanitatea văzută a lui Hristos este icoana nevăzutei Sale dumnezeiri, ea este „văzutul nevăzutului”. Icoana lui Iisus apare astfel ca imagine simultană a lui Dumnezeu și a omului, icoana lui Hristos în integritatea Lui: a Dumnezeului-Om. Această funcție revelatoare pe care o are umanitatea lui Hristos devine adevărul oricărei ființe umane, omul nu este adevărat, nu este real decât în măsura în care reflectă cerescul: minunat har al oricărei făpturi de a fi oglinda necreatului „chip al lui Dumnezeu”. Troparul Duminicii Ortodoxiei spune acest lucru: „Înălțând chipul căzut la cinstea cea dintâi, Cuvântul l-a unit cu dumnezeiasca Frumusețe. Deci, mărturisind mântuirea, îl închipuim cu fapta și cu cuvântul”.

Teologia icoanei duce până la distingerea în Dumnezeu a esenței și a energiilor. Despre energia divină, despre lumina sa, ne vorbește icoana. „Dumnezeu este numit «Lumina» nu prin esența, ci după energia Sa”, ne spune Sf. Grigorie Palama.

Icoana revelează tuturor această lumină eshatologica a sfinților – este deci o rază din Ziua a Opta, o mărturie a eshatologiei deja începute[7].

Pr. Mihail Săpunaru

Parohia „Sfântul Dumitru” – Adjud

Protoieria Panciu

[1]      John Baggley, Porți spre veșnicie. Icoanele și semnificația lor duhovnicească, trad. Ioana și Florin Caragiu, Ed. Sophia, București, 2004, p. 15.

[2]      Sf. Ioan Damaschin, Tratatul III apologetic despre sfintele icoane, 16, apud Pr. D. Fecioru, Cultul sfintelor icoane, București, 1937, p. 133.

[3]      Pr. Ene Braniște, „Teologia icoanelor”, în: Studii Teologice IV(1952), 3-4, pp. 175-201.

[4]      Pr. Dumitru Stăniloae, „Iisus Hristos ca prototip al icoanei Sale”, în: Mitropolia Moldovei și Sucevei, XXXIV (1958), 3-4,  pp. 244-272.

[5]      Ierom. Gabriel Bunge, Icoana Sfintei Treimi a Cuviosului Andrei Rubliov, trad. Diac. Ioan I. Ică jr, Ed. Deisis, Sibiu, 2006, pp. 27-29.

[6]      Jean-Claude Larchet, Iconarul și artistul, trad. Marinela Bojin, Ed. Sophia, București, 2012, pp. 10-13.

[7]      Paul Evdokimov, Arta icoanei – o teologie a frumuseții, trad. Grigore și Petru Moga, Ed. Sophia, București, 2014, pp. 182-184

Facebooktwitterby feather